*Prof. Anthony Coughlan
Sursa: http://www.brusselsjournal.com
SEFII DE STAT din Uniunea Europeana au semnat Tratatul de la Lisabona. Acest tratat confera Uniunii Europene forma constitutionala a unui stat. Acestea sunt cele mai importante 10 lucruri pe care le face acest tratat:
1. Stabileste o noua Uniune Europeana sub forma constitutionala a unui stat european supranational.
2. Permite acestei UE sa se comporte ca un stat federal fata de statele membre si fata de cetatenii europeni.
3. Ne transforma pe toti in cetateni ai acestei noi Uniuni Europene.
4. Pentru a ascunde aceasta schimbare majora, numele de Uniune Europeana se pastreaza, desi Tratatul de la Lisabona schimba fundamental natura legala si constitutionala a UE.
5. Creeaza un Parlament unional pentru cetatenii UE.
6. Creeaza un Guvern al UE.
7. Creeaza functia de presedinte al UE.
8. Creeaza un cod de drepturi civile pentru cetatenii UE.
9. Subordoneaza complet parlamentele nationale fata de UE.
10.Confera UE dreptul de a-si largi puterile oricand doreste.
1. Stabileste o noua Uniune Europeana sub forma constitutionala a unui stat european supranational.
Tratatul ofera noii Uniuni, o constitutie statala, identica prin efectele ei legale cu Constitutia UE respinsa in 2005 de catre cetatenii francezi si olandezi. Acest lucru se realizeaza prin amendarea a doua tratate existente, “Tratatul pentru o Uniune Europeana“(TUE) si “Tratatul privind stabilirea unei Comunitati Europene“(TCE).
Aceste doua tratate amendate devin de facto Constitutia noii Uniune Europene, chiar daca nu se numesc “Constitutie”. UE a primit o Constitutie in aceasta forma indirecta.Tratatul de la Lisabona afirma ca “Uniunea va inlocui si va succeda Comunitatea Europeana” (Articolul 1.3 amendat al TUE). Asta arata clar ca Uniunea Europeana va deveni o noua entitate, in timp ce Comunitatea Europeana va inceta sa existe.
2. Permite acestei UE sa se comporte ca un stat federal fata de statele membre si fata de cetatenii europeni.
Pentru a intelege schimbarea adusa de Tratatul de la Lisabona, trebuie sa intelegem ca, ceea ce numim acum Uniunea Europeana nu reprezinta un stat. De fapt, Uniunea Europeana nu este din punct de vedere legal nici macar o corporatie economica, pentru ca nu are personalitate juridica! Numele de “Uniune Europeana” este doar un termen descriptiv pentru relatiile dintre cele 27 de state membre.
In prezent, aceste relatii acopera atat aria “Comunitatii Europene”, unde legile supranationale sunt in vigoare, cat si ariile “interguvernamentale” ale politicii externe si justitiei unde statele membre coopereaza pe baza pastrarii suveranitatii lor nationale.
Tratatul de la Lisabona schimba acesta situatie prin creearea unei “Uniuni” constitutionale si legale, numita tot Uniunea Europeana. Insa, spre deosebire de actuala Uniune Europeana, noua UE va fi separata si superioara statelor membre, exact in relatia in care se afla SUA fata de California sau Texas sau Germania Federala fata de Bavaria!
Noua UE va putea semna tratate cu alte state in toate domeniile de interes, comportandu-se exact ca un stat fata de comunitatea internationala de state. UE va putea vorbi in cadrul Natiunilor Unite in numele statelor membre, la fel cu URSS reprezenta Rusia, Ucraina sau Kazahstan.Tratatul de la Lisabona instituie functia de Presedinte al UE si cea de Ministru de Externe – eufemistic intitulat, Inalt Reprezentant pentru politici externe. De asemenea, se va constitui un corp diplomatc si o procuratura. Conventia Europeana a drepturilor omului va deveni obligatorie pentru toate statele membre.
Tratatul stabileste de asemenea prioritatea absoluta a legilor UE fata de legile din statele membre (declaratia 27). Noua UE, care va inlocui Comunitatea Europeana, isi va largi mult puterile de a face legi sau a lua decizii pe baza majoritatii calificate. Veto-urile nationale vor fi practic desfiintate.
