Pe 26 ianuarie 2012, România a semnat in Japonia controversatul tratat ACTA ( Anti-Counterfeiting Trade Agreement ) ce marchează începutul unui Ev Mediu al Internetului pentru fiecare dintre noi. Modalitatea in care s-a realizat negocierea acestui acord il privează de credibilitate democratică şi de claritate juridică,numeroase prevederi ale sale fiind incă secrete. Deși a fost negociat timp de șase ani totul a fost desfășurat în cel mai strict secret.
Implicațiile acestui tratat sunt dintre cele mai sumbre pentru oricine folosește Internetul iar cel mai grav este faptul că toate mijloacele de control și informațiile personale ale oricărui internaut vor fi la dispoziția unor companii private. În acest mod se eludează controlul exercitat de organele statului sau de către autoritățile public alese, iar deținătorii drepturilor de proprietate intelectuală vor avea access la viața personală a oricărei persoane fără a necesita un mandat sau o hotărâre judecătorească.
Dar ce înseamnă ACTA pentru fiecare dintre noi, ultilizatorii de Internet?
Furnizorul dumneavoastră de Internet va avea obligația să va monitorizeze întreaga activitate online. Siteurile pe care navigați, tranzacțiile financiare online, discuțiile prin intermediul programelor de tip messenger, tot ceea ce faceti online va fi monitorizat cu grijă de către angajații acestor companii și oferit la cerere oricărei firme care are cea mai mică suspiciune că aceste activități au condus la încălcarea drepturilor de autor deținute de acestea.
Aceștia vor opera după propriile reguli, nimeni nu vă va aduce la cunoștiintă că are loc această monitorizare și nu veți avea nici un mijloc să va protejați. Practic vor putea face orice cu aceste informații, inclusiv folosirea lor în scopuri publicitare. Dreptul la viața privata este încălcat în mod grosolan, cu acceptul statului, care a ratificat acest tratat.
Dacă aveți un site sau un blog acesta va putea fi închis oricând în urma unei simple cereri din partea unei companii care se va plânge firmei unde acesta este găzduit că materialele postate acolo contravin drepturilor de autor.
Nu contează că acestă încălcare poate fi o simplă imagine sau câteva rânduri luate dinr-un articol publicat în altă parte. Cei ce au avut ocazia să vadă textul tratatului au menționat faptul că aceste prevederi sunt în mod intenționat cât mai vagi, pentru a simplifica închiderea unui site. Conscințele acestui tratat nu se opresc doar aici, ci vizează chiar și liberatea de opinie.Dacă un site devine mult prea incomod pentru un guvern sau o companie, acestea pot cere oricând inchiderea acestuia, sub diverse pretexte.
Parlamentul European, în cadrul unui studiu asupra Acordului, a declarat că este”dificil de stabilit care sunt avantajele semnificative pe care ACTA le oferă cetătenilor UE in plus fată de cadrul international existent.” In studiu se arată de asemenea că “acceptarea neconditionată a Acordului ar reprezenta un răspuns inadecvat din partea Parlamentului European, avand in vedere problemele care au fost identificate in legătură cu versiunea actuală a ACTA”.
Cu toate acestea, 22 de țări membre ale Uniunii Europene, incluzând Romănia, au semnat acest tratat. Perspectivele deschise de ACTA sunt sumbre, iar drepturile omului par a nu avea nici o importanță pentru autoritățile române, semnatare ale acestui tratat. De ce un acord cu consecințe atât de dezastruoase pentru drepturile noastre a fost semnat fără o consultare publică sau Parlamentara?
De Sebastian Dracopol, director de proiect la Divizia Web Adevărul Holding
Un lucru totusi pozitiv, demn de remarcat, este acela ca raportorul Parlamentului European al Acordului international pentru combaterea contrafacerilor (ACTA), francezul Kader Arif, a demisionat, vineri, comparand negocierile cu privire la acest act cu o mascarada. “Condamn intreg procesul care a dus la semnarea acestei intelegeri. Populatia nu a fost consultata in acest sens, negocierile nu au fost transparente, au existat amanari neexplicate ale semnarii acordului, iar recomandarile PE nu au fost luate in seama“, a afirmat acesta. “Acest acord poate avea consecinte majore asupra vietii cetatenilor”, a avertizat Arif.
