Unu si multiplu

Alexandra Neagu

informations_europe_turquie_caricatures_040922_11.jpgPROCESUL EUROPEAN de integrare este cel mai vechi dintre toate proiectele de regionalizare şi spre deosebire de celelalte MERCOSUR (în America Latină), ASEAN (în Asia de Sud-Est), NAFTA (în America de Nord), acesta îşi propune şi unificarea culturală, nu numai cea economică.

Ideea unificării europene are însă o istorie foarte veche. Ideea transformării Europei într-un stat federativ a fost trăită de oameni politici, precum Napoleon, dar şi de filosofi, precum Saint Simon, care a cerut Franţei, Angliei şi Germaniei să ia iniţiativa convocării unui parlament european în care să poată intra celelalte state europene. După Revoluţia de la 1848 ideea unei Europe Unite încetează să mai joace un rol politic. A fost nevoie de două războaie mondiale în care Europa a pierdut poziţiile dominante, de dezvoltarea excepţională a Americii ca putere dominantă decisivă, pentru ca ideea unei Europe Unite să iasă din nou la iveală. Astfel începuturile integrării europene au luat forma unei pieţe comune a oţelului şi cărbunelui (1954) şi în final, Tratatul de la Maastricht (1991) care reglementează normele integrării.

În acest sens, Philipe Seguin remarca, referitor la Tratatul de la Maastricht, semnat în 1991, că nu poate crea o „nouă cetăţenie“ şi nici un „ipotetic popor european“. Autorul este de părere că Tratatul prevede un federalism mascat, în baza principiului regionalizării. În acelaşi timp, Seguin considera că relaţiile dintre regiuni vor deveni tensionate datorită raţiunilor economice, astfel încât nu vor mai putea fi gestionate de instituţiile pulverizate.


Acelaşi autor susţinea că se vor înlocui cele câteva frontiere locale vizibile, dar foarte reale; se vor crea mici provincii acolo unde existau state mari, provincii în care trăiesc comunităţi crispate asupra egoismelor locale; regiunile bogate vor deveni şi mai bogate iar cele sărace vor deveni şi mai sărace. Vom asista la marea întoarcere a feudalităţii fapt care a început deja să se manifeste pe scară largă. Prin aceste cuvinte Seguin vroia să avertizeze că Tratatul nu este decât o creaţie a statelor puternice care doresc să-şi sporească controlul asupra statelor mai mici şi mai slab dezvoltate economic.

Alte critici care s-au adus proiectului de integrare europeană, au fost la adresa obiectivului european criticat că ar fi crearea unei federaţii de state după modelul SUA prebelic şi nu al SUA început astăzi pentru viitor.

În alte opinii critice Europa este acuzată de lipsa de identitate şi de profil de neclaritate în privinţa scopurilor. În fine, alte păreri din categoria celor care contestă succesul Uniunii Europene acreditează ideea conform căreia tensiunea dintre „Europa economică“ şi „Europa culturală“ constituie o piatră de încercare pentru responsabilii integrării. Astfel, s-a considerat că baza integrării adică cea economică este greşită şi că ar fi mai corect să se plece de la „Europa culturală“. În continuare, s-a spus că nu se poate vorbi de o civilizaţie europeană care ar reprezenta o bază solidă de plecare în construcţia Europei Unite.

Pe de altă parte, Domenach spune că „proximitatea naşte întotdeauna reflexe de diferenţiere, de iritare şi ostilitate“. Prin aceste cuvinte, autorul vrea să demonstreze că o Europă Unită ar stârni orgoliile identităţilor culturale care ar putea degenera în serioase conflicte.

Tema creării unei identităţi culturale europene, dată fiind forţa identităţilor naţionale existente în Europa a născut fel de fel de comentarii. Pe marginea acestui subiect, încă din anul 1960 Raymond Aron spunea că vechile naţiuni vor trăi în inimile oamenilor, iar dragostea pentru naţiunea europeană nu s-a născut încă, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată. Alte opinii susţin că procesul de integrare europeană va trebui să ţină seama de tendinţele europene comune şi să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiţii, ritualuri, simboluri care să creeze o nouă identitate.