3. Ne transforma pe toti in cetateni ai acestei noi Uniuni Europene.
Un stat are cetateni si nu te poti numi cetatean decat in raport cu un stat.Cetatenia UE este considerata in prezent drept “complementara” la cetatenia nationala, acesta fiind primara, deoarece UE nu este un stat. UE nu e nici macar o corporatie, ca sa poti spune ca europenii sunt membrii, cu atat mai putin “cetateni”!
Insa, prin transformarea caracterului legal al UE, Tratatul de la Lisabona transforma notiunea de cetatean al UE. Astfel, articolul 17b.1 TCE/TUE inlocuieste afirmatia “Cetatenia UE va fi complementara la cetatenia nationala” cu “Cetatenia UE va fi aditionala la cetatenia nationala“. Aceasta propozitie cheie spune ca 500 milioane de europeni, din tarile membre UE, vor primi o noua cetatenie, separata de cea nationala. In state federale, cum ar fi Germania, un bavarez va avea 3 cetatenii: bavareza, germana si europeana! Mai mult, drepturile si obligatiile cetateniei “europene” vor fi superioare fata de cele ale cetateniei nationale, iar in cazul unui conflict de interese, primeaza legile si Constitutia UE fata de cele nationale!
Cum cele mai multe state nu accepta cetatenia multipla, implicit, cetatenia UE va fi considerata primara si superioara cetateniilor nationale. In “calitate” de cetateni ai UE, vom fi obligati sa-i respectam legile si autoritatea, care vor fi superioare celor nationale! Contestarea autoritatii UE ar putea deveni o crima penala!
Statele membre isi pastreaza constitutiile nationale, dar acestea devin subordonate Constitutiei UE. Suveranitatea nationala a statelor va disparea, asa cum s-a intamplat si in SUA, unde Constitutia Federala are intaietate fata de constitutiile statelor membre.
4. Pentru a ascunde aceasta schimbare majora, numele de Uniune Europeana se pastreaza, desi Tratatul de la Lisabona schimba fundamental natura legala si constitutionala a UE.
Schimbarea in natura constitutionala a UE va fi realizata in 3 pasi legali, stabiliti de Tratatul de la Lisabona:
(a) Se stabileste o Uniune Europeana cu o personalitate juridica si existenta corporativa independenta in toate ariile, care va functiona ca un stat federal fata de statele membre. (Articolul.32)
(b) Aceasta noua UE inlocuieste Comunitatea Europeana si preia toate institutiile si puterile sale. De asemenea, aproape toate ariile vor deveni supranationale, de exemplu politica externa, justitia si afacerile interne (politia), singurele arii interguvernamentale ramanand deocamdata cele din domeniu apararii (Art.11.1).
Astfel, UE va capata o structura unificata constitutionala. Comunitatea Europeana va disparea, si toate sferele de politici publice vor apartine UE, ca in orice stat constitutional unificat. Treptat, si domeniile in care se mai poate aplica veto-ul national, vor trece in sfera UE. (Teoretic, ar fi posibil ca unele domenii sa revina de la cadrul supranational catre statele membre – dar asa ceva nu s-a intamplat niciodata!)
Domeniul apararii comune nu va apartine deocamdata sferei supranationale a UE, dar mai mult ca sigur, asta e doar ceva temporar. In fond, prin faptul ca va exista un Ministru de Externe al UE, politica externa va fi de facto supranationala.
(c) Noi toti vom deveni cetateni, in adevaratul sens al cuvantului, ai unui stat federal numit UE.
5. Creeaza un Parlament unional pentru cetatenii UE.
Tratatul de la Lisabona transforma membrii parlamentului european, din “repezentanti ai popoarelor statelor membre” in “reprezentanti ai cetatenilor Uniunii Europene” (Articolul.9a). Aceasta formulare ilustreaza transformarea constitutionala a UE intr-un stat federal fata de care statele membre sunt reduse la nivelul unor provincii.
6. Creeaza un Guvern al UE.
Tratatul de la Lisabona transforma Consiliul European, care pana acum reprezenta o intalnire intre primi ministrii statelor membre, intr-o institutie a UE responsabila in fata Curtii Europene de Justitie. Practic, aceste intalniri vor inceta sa fie “interguvernamentale”, Tratatul UE cerand ca ele “sa promoveze valorile UE, sa avanseze in atingere obiectivelor UE si sa-i serveasca interesele” si, de asemenea, sa “asigure consistenta, coerenta si continuitatea politicilor si actiunilor UE si sa defineasca directia politica generala si prioritatile” (Articolele 9 si 9b).