Demisia sa survine dupa o serie de proteste in Polonia, unde mii de demonstranti au iesit in strada pentru a denunta semnarea acordului, cu afise pe care se putea citi “Spune ‘nu’ cenzurii” si “Vrem un Internet liber“. La inceputul saptamanii, hackerii au atacat site-uri ale Guvernului polonez, inclusiv al premierului Donald Tusk. In afara UE, tratatul a fost mai fost semnat de Statele Unite, Australia, Canada, Japonia, Maroc, Noua Zeelanda, Singapore si Coreea de Sud.
Ca prin minune, presa din Romania s’a mai desteptat in legatura cu ce se pune la cale la nivel mondial. Cel mai recent act – ACTA (Acord comercial anti contrafacere), acordul negociat in secret inca de pe vremea lui Bush. E deghizat intr-un tratat care combate pirateria, dar e actul care pune bazele cenzurii si controlului sever pe internet.
Vreme insa habar n’are cine, ce, cum. E de departe cel mai prost ministru pe care l-am vazut vreodata.“În rest, este vorba de tot felul de produse care pot fi obiectul contrabandei: (poate contrafacere) blugi, cafea, alcool, parfum, medicamente.”
“Însă eu personal am studiat actul, iar respectivul punct spune că România, dacă vrea, poate să ofere date privind ID-ul (poate IP) de unde s-a făcut o anume tranzacţie pe internet”
“”Eu nu cred că a semnat în secret acest tratat, a fost în dezbatere, dar la Comisia Europeană (când?), bineînţeles, dar suntem într-o primă fază, urmează dezbaterea de către Parlamentul European şi apoi ratificarea de către parlamentele naţionale.”
“ACTA este un acord internațional care vine și sincronizează de fapt țările semnatare, și ați văzut că suntem într-o companie destul de selectă, SUA, țările europene, Japonia Coreea de Nord, este o sincronizare între aceste țări împotriva furtului(tot n-a inteles) de pe internet”” (http://blidescu.ro/blog/?p=1006)
Nu este scopul acestui site să discute problemele interne ale României, decât în măsura în care acestea au legătură directă cu Uniunea Europeană. Totuşi, nu putem să nu observăm un fapt evident, şi anume acela că România este o dictatură securist-poliţienească-jandarmerească, în frunte cu Traian Băsescu şi o “clasă politică” (incluzând aici nu doar partidele de la putere, ci si “opoziţia” USL-istă) desprinsă demult de popor şi care îi tratează pe oamenii de rând ca pe nişte “viermi”, ca să-l citez pe un senator PDL. Prin urmare, redacţia Eurosceptic, deşi nu doreşte să se implice politic, îşi exprimă solidaritatea faţă de mitingurile de protest ale oamenilor simpli (fireşte, nu şi faţă de actele de violenţă comise de huligani, care cel mai probabil sunt agenţi provocatori) şi condamnă reacţia represivă cu totul nejustificată şi ilegală a “forţelor de ordine”. Mai multe nu vrem să spunem, fiindcă informaţii găsiţi destule în presă şi pe internet.
Acestea fiind spuse, să vedem cum e situaţia şi cu Ungaria. Şi acolo există o dictatură a domnului Viktor Orban şi a partidului său de guvernământ FIDESZ, care a schimbat Constitutia Ungariei pentru a-şi asigura puteri discreţionare. Mass media care se opune puterii este cenzurată, ziare şi posturi de radio-tv ostile puterii sunt închise etc. E drept, o diferenţă importantă faţă de România e aceea că, probabil, majoritatea cetăţenilor maghiari îl susţine pe Viktor Orban, în timp ce Băsescu este detestat, ca să nu spun urât din suflet, de majoritatea românilor.