Un alt concept care este folosit astăzi, când Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă, este cel de „naţiune europeană“. Din punct de vedere static, conceptul de naţiune constă în asamblarea unor caracteristici comune cum ar fi „comunitatea de limbă“, „comunitatea geografică“, „comunitatea statală“ ori „comunitatea economică“. Pentru a defini naţiunea europeană însă, se cere un concept dinamic al naţiunilor ce constă în identificarea caracteristicilor facerii, producerii unei naţiuni. În acest sens, Andrei Marga reproduce cuvintele unui gânditor care spunea că „naţiunile sunt comunităţi culturale şi de destin conştiente, care sunt unite din punct de vedere politic sau năzuiesc la unire sau eliberare; naţiunile sunt mari şcoli – nu mari familii, naţiunile sunt neîndoielnic comunităţi ale spiritului“.

Încă de la primele încercări de coagulare ideologică a unui spaţiu comun numit Europa a survenit firesc întrebarea referitoare la limitele teritoriale ale acestui spaţiu şi la încadrarea în geografia lumii. Definiţia cea mai completă şi plastică din acest punct de vedere îi aparţine lui Charles de Gaulle care vedea în Europa spaţiul de la „Atlantic la Ural“. Această definiţie însă, ridică o serie de probleme greu surmontabile la nivel politic şi instituţionalizat pentru Uniunea Europeană care pun în discuţie eficienţa criteriului geografic când încercăm să definim Europa. De aceea, putem spune că perspectiva geografică pur şi simplu nu este decât un argument în vederea „lărgirii Europei“ de la graniţele ei actuale către cele ideale cu atât mai mult, cu cât este luată în calcul şi integrarea unei ţări musulmane precum Turcia, în scenariul viitor, de extindere a Uniunii Europene.

Din punct de vedere geografic putem identifica o serie de subdiviziuni ale Europei, care au fiecare întemeierea lor istorică, dar şi elemente de specificitate care merită a fi puse în discuţie:

– Europa occidentală de nord, dezvoltată (din Scandinavia până la jumătatea Italiei);
– Europa occidentală de sud (din Portugalia până în Grecia);
– Europa centrală (Polonia şi fostele componente ale Imperiului Habsburgic) – un fel de „nord“ al Europei de est;
– Europa de sud-est (ţările din fosta Jugoslavie, România, Bulgaria, Albania);
– Comunitatea statelor independente (ţările din partea europeană a fostei URSS).

Geografia istorică a Europei are spre deosebire de cea strict teritorială, o întemeiere mult mai apropiată în timp, având în vedere să statele europene s-au coagulat doar de câteva secole. Dincolo de graniţele sale atât de labile care s-au modificat mereu în ultimele două secole, în funcţie de conjuncturi istorice definite şi de creşterea sau descreşterea puterii diferiţilor actori de anvergură pe scena politică continentală, Europa a reuşit să conserve şi să facă să dureze un tip de identitate specifică în numele căreia revendică azi legitimitatea unui proiect comun de asociere. Acest element catalizator îl constituie fără îndoială cultura europeană care pune în mişcare un resort identitar de sine stătător pe care îl denumim ca fiind patrimoniul comun european.

Procesul european constă în principal însă, în proiectarea şi edificarea unei Europe Unite apte a depăşi stadiul „Europei Piaţă“ spre a deveni o „Europă Putere“, trebuie privit ca rezultat al unei deplasări cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre mişcarea vestului european către estul continentului – realitate numită „extinderea Uniunii Europene“, iar pe de altă parte, avem în vedere mişcarea Europei Centrale şi orientale către Occident ceea ce se numeşte „integrarea Uniunii Europene“. Cele două Europe (orientală şi occidentală) îşi au izvoare comune în literatura elină religia iudaică şi dreptul roman. De-a lungul istoriei însă, această entitate spirituală s-a divizat în două, acest fapt născând două modele de viaţă distincte. În ciuda diferenţelor care există între cele două părţi ale continentului, extinderea Uniunii Europene este primul pas spre integrare şi o ocazie istorică de a pune capăt divizării artificiale între Europa de Vest şi Europa de Est şi Centrală. Şi de asemeni de a reunifica continentul. Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est Europa simbolizează valorile la care cei care au trăit mai bine de o generaţie în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece aspirau să se întoarcă.