Consiliul European va deveni practic un Cabinet Guvernamental al UE, si membrii acestui Consiliu vor trebui sa reprezinte interesele Uniunii fata de statele membre, mai degraba decat interesele statelor membre fata de UE.
7. Creeaza functia de presedinte al UE.
Caracterul federalist al Consiliului European este subliniat si prin introducerea unui Presedinte permanent al acestuia, numit pe o perioada de 5 ani. (Articolul 9b) Presedintele UE nu va putea detine nici o functie politica nationala, insa, “va asigura reprezentarea externa a UE“.
8. Creeaza un cod de drepturi civile pentru cetatenii UE.
Toate statele au coduri juridice care stabilesc drepturile cetatenilor. Carta drepturilor fundamentale a UE va reprezenta un asemenea cod. Desi textul Cartei nu face parte efectiv din Tratatul de la Lisabona, Carta va fi automat adoptata prin acesta (Articolul 6).
Carta stabileste limitarea legilor UE si ale statelor membre, astfel ca:
(a) principiile intaietatii si uniformitatii legilor UE implica faptul ca statele membre nu doar ca vor trebui sa implementeze legile UE, dar si “interpretarea si aplicarea legilor nationale trebuie pusa in conformitate cu legile UE“. (asta rezulta din precedentele juridice ale Curtii Europene de Justitie)
(b) carta stabileste drepturi fundamentale in arii care depasesc competentele actuale ale UE, cum ar fi procedurile juridice (de exemplu, eliminarea habeas corpus si impunerea habea juris), dar si in multe alte arii.
Practic, Curtea Europeana de Justitie va putea decide care sunt drepturile cetatenilor europeni, deciziile ei fiind superioare deciziilor Curtilor Supreme de Justitie din tarile membre sau ale Curtii Drepturilor Omului de la Strassbourg.
E de asteptat ca, Comisia Europeana sa propuna legi prin care, in timp, sa se uniformizeze legislatiile statelor membre, inclusiv in arii care formal nu sunt de competenta UE. Istoria SUA arata foarte clar potentialul federalist al uniformizarii legislative, pe care l-a impus Curtea Suprema de Justitie din SUA!
9. Subordoneaza complet parlamentele nationale fata de UE.
Tratatul sublinieaza rolul subordonat al Parlamentelor Nationale fata de UE, afirmand ca “Parlamentele nationale trebuie sa contribuie activ la buna functionare a UE“. (Articolul 9c).
In orice caz, parlamentele nationale si-au pierdut deja cea mai mare parte din puterea lor legislativa. Cetatenii care aleg aceste parlamente si-au pierdut si ei puterea, astfel.
Faptul ca o treime din Parlamentele nationale pot depune o obiectie la o propunere a Comisiei Europene, pe care aceasta trebuie sa o reconsidere, fara a o abandona neaparat, reprezinta o compesatie minora fata de pierderea drepturilor democratice a veto-urilor nationale.
10.Confera UE dreptul de a-si largi puterile oricand doreste.
Aceasta afirmatie e justificata prin:
(a) Cauza de flexibilitate (Articolul.308), care afirma ca, in caz ca Tratatul nu ofera puterile necesare UE pentru a-si atinge obiectivele, Consiliul European poate lua masurile necesare prin unanimitate. Clauza de flexibilitate exista deja si a fost adeseori folosita pentru a extinde puterile UE, insa prin Tratatul de la Lisabona, domeniile de aplicare ale acestei clauze se extind substantial.
(b) “Procedura simplificata de revizuire a Tratatului” va permite prim ministrilor si presedintilor Consiliului European sa schimbe domenii in care era necesara unanimitatea catre majoritatea calificata.(Articolul.33.6)
(c) De asemenea, exista alte clauze care permit trecerea de la unanimitate spre votul majoritar in arii specifice cum ar fi cooperarea judiciara in materie penala si civila. (Articolul 69d.3.2, 69f.2)
Concluzie:
Este greu sa gasim vreo functie majora a unui stat pe care noua UE nu o va avea odata cu ratificarea Tratatului de la Lisabona. Singura functie aparenta de acest gen ar fi aceea ca, UE nu pare sa aiba puterea de a forta statele membre sa intre in razboi impotriva vointei lor. Tratatul permite ca UE sa porneasca un razboi, in timp ce unele state individuale se pot “abtine”.