Totuşi, diferenţa esenţială este cu totul alta: Dictatura lui Viktor Orban are un caracter naţionalist şovin, în timp ce dictatura din România este o dictatură de tip mafiot a unor oameni fără ţară care s-au făcut preş în faţa intereselor străine. Acesta este singurul motiv pentru care UE a luat măsuri destul de dure împotriva Ungariei, nicidecum acela clamat cum că UE e “ingrijorată” de “democraţia în pericol”. Ungaria a refuzat la un moment dat să coopereze cu FMI si UE, iar ca rezultat, după cum vă amintiţi, UE a declanşat practic un război financiar împotriva monedei ungare. Până la urmă, din cauza presiunilor străine, Viktor Orban a fost nevoit să accepte un acord cu UE şi FMI. Oricum, deşi personajul respectiv este un duşman al României (susţinând masiv mişcările iredentiste maghiare din Transilvania şi cerând pe faţă autonomie pe criterii etnice etc.), merită totuşi apreciat pentru că a luptat pentru interesele poporului său.
În schimb, România este condusă de o clasă politică trădătoare de ţară, care, în dorinţa ei de înavuţire, nu se dă în lături de la nimic. Aş vrea să dau un singur exemplu: Mai multe companii mari de stat, printre care CNADNR, Compania Naţională a Huilei, Poşta Română, Metrorex, CFR Marfă, Termoelectrica, CFR Călători, Tarom, Oltchim, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia, vor fi “iertate” de datorii de circa 6 miliarde de euro! Motivul este foarte simplu: aşa cum a mai fost aplicat de atâtea ori până acum. Se doreşte “măritarea” companiilor respective unor firme străine, bineînţeles, contra unor comisioane substanţiale. Cine plăteşte? Desigur, noi, “viermii” de români, care, auzi cât de mult tupeu avem: nu muncim atât de mult pe cât ne fură ei!
Traian Basescu a pledat in luna august, ca din senin, pentru “cedari masive de suveranitate” in favoarea proiectului Statele Unite ale Europei. Dealtfel, in ultimele saptamani o serie de personaje importante ale scenei politice si economice europene au iesit la rampa cu aceeasi idee. Iar pentru ca subiectul sa nu dispara din atentia publicului roman, presedintele a reiterat ieri necesitatea trecerii la o politica bugetara si fiscala unica, precum si la constituirea Statelor Unite ale Europei.
“Astazi, in aceasta criza, avem si solutia viitorului. Ceea ce inseamna o sansa pentru Europa de a garanta prospetritatea cetatenilor ei se numeste mai multa integrare, iar eu mi-as permite sa spun – Statele Unite ale Europei, care sa respecte valorile noastre, care sa tina cont de specificul cultural al fiecarei tari, care sa protejeze fiecare minoritate, dar care, in acelasi timp, sa aiba forta sa ne proiecteze acolo unde pot fi sau pot spera sa fie cei 500 de milioane de europeni, adica la pupitrul de comanda al procesului de globalizare, nu la remorca acestuia”, a declarat Traian Basescu, citat de agentiile de presa, la o conferinta a Partidului Popular European, tinuta la Parlamentul Romaniei. “Este responsabilitatea noastra, a generatiei actuale de politicieni, sa avem curaj sa vorbim despre Statele Unite ale Europei, sa le proiectam, sa avem forta politica sa ne convingem cetatenii ca aceasta este solutia”, a mai spus presedintele.
În ultima perioadă suntem martorii unei adevărate avalanşe de declaraţii referitoare la “necesitatea” creării Statelor Unite ale Europei, un proiect care dacă se va realiza va însemna moartea ideii de stat naţional, cel puţin pe bătrânul continent. După Traian Băsescu, ministrul muncii din Germania şi fostul cancelar Gerhard Schroeder, a veint rândul lui Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), să promoveze acestă viziune asupra viitorului european.