Europa Occidentală a păstrat o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversităţii, primordialitatea drepturilor omului. În paralel cu aceste trăsături pozitive, Occidentul european a adoptat şi unele modele comportamentale negative: consumismul, excesul de protecţie socială, etc. Dincolo de aceste neajunsuri statele occidentale, chiar dacă mai sunt afectate de pusee naţionaliste au înlocuit în mare măsură cultura independenţei în favoarea uneia de interdependenţă.

_News_Photo_image_large_6431.jpg

Imagine de la o manifestatie impotriva aderarii Turciei la UE

Europa Centrală şi Orientală este caracterizată încă de insecuritate şi cultural-identitară, individuală şi colectivă, naţională şi internaţională şi de asemenea prin sărăcie. Insecuritatea şi diparităţile economico-sociale, dar şi lipsa unei societăţi civile dezvoltate şi mai ales a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor şi statelor din est mentalităţi şi atitudini caracterizate printr-o combinaţie de individualism şi colectivism. Individualismul îşi are originea în experienţa rezistenţei pasive împotriva totalitarismului şi astfel se explică slaba participare socială. Colectivismul îşi are originile în experienţa socială comunistă şi se manifestă prin lipsa spiritului de iniţiativă şi frica asumării de riscuri, ca şi prin tendinţa de a transfera întreaga răspundere pentru rezolvarea problemelor comunităţii către stat.

În concluzie, lacunele spiritului raţional şi pozitiv fac din Europa Centrală şi Occidentală locul unei religiozităţi necunoscute încă în Occident, al practicării unui naţionalism de secol XIX retrograd ca şi al recurgerii la confruntări violente ca formă de rezolvare a unor conflicte religioase. De aceea, pentru cetăţenii ţărilor respective încrederea în Armată şi Biserică este mai mare decât aceea în instituţiile specifice democraţiei unui stat laic. Apelul la identificare etnică nu este ceva nou în istoria europeană. El a fost şi este în continuare instrumentul principal al diversiunii şi stopării democratizărilor. Naţionalismul actual răsăritean spre deosebire da naţionalismul apusean orientat fundamental spre progres, ştiinţă şi tehnică avansată, propăşire în cadre democratice universalizabile, cultivă un preţios specific al grupărilor etnice adâncindu-se într-un exclusivism care izolează şi este la îndemâna demagogilor. Astfel, pentru ca întâlnirea Vestului cu Estul şi sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, anarhie, instabilitate sau pentru ca să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucişarea culturii de clan cu identificarea statului naţiune, în unele părţi ale lumii şi chiar în Europa (Kosovo şi Macedonia, în Sicilia, în Corsica, precum şi în Orientul Apropiat şi Asia Centrală) va fi nevoie ca viziunea asupra Europei nite să fie dezvoltată în comun de către toţi europenii, deopotrivă din Apus şi din Răsărit.

Uniunea Europeană nu poate fi unica responsabilitate pentru derularea procesului european de dezvoltare. Acest proces însă, nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară. Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat şi asumat de toţi participanţii la proces. Pentru moment, se pare că Europa Centrală şi Orientală este mai dispusă la aceasta.Pe de altă parte, popoarele est europene aduc în patrimoniul identităţii europene atuuri certe dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel mai ridicat de adaptabilitate, imaginaţie mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu mai accentuat – consecinţă a obişnuinţei cu lipsa de confort şi a religiozităţii sporite, un mai mare devotament pentru familie, rata oarecum mai mare a natalităţii (importantă mai cu seamă în condiţiile în care scăderea de populaţie din Occident va genera un deficit tot mai acut de forţă de muncă), o mai mare rezistenţă la efort, o disponibilitate sporită pentru muncă, în special cea grea.În prezent se poate afirma că „extinderea Uniunii Europene, despre care am putea vorbi şi ca despre un imperialism occidental pozitiv cu caracter pseudo-globalizator, menţinându-se la scara continentului european. Integrarea europeană nu este un exerciţiu de fantezie, ci o încercare vitală menită a oferi securitate şi stabilitate durabile pentru ambele jumătăţi ale Europei.