Obigatia UE de “a-si asigura singura mijloacele necesare pentru a-si atinge obiectivele si a-si derula politicile” (Articolul 269 a), poate fi privit ca un mod prin care UE va putea impune taxe cetatenilor europeni. In momentul de fata, finantarea UE revine in cea mai mare parte statelor membre. De asemenea, bugetul UE este relativ redus fata de suma bugetelor statelor membre, deoarece cheltuielile majore, cum ar fi sanatatea, educatia, apararea etc. revin guvernelor din statele membre. In timp, raportul s-ar putea schimba.
Noua UE va avea propriul sau Guvern, Parlament, corp judiciar, presedinte, proprii ei cetateni, drepturi ale omului, cod civil, propria moneda(euro), ministru de externe, corp diplomatic, un loc la Natiunile Unite, cod penal si procuror pubic. UE deja poseda simboluri statele cum ar fi, steagul si sarbatoare anuala oficiala.
In ce priveste autoritatea de stat a UE, aceasta e incorporata in institutiile ei executive, legislative si judiciare: Consiliul European, Consiliul de Minsitri, Comisia, Parlamentul si Curtea de Justitie. De asemenea, autoritatea UE e incorporata si in statele membre si autoritatile lor care sunt obligate sa aplice si sa implementeze legile UE si sa isi modifice legile nationale in conformitate cu legile UE. Exista deja si o politie federala a UE, numita Europol. Deocamdata, nu exista o armata a UE, dar se vorbeste tot mai insistent de creearea unor forte speciale.
Istoria ne arata, cu deosebirile particulare, ca toate statele federale s-au format pe baza transferarii graduate a puterii dinspre statele membre catre autoritatea federala. Astfel s-a intamplat in Germania, SUA, Australia, Canada etc. De fapt, procesul de acumulare a puterii de catre UE a fost chiar mai rapid decat in unele dintre aceste cazuri clasice.
Diferenta esentiala dintre aceste cazuri de federatii clasice si Uniunea Europeana, este aceea ca in aceste cazuri istorice, popoarele membre aveau o limba si o istorie comuna, iar federatiile respective au fost stabilite pe baze democratice care le-au legitimat fata de cetatenii lor. Toate statele stabile sunt fundate pe comunitati in care oamenii vorbesc o limba comuna si se pot identifica drept un singur popor! In UE insa nu exista un “popor european”. Tratatul de la Lisabona desavarseste constructia unei Federatii Europene artificiale si centralizate, constructie venita de sus in jos, ignorand realitatile nationale, ignorand consimtamantul oamenilor simpli, care de multe ori, nici nu inteleg ce reprezinta UE!
Intr-o Federatie Europeana democratica ar trebui ca macar legile sa fie initiate si votate de reprezentanti alesi direct de catre popor, fie in Parlamentul European sau in parlamentele nationale. Din pacate, in UE, legile vor fi initiate numai de catre Comisia Europeana, nealeasa!
Prin adoptarea, in mod indirect, a unei Constitutii, UE va deveni un Stat federal european! Acesta reprezinta infaptuirea declaratiei Schuman din 1950, care a proclamat Comunitatea Carbunelui si Otelului drept “primul pas catre federalizarea Europei“.
Popoarele europene nu vor un asemenea Stat federal european, condus practic doar de catre comitete de experti si de politicieni, de birocrati si judecaturi, nici unii alesi direct de catre popor. Tratatul Constitutional al UE a fost deja respins de catre francezi si olandezi 2005. Din acest motiv, sefii de stat din UE au decis sa nu se mai faca referendumuri pentru acesta “Marie cu alta palarie” care este Tratatul de la Lisabona, stiind ca acest tratat va fi respins din nou.
*Prof. Anthony Coughlan este Senior Lector Emerit in Politici Sociale la Trinity College din Dublin, Irlanda.
Nota traducatorului:
Numai poporul irlandez are dreptul, acum, sa-si spuna parerea. Destinul a 500 de milioane de oameni atarna de decizia unui popor de 4 milioane! Sa speram ca data de 12 iunie va fi un esec al UE si, prin aceasta, o reusita a popoarelor Europei! Prieteni irlandezi, va implor, votati NU la Referendum si pentru mine! Fiindca politicienii romani mi-au furat acest drept!