Trichet a declarat luni că, dacă guvernele din zona euro nu adoptă politici şi măsuri adecvate, acestea ar trebui să poată fi hotărâte de o entitate centrală, spre exemplu de un guvern federal al uniunii monetare. “Cred că, într-o zi, poporul european va avea o confederaţie. Ne putem imagina un guvern federal”, a afirmat Trichet într-o conferinţă de presă, citat de Reuters. Mandatul lui Trichet la conducerea BCE se va încheia în luna noiembrie, funcţia urmând să fie preluată de către Mario Draghi, în prezent guvernator al Băncii Italiei.
In aceiasi ordine de idei, ministrul de finanțe polonez Jan Vincent-Rostowski, vorbind miercuri (14 septembrie) în Parlamentul European a spus: “Trebuie să salvăm Europa, cu price preț. Pericolul unui potențial război, în următorii 10 ani, deși acum nu facem planuri pentru următorii 10 ani, este un scenariu la care ar trebui să ne gândim. Dacă cuvântul” zona euro” ar dispărea, dacă ar exploda, atunci există riscul ca UE să nu supraviețuiască. Dacă UE nu va putea să îndure acest șoc, atunci tot proiectul european ar fi în mare pericol, ceea ce ar duce la situația în care, peste câțiva ani buni, vom avea de înfruntat un alt foarte mare pericol. Am folosit aceasta comparatie pentru a arăta politicienilor cu care am vorbit cât de gravă este situația“. Cu alte cuvinte, cetatenii tarilor europene sunt amenintate cu razboiul, daca nu accepta infiintarea Statelor Unite ale Europei si nu sustin moneda euro, dovedita falimentara! In realitate, tocmai aceste politici nesabuite sunt cele care pot aduce haos, saracie si poate chiar razboi in Europa!
Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre faptul că Uniunea Europeană nu ar fi altceva decît o „clonă“ a fostei Uniuni Sovietice. Cunoscutul dizident rus Vladimir Bukovsky exprima deosebit de plastic această situaţie, în doar cîteva cuvinte: „Eu am trăit în viitorul vostru“. Sînt tot mai multe semne că a reînviat o formă ciudată de colonialism, că marile puteri nu se mulţumesc numai cu resursele din Africa sau Asia, dar recurg la o adevărată oprimare a ţărilor europene, în numele respectării unor criterii numai de ele ştiute.
Regulile din interiorul Uniunii Europene te trimit cu gîndul, cel puţin în ceea ce priveşte România, la diabolicul Plan Valev, prin care fiecărei ţări socialiste i se rezerva o anumită direcţie de dezvoltare, România urmînd să se axeze, în acest sens, pe agricultură. Faţă de ceea ce trăim astăzi, trebuie să recunoaştem că dacă acest nefericit proiect ar fi prins viaţă, ţara noastră ar fi rămas pînă astăzi cu o agricultură performantă, în măsură să producă, în toate ramurile, cu mult peste nevoile noastre interne. Acum, totul se importă, la preţuri greu de suportat, iar aprecierile unor aşa-zişi specialişti cu privire la recoltele record din acest an nu trebuie luate nici în glumă. România se află pe unul din ultimele locuri în Europa şi din acest punct de vedere.
Probabil că Valev-ul Uniunii Europene este, de data aceasta, interesat să pună la pămînt agricultura românească, astfel încît să nu ne putem descurca decît prin importuri masive şi costisitoare. O altă formă de constrîngere este cea dictată de organismele financiare internaţionale, care te împrumută uneori împotriva voinţei tale, obligîndu-te la măsuri dintre cele mai dure la adresa populaţiei. După declaraţia ministrului german al Finanţelor, nu mai avem nici o îndoială asupra faptului că ne aflăm sub spectrul unui neocolonialism parşiv, insistent şi distrugător. Este adevărat, Germania e motorul economic al Europei, dar unele idei care vin dinspre această ţară încep să irite tot mai multe state. După ce i-a invitat pe greci să-şi mai vîndă cîte o insulă pentru a se descurca în vremuri de criză, acelaşi Wolfgang Schäuble susţine sancţionarea ţărilor-„problemă“ din uniunea monetară nu cu excluderea lor, ci cu pierderea suveranităţii în favoarea UE.