Cu alte cuvinte, este vorba despre construirea unei identităţi comune a Europei bazate pe un set unic de valori şi pe instituţii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este deci o chestiune de putere şi cultură. Cine ar putea să transfere altora paradigma cultural identitară îşi măreşte puterea necesară spre consolidarea securităţii proprii.Problema este că în prezent Uniunea Europeană nu are capacitatea de voinţă şi efort spre a-şi impune modelul cultural în afara frontierelor sale deşi securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult decât oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voinţă ar implica renunţarea la confortul actual şi la sentimentul de superioritate ce caracterizează Europa Occidentală spre a face integrarea europeană un proces preponderent politic, care să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituţii politice unitară. Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte în a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării subregionale în interiorul ei, prin eliminarea disparităţilor dintre naţiunile europene care ar intra în componenţa Europei Unite.

Până de curând, după cum spunea Oswald Spengler, Vestul era sortit să apună într-un pragmatism vinovat de obnubilarea individului şi secătuirea substanţei spirituale, în timp ce Estul trecut prin experienţa comunistă, pare predestinat a fi depozitarul unei spiritualităţi conservate în suferinţă şi frustrare, în sărăcie şi misticism.

Dar istoria curge, pragmatismul occidental este acum din ce în ce mai mult orientat spre valori, nu numai materiale ci şi spirituale. Arhetipurile europenilor din Apus par să sufere o reconversiune. În Estul Europei însă, se instalează un capitalism grăbit, ceea ce este aproape imposibil de recuperat din punct de vedere material, uitând că ne aflăm cu cel puţin un pas înainte din punct de vedere spiritual, ceea ce poate reprezenta un atu considerabil, dacă noi vom accepta că bogăţia lăuntrică este reală şi poate reprezenta o contrapondere valabilă la bogăţia materială. Între cele două părţi ale Europei devenită un arhetip al umanităţii, aşa cum a fost din totdeauna, se poate căuta şi găsi zona de complementaritate, acea mulţime de argumente şi de valori care ne pot îndreptăţi să aspirăm la idealul cel mai înalt atât material cât şi spiritual.

În contextul actual al modernizării, Europa nu trebuie înţeleasă, aşa cum spunea Hurssel, numai din punct de vedere geografic, aşa cum arată hărţile, căci în sens spiritual Europa înglobează dominioanele britanice, Statele Unite etc. Filosoful german arată că Europa este o entitate spirituală, ea nefiind un ansamblu de civilizaţii ci o civilizaţie unică. Europa este supranaţională, iar unitatea europeană ca civilizaţie este specifică. Prin urmare, spunea autorul, că oricare ar fi ostilitatea dintre ele, în spirit, naţiunile europene sunt legate de o înrudire intimă, aflată în fiecare şi depăşind diferenţele naţionale.

În concepţia marelui gânditor român Constantin Noica culturile ar avea o schemă numerică. Culturile înglobează realităţi spirituale precum religii, sisteme de cunoştinţe, ar putea fi reprezentate printr-un „raport fundamental Unu şi Multiplu“ – ultimul termen trebuind să fie înţeles atât diversitatea calitativă cât şi pluralitatea cantitativă. Există cinci rapoarte între Unu şi Multiplu:

– Unu şi repetiţia sa;
– Unu şi variaţia sa;
– Unu în Multiplu;
– Unu şi Multiplu;
– Unu Multiplu.

Astfel, fiecare din aceste raporturi ar putea reprezenta schema unei culturi. Raportul Unu Multiplu este atribuit de către autor culturii europene. În acest caz, spune Noica, nici Unu nu primează, nici Multiplul, ci Unu este de la început multiplu distribuindu-se fără să se împartă.

În concluzie, referinţele la patrimoniul cultural comun al Europei nu fac decât să sporească încrederea în reuşita unei uniuni funcţionabile din punct de vedere economic, din punct de vedere cultural. După cum spunea Paul Vallery „Acolo unde este spiritul lui Cezar, Caius, Traian, Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon şi Euclid au o semnificaţie şi o autoritate simultană, acolo este Europa. Orice rasă şi orice pământ care au fost succesiv romanizate, creştinate şi supuse spiritului disciplinei grecilor este în mod absolut european“.

2 Comments

  1. Ambrosinehp says:

    nice work, brother

  2. Erasmus says:

    de pe când optimismul încă mai punea masele în poziție aplecată în față ca să vină „Europa” să ne-o …servească cu boicot și Kaufland.

Leave a Comment