8/6/2008
PE CAT de frumoasa e viata din Uniunea Europeana prezentata in propaganda oficiala, pe atat de precara e situatia economica reala! Pe fondul creşterii accentuate a preţurilor la carburanţi, memulţumirea izbucneşte de-a lungul Europei. Astfel, pescarii şi şoferii de camion îşi continuă protestele în vestul Europei, greve pe termen nelimitat sau manifestaţii fiind prevăzute şi pentru zilele următoare în Spania, Portugalia, Franţa, Italia şi Marea Britanie, informează AFP. În Spania, Portugalia şi Italia, greva pe termen nelimitat declanşată vineri de pescarii care cer ajutoare economice la nivel naţional şi european continuă.
Sâmbăta trecută au avut loc în Portugalia confruntări între pescari, comercianţi şi politie în Matosinhos (sud). Pescarii grevişti au blocat intrarea în mai multe depozite a zecilor de comercianţi care veneau să se aprovizioneze şi au distrus o cantitate de peşte de aproape o tonă. Scumpirea preţurilor la carburanţi a continuat să genereze noi proteste, ieri, în rândul şoferilor de camion, taximetriştilor şi agricultorilor francezi. Mai mult, agricultorii au continuat să blocheze depozitele de carburanţi din Burgundia şi regiunea Rhone-Alpes. Nici şoferii de camion spanioli nu se lasă mai prejos şi ameninţă şi ei cu mobilizarea, anunţând chiar o grevă pe termen nelimitat în cursul acestei săptămâni. În Marea Britanie, după manifestaţia de săptămâna trecută a şoferilor de camion din centrul Londrei, pescarii au lansat şi ei un apel la mobilizare.
Laptele si produsele lactate se vor scumpi considerabil in spatiul UE, din cauza protestelor (indreptatite) ale producatorilor. Principala nemultumire reclamată este preţul pe litru la producător. El riscă să se modifice în curând, din cauza deciziei Comisiei Europene de a majora cota producţiei de lapte, măsură care va influenţa ulterior alocaţiile acordate producătorilor din fondurile comunitare. Germania a fost cea care a dat tonul – existând deja riscul ca marile magazine să se confrunte cu lipsuri în aprovizionare, exemplul său fiind urmat de Elveţia, care face parte din E.F.T.A, apoi Olanda, Austria şi în curând Italia, Danemarca şi Belgia.
Preturile la mancare in toata Uniunea au explodat, ajungand la dublul ratei de inflatie din ultimul an, conform unui raport oficial recent. Statele est europene, adica cele mai sarace, au fost cele mai afectate de aceste scumpiri. Bulgaria, de exemplu, a cunoscut o crestere de 25,4% a preturilor, in vreme ce Letonia, Estonia si Lituania s-au confruntat cu o crestere intre 18-22%. Realitatea e insa mai grava decat o arata cifrele oficiale. Ajunge sa comparati preturile produselor alimentare de acum un an si cele de azi, din Romania! Despre acest subiect, puteti sa mai cititi aici si aici.
Polonezii au datorii de aproape 7 miliarde de zloţi (2 miliarde euro). Numărul de polonezi ce nu-şi mai onorează angajamentele financiare se ridică în prezent la 1,2 milioane. Cele mai mari probleme sunt legate de achitarea datoriilor faţă de bănci, firmele de telecomunicaţii sau asociaţiile de locatari, informează Gazeta Wyborcza, citată de Rompres. De creşterea datoriilor sunt responsabile preţurile mai mari la întreţinere, la energie, explozia creditelor, majorarea ratele creditelor. Explozia creditelor e un fenomen care se manifesta si in Romania; si va fi vai si amar cand se va sparge “bula creditelor” (ma refer in special la cele imobiliare)!
4/6/2008
Sursa: http://madalinamoewis.wordpress.com
Deşi speculaţiile evidenţiază rădăcini solide ale ideii de “Europa” în istoria continentului nostru, în realitate originile construcţiei europene nu coboară mai jos de secolul XX, cele mai multe iniţiative în acest sens având loc după primul război mondial, cunoscut în epocă drept „Marele Război”.