Nici măcar Moscova nu ajunsese la o asemenea „performanţă“ în anii ’60. Însuşi amintitul Plan Valev a căzut că un castel de nisip în momentul în care, la Bucureşti, s-a produs o replică fermă, condusă de Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu şi Paul Niculescu-Mizil. La Centrul Universitar din Capitală a fost organizată atunci o adunare la care a participat o mare de studenţi care şi-au aplaudat conducătorii, lucru suficient pentru ca Moscova să revină la sentimente mai bune. Acum, oamenii mor de foame în case şi nu ies în stradă. De ce ar face-o, pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse de Uniunea Europeană sau de Fondul Monetar Internaţional?
Ministrul german al Finanţelor nu se jenează să susţină că „o ţară cu probleme, care trebuie ajutată, ar trebui să cedeze Uniunii Europene, la schimb, o parte din drepturile sale de suveranitate“. Omul merge mai departe şi prezintă acest lucru ca pe o concesie, pentru că, în viziunea lui, măsura ar fi mai bună şi mai funcţională decît excluderea unor ţări din zona euro. Problema, de fapt, asta este: zona euro i-a cam nenorocit pe mulţi, încetînd să mai fie o aspiraţie pentru noii veniţi în Uniunea Europeană. Cei ce s-au aflat întîmplător în Grecia în momentul în care aceasta a trecut de la drahma tradiţională la euro, au trăit, împreună cu localnicii, o adevărată năuceală, pentru că, prin simpla transformare a monedei locale în noua „regină“ a bătrînului continent, se aplicau preţuri extrem de mari, aproape de neconceput, sub masca trecerii de la sute de mii de bănuţi la cîţiva euro înşelători.
Foarte palidă, ca de obicei, reacţia Bucureştilor, care s-au mulţumit să spună, prin vocea tot mai absentă a unui ministru de Externe preocupat mai ales de alegerile viitoare din străinătate, că retragerea unui stat din zona euro ar crea dificultăţi majore întregului spaţiu european. Omul atîta ştie, atîta spune. Timp în care nemţii apasă pe pedală şi vorbesc despre blocarea dreptului la vot al statelor care nu respectă pactul de stabilitate şi de creştere, o propunere care fusese avansată anul trecut şi de cancelarul Angela Merkel. Grecia a experimentat pe propria piele o asemenea umilinţă, aşteptînd la uşă în vreme ce membrii eurozonei discutau dacă să aprobe sau nu un plan de salvare de 110 miliarde de euro pentru Atena.
Specialiştii europeni, dezvoltatorii şi investitorii străini se aşteaptă la o nouă criză majoră în zona euro şi chiar la nivel planetar. Şi aceasta din cauza consecinţelor devastatoare ale datoriilor guvernamentale şi rostogolirii dobînzilor. Majoritatea băncilor europene vor intra în insolvenţă şi vor fi naţionalizate. În fiecare stat europen se va reveni la o monedă proprie, ce se va deprecia cu peste 50%, datorită datoriilor în euro. Pe termen scurt, în funcţie de urmările haosului din Grecia – Portugalia, Italia şi Spania vor decide dacă vor urma aceeaşi cale. Irlanda este într-o situaţie delicată şi deja şi-a creat propria monedă, ceea ce, spun specialiştii, duce la „moartea monedei euro”. Banca Centrală Europeană (BCE) face eforturi disperate să salveze sistemul bancar de pe bătrînul continent. Toate marile instituţii financiare europene au ascuns problemele lor din trecut, iar faptul că piaţa imobiliară la nivel mondial este în derapaj continuu va duce, cu siguranţă, în scurt timp, la falimentul sistemului bancar european. De altfel, şomajul la nivel continental a ajuns deja la 18%, şi continuă să crească, iar cetăţenii europeni se vor revolta împotriva măsurilor de austeritate şi împotriva propriilor guverne. În consecinţă, costurile de finanţare cresc exponenţial, iar criza din zona europeană devine una globală, bursele şi euro vor fi puse la pămînt.