Pe de o parte, printre consecinţele primului război mondial se numără încercările de a evita o nouă conflagraţie mondială, fiind publicate numeroase cărţi şi articole în favoarea păcii şi a unităţii europene create pe căi pacifiste. Consideraţiile conform cărora după primul război mondial a existat o „perioadă de pace” sunt însă complet eronate, căci în mod clar nu a fost vorba decât de un armistiţiu, însă asupra acestui lucru vom reveni un pic mai târziu. Contele Richard Coundenhove-Kalergi, fiul unui diplomat austriac şi al unei japoneze, a fost cel care a pus în 1922 bazele „Uniunii Paneuropene”. Şi-a expus în lucrarea intitulată PanEuropa, publicată în 1923, ideile conform cărora pentru asigurarea păcii era nevoie de cooperare la scară largă şi uniune politică între statele europene. În viziunea lui, supremaţia globală a Europei luase sfârşit, declinul intern al acesteia putând fi evitat dacă sistemul politic ar fi fost modernizat prin punerea accentului pe cooperare. Autorul afirmă în aceeaşi lucrare: „Fiecare mare eveniment istoric a început ca utopie şi a sfârşit ca realitate”. (Considerăm absolut necesar să adăugăm aici că şi socialismul a început ca utopie şi a sfârşit ca o crudă realitate în regimurile comuniste). Kalergi nu a avut însă prea mulţi adepţi, ideile sale fiind recunoscute pe drept cuvânt ca utopice (şi, implicit, periculoase) de către unii, în timp ce alţii, precum Aristide Briand, au susţinut ideea creării unei confederaţii europene acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor.
Gustav Stresemann a fost susţinător al aceluiaşi proiect ce avea în centrul său mijloace pacifiste. O altă variantă a creării unităţii europene era cea prin luptă, înrădăcinată în tradiţia bismarckiană şi exprimată prin celebrele cuvinte „Great questions will not be resolved by talk, but by iron and blood”!. De altfel, toate încercările anterioare de a unifica continentul european s-au făcut pe această cale. Hitler a fost adeptul continuării aceleiaşi tradiţii, el dispreţuind politica lui Stresemann şi considerându-l pe Coudenhove-Kalergi „bastard al oricui”. În orice caz, urmărea crearea unui imperiu germanic continental, dar avea în vedere şi drepturile celorlalte popoare: „Respingând principiile democratice parlamentare, noi susţinem foarte ferm dreptul popoarelor de a-şi determina propria lor viaţă”.
Pe de altă parte, prin tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial nu s-a semnat decât un armistiţiu, cel puţin în cazul Germaniei prevederile fiind absolut inacceptabile, de-a dreptul umilitoare. Toate partidele din Germania, de la comuniştii de extremă stângă până la naţional-socialiştii de extremă dreaptă ai lui Hitler, condamnau unanim Tratatul de la Versailles ca nedrept şi inacceptabil. Oricum, este clar că nu poate fi învinuită Germania, şi nici Hitler, pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, lucru devenit un automatism pentru mulţi autori, deoarece contextul internaţional făcea iminentă această conflagraţie, cu toate încercările pacifiste. Un război la scară mondială ar fi putut fi evitat într-adevăr, dar acest lucru nu a ţinut numai de responsabilitatea Germaniei. Luând în considerare acestea, ne pare mai viabilă posibilitatea creării unităţii europene pe calea armelor, combinată însă cu diplomaţia. Căci era clar că nu se putea vorbi de pace în asemenea condiţii. Oricum, Hitler nu a dorit un război de atât de mari proporţii, nici măcar nu era pregătit pentru aşa ceva, ba chiar a fost ferm convins până aproape în ultimul moment că Marea Britanie se va alătura Germaniei, atunci când îşi va da seama că nu-şi putea menţine imperiul colonial decât fiind de partea super-puterii continentale germane. Însă Churchill, care era foarte intransigent faţă de Hitler, a rămas la conducerea Angliei şi s-a aliat cu Statele Unite ale Americii împotriva puterilor Axei. Finalul războiului s-a soldat cu sinuciderea lui Hitler şi capitularea Reich-ului, pentru ca la data de 9 mai 1945 să înceapă în mod oficial o etapă cu totul nouă în istoria continentului european, această zi tragică fiind sărbătorită ca “Ziua Europei“.
Punerea bazelor construcţiei europene
Jean Monnet, personaj destul de obscur, este considerat părinte fondator al Uniunii Europene. Paşii pe care i-a făcut pe acest drum sunt nu atât învăluiţi de mister, cât la fel de obscuri ca şi felul său de a fi şi de a manevra totul din umbră. Traficant ilegal de coniac prin colaborare cu compania canadiană Hudson Bay (pe care a ajutat-o apoi să profite din punct de vedere economic de pe urma primului război mondial), susţinător financiar al unor indivizi „dubioşi” din China, anchetat pentru evaziune fiscală, Monnet a fost cel care a militat pentru unitatea economică a Europei: „Prosperitatea şi progresul social vital vor rămâne de neatins până când naţiunile Europei nu vor forma o federaţie a unei „entităţi europene” care să le sudeze într-o singură unitate economică”. A încercat încă din timpul celui de-al doilea război mondial crearea unei colaborări de lungă durată între Anglia şi Franţa, însă aceasta a eşuat, francezii răspunzând: „Mai bine să vină Hitler, decât să fim sclavii Angliei”. După capitularea Franţei, a mediat colaborarea anglo-americană.
Printre susţinătorii aceleiaşi idei de unitate europeană merită menţionat italianul Altiero Spinelli, comunist încă de la 17 ani şi întemniţat timp de doisprezece ani, care, în 1941, a compus documentul Spre o Europă liberă şi unită.
După război, Jean Monnet a perseverat în încercările de a-şi pune în practică ideea, găsindu-l ca un bun paravan pe Robert Schuman. Ideea sa de formare a unei federaţii, a unui stat supranaţional, în mod clar nu putea fi acceptată de nici un stat, Marea Britanie fiind cel mai elocvent exemplu, aşa că Monnet a redactat planul trimis spre aprobare suficient de vag încât să-i ascundă adevăratele intenţii. Tratatul de la Paris, care crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 18 aprilie 1951 de către Franţa, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, a fost ratificat abia în decembrie 1951 „într-o atmosferă de îndoială şi resemnare”; deputatul Jaques Soustelle considera chiar că planul nu era „european” ci „antieuropean”: „ni se cere să abandonăm un sector important al economiei noastre în favoarea unei autocraţii de experţi necontrolate şi fără stat”. Ideea unei „armate europene” a fost respinsă în mod clar, Churchill, ca şi De Gaulle, fiind conştient că „Ceea ce vor să cânte soldaţii sunt propriile lor marşuri”.
Europa era pe cale să fie construită de o elită remarcabil de restrânsă, iar Monnet continua să acţioneze din umbră. O importantă victorie este obţinută prin crearea Euratom-ului, la care Germania Vestică aderă mai mult de nevoie, fiind singurul mod prin care putea obţine arme nucleare, în contextul ameninţării tot mai iminente a Uniunii Sovietice. Prin Tratatul semnat la Roma în martie 1957 se naşte Comunitatea Economică Europeană.
Mai multe informaţii pe această temă (şi nu numai) se găsesc în lucrarea Uniunea Europeană – Marea amăgire, scrisă de Christopher Booker şi Richard North.
Uniunea Europeană
Astfel fiind puse bazele Uniunii Europene, aceasta îşi continuă evoluţia şi extinderea pe plan european. Dacă numărul statelor fondatoare a fost de 6, astăzi sunt 27 de state membre, un mare val de extindere fiind cel din 2004, când au aderat nu mai puţin de 10 state. Trebuie să avem în vedere absenţa Elveţiei, cât şi a Norvegiei şi Islandei, care au preferat să rămână în afara proiectului construcţiei europene. De asemenea, Groenlanda, care a intrat în Uniunea Europeană, apoi a părăsit-o. Deci nu este obligatoriu să fii părtaş la acest proiect, se poate evita acest lucru.