Guvernele importante din Europa, precum cele din Germania, Franţa, Spania şi Italia, vor trebui să decidă urgent dacă recapitalizează Banca Centrală Europeană sau îşi tipăresc propriile monede pentru a se salva de la faliment. O mare parte din băncile europene vor fi naţionalizate, pentru a susţine economia statelor afectate de criză. Revoltele de stradă se vor extinde, rapid, în toate ţările, iar Uniunea Europeană riscă, pentru prima dată în istoria sa, „dezmembrarea totală”. Statele îşi vor pierde încrederea în moneda euro şi o vor abandona. Astfel, toate preţurile actuale vor exploda şi toate economiile cetăţenilor acestor state se vor evapora. Ceea ce s-a întîmplat cu dolarul în ultimele 24 luni se va repeta cu euro. Oricum, sîntem într-o perioadă dificilă a recesiunii economice, în care banii imprimaţi pe hîrtie încep să valoreze tot mai puţin, iar sistemul monetar la nivel mondial îşi pierde rapid din credibilitate. Acesta este doar începutul unei replici a marii recesiuni din 2008 şi nimeni nu poate să prezică tot ce se va întîmpla. Este posibil să înceapă unui nou război, la nivel mondial sau european, gen Kosovo, provocat intenţionat pentru a se distrage atenţia opiniei publice de la asemenea evoluţii. Se urmăreşte în acest fel ca băncile europene să nu mai plătească dobînda posesorilor de bonduri şi conturi bancare pe o perioadă limitată, din cauza apariţiei crizei războiului. Se ştie faptul că Uniunea Europeană a apărut şi a fost creată ca o uniune economică. Aşa funcţionează şi în prezent. Dacă zona euro ar dispărea, atunci, cu siguranţă, Germania ar deveni singurul pol de stabilitate la nivel financiar mondial, iar marca germană ar putea înlocui dolarul american. Astfel, China va face implozie datorită rezervelor sale enorme de dolari, iar omenirea, încîntată, va saluta şi se va închina la noua putere economică salvatoare.
Să sperăm însă că previziunile analiştilor nu se vor confirma, altfel toate speranţele României şi toate eforturile conjugate ale cetăţenilor săi de a intra în spaţiul euro se vor nărui, iar existenţa ei firavă, susţinută de o alianţă militară şi o Americă sleită de războaie, prea săracă şi prea flămîndă de resurse planetare, poate fi zdrobită sub cizma recesiunii planetare şi de interesele statelor înconjurătoare. Deocamdată, noi ne-am alăturat celui mai puternic, deoarece iniţiativele militare europene sînt doar în fază de proiect. Dar să nu uităm de ultimul război mondial, cînd lideri politici români importanţi ai acelor vremuri afirmau că am fost vînduţi, de americani, ruşilor.
În ciuda planurilor de salvare din partea Uniunii Europene şi a FMI, ratele dobînzilor pentru împrumuturile ţărilor cele mai afectate de criza datoriilor (Portugalia, Irlanda şi Grecia) au crescut în ultimele săptămîni. Şi ratele dobînzilor Spaniei sînt, de asemenea, în creştere. Grecia este, de fapt, insolvabilă, scriu Nouriel Roubini şi Stephen Mihm în cotidianul francez „Les Echos“. Chiar şi cu un ajutor de pînă la 10% din PIB, însoţit de un plan de austeritate drastic, datoria sa publică este de 1,6 ori, cît PIB-ul său. Portugalia se îndreaptă, încetul cu încetul, şi ea, spre faliment. În Irlanda şi Spania, pierderile uriaşe din sectorul bancar se adaugă unei datorii publice în creştere.
Politica oficială Planul A. Să presupunem că PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) au nu o problemă de solvabilitate, ci una de lichiditate şi că împrumuturile acordate le-ar deschide noi pieţe. Această strategie este sortită eşecului – cele mai multe dintre măsurile la care statele au recurs în trecut nu sînt aplicabile. Aflate în imposibilitatea de a recurge la tiparniţa de bani, deoarece sînt prizonierii cămăşii de forţă a reglementării din zona euro, ele nu se pot baza pe o creştere rapidă a PIB-ului pentru a se salva. Ca să revină la creştere economică, aceste ţări trebuie să recîştige competitivitatea, prin devalorizarea monedei lor, în scopul de a transforma deficitul comercial într-un surplus. Iar pentru soluţia de reducere a costurilor forţei de muncă prin menţinerea creşterilor salariale sub creşterea productivităţii, a fost nevoie de mai mult de 10 ani în Germania… Ultima cale – cea privind deflaţia salariilor şi a preţurilor, pentru a reduce costurile, ar arunca ţara în recesiune. Reducerea cheltuielilor publice şi private, pentru a spori economiile private şi a pune în aplicare măsuri de austeritate fiscală, nu este, nici ea, adecvată. Prin urmare, ar trebui să se treacă la Planul B: o restructurare şi o reducere ordonată a datoriei publice şi private. Acest lucru poate fi realizat în diferite moduri, de exemplu, prin reeşalonarea graficului de rambursare şi reducerea ratelor dobînzilor. Această soluţie ar limita riscul de contagiune şi de pierdere a instituţiilor financiare. Europa nu îşi poate permite să arunce banii pe fereastră, rugîndu-se să revină creşterea economică. Nici un Deus ex machina nu va veni în ajutorul FMI sau al Uniunii Europene.
Imaginea Uniunii Europene ca materializare a viitorului luminos al Europei a fost creată şi este întreţinută de oameni care fie sunt direct interesaţi de succesul acestei noi iniţiative de dimensiuni continentale, fie se lasă păcăliţi de retorica oficialilor de la Bruxelles.
Discuţiile de pe marginea recentului vot irlandezau scos în evidenţă consecinţele acestei realităţi pline de neajunsuri: marea dezbatere cu privire la viitorul Uniunii Europene nu face parte dintre preocupările naţiunii, ceea ce trădează un mod simplist de înţelegere a rolului nostru în aşa-numita “construcţie europeană”. Vinovaţi de această situaţie nu suntem numai noi, cetăţenii – clasa politică din România poartă o mare responsabilitate prin atitudinea ei faţă de tot ceea ce înseamnă reformarea sistemului nostru instituţional-politic.
Pe de o parte, politicienii români s-au pus, de cele mai multe ori, în contra cetăţeanului. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a intervenit, de multe ori, în favoarea noastră, scoţând în evidenţă neajunsurile acestei lumi întreţinute de vajnicii reprezentanţi ai naţiei, dar trebuie să începem a diferenţia între sugestiile bune ale Uniunii şi proiectul în sine. Putem lua un exemplu: depolitizarea actului de justiţie este o condiţie sine qua non pentru existenţa statului de drept, dar ea nu merge mână în mână cu susţinerea până în pânzele albe a tot ceea ce îşi doresc artizanii proiectului european.
Nu există o relaţie directă între statul de drept şi Uniunea Europeană. Nici democraţia nu a fost inventată de birocraţii de la Bruxelles, ba unii ar spune chiar că proiectul european este un atentat la democraţie. Există şi argumente în acest sens. Pe scurt, ele ar suna în felul următor:
1. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar avea o asemenea oroarea faţă de supunerea proiectului european unor referendumuri.
2. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar ignora rezultatele unor referendumuri ce nu îi sunt favorabile.
3. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, ar spune lucrurilor pe nume şi nu ar mai lua decizii în spatele uşilor închise.
Nimic din toate acestea nu se întâmplă în realitate, proiectul european construindu-se în afara susţinerii populare şi prin ignorarea făţişă a celor câteva referendumuri care s-au ţinut, într-un târziu, în unele din statele membre. Despre punctul final al proiectului european – o mega-federaţie socialistă de dimensiuni continentale – nici nu cred că are rost