În privinţa organizării, în mod oficial se vorbeşte despre un „federalism interguvernamental”, printre instituţiile Uniunii Europene fiind atât instituţii supranaţionale, cât şi interguvernamentale. Unii chiar consideră metoda interguvernamentală ineficientă, fiind luate măsuri în acest sens, astfel tinzându-se spre dimensiunea supranaţională dorită de la bun început de Jean Monnet. Crearea unei constituţii europene, atât de discutată de politicieni şi specialişti, ar contribui la această dimensiune. Guvernele unor state sunt conştiente de acest lucru, acesta este şi motivul pentru care au respins această idee. Se vorbeşte chiar de un deficit democratic la nivelul Uniunii Europene, o mare parte dintre cetăţeni sunt indiferenţi, iar viitorul Uniunii este destul de incert. Desigur că se încearcă găsirea unor soluţii, mai ales că din start au existat „duşmani ai Uniunii” şi există chiar şi azi. Paul Magnette, în Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, vorbeşte despre partidele politice, susţinând ideea că atât cele de stânga, cât şi cele de dreapta se opun construcţiei europene, primele pe motiv că ar dori o altă direcţie de dezvoltare a proiectului, cu acestea existând totuşi şanse de a se ajunge la o înţelegere, pe când celelalte sunt ireconciliabile şi merită considerate un real pericol. Dar de când nu ai dreptul să gândeşti ce vrei şi să-ţi exprimi punctele de vedere în mod liber? În unele ţări europene, inclusiv în Germania şi România, legea interzice exprimarea opiniilor negaţioniste, xenofobe sau rasiste, ca şi incitările la ura rasială sau apologia crimelor contra umanităţii, delicte definite însă destul de vag. Rişti pe drept cuvânt o condamnare dacă negi crimele comise de Hitler. În schimb eşti liber să-i consideri pe Stalin sau Mao ca pe nişte fermecători binefăcători ai planetei, afişându-le pretutindeni numele şi fotografiile. Ba chiar te poţi prezenta în alegeri agitându-le pancartele. Aceste lucruri sunt foarte frumos punctate de Vladimir Bukovski şi Peter Stroilov, în lucrarea Uniunea Europeană… o nouă URSS?. Sigur, libertatea de expresie nu e încălcată, însă ai nevoie de tot mai mult curaj pentru a îndrăzni să spui ceva în contra curentului dominant. Iar curentul dominant este lesne de creat prin influenţa mass-media. După cum punctează aceeaşi autori, în Europa contemporană, ca şi în URSS-ul lui Brejnev, ai dreptul să gândeşti ce vrei, dar cu condiţia de-a exprima numai ceea ce ideologia îţi îngăduie. Oamenilor nu li se impune ce să creadă, ci li se cere numai să se comporte ca şi când ar crede. Sau, dacă nu, să tacă. Un caz edificator este cel al Suediei, unde recent s-a ajuns până acolo încât să se acţioneze pe căi legale împotriva unor scriitori de bloguri, priviţi ca periculoşi prin temele abordate şi perspectiva asumată.
Mai mult decât atât, iată ce afirmă Paul Sabourin în lucrarea sa intitulată Naţionalismele europene: „Folosirea Uniunii europene corespunde la ceea ce denumim o „internaţională voluntară”… Este spiritul tratatelor comunitare.“ În acest context naţionalismele sunt considerate o problemă majoră. Paul Magnette chiar îşi încheie lucrarea mai sus menţionată printr-o estimare pe termen lung, conform căreia nu va fi chiar atât de uşor de a atenua diferenţele dintre diversele identităţi europene în specificul lor, fiind nevoie de ceva timp. În acelaşi spirit se poate afirma şi contrariul, dacă avem în vedere faptele istorice, şi anume că va mai fi nevoie de ceva timp pentru ca „paharul ostilităţilor” să se umple şi să răbufnească, astfel încât se va alege praful de ideea utopică a „păcii eterne”, precum şi de Uniunea Europeană ale cărei baze au fost puse de nimeni altul decât „manipulatorul din umbră” Jean Monnet.
Cât timp vom mai suporta toate acestea?
3/6/2008
„E o zi mare şi frumoasă pentru orice irlandez şi pentru orice european. Este o zi mare pentru democraţie”, declara unul dintre opozanţii Tratatului de la Lisabona, tabără care a a avut, ieri, câştig de cauză în cadrul referendumului din Irlanda. Asa e! Multumesc din nou poporului irlandez pentru ca a votat impotriva Constitutiei UE! “Tigrul Celtic” a „răpus” Tratatul de la Lisabona!
Potrivit rezultatelor preliminare, irlandezii au respins Tratatul de la Lisabona în 27 dintre cele 43 de circumscripţii de pe teritoriul ţării. “Dintr-o mie de motive, poporul a vorbit şi se pare că a zis nu”, a declarat ministrul irlandez al Justiţiei, confirmand astfel rezultatul referendumului. În pofida unei campanii agresive pentru acceptarea tratatului, care uneori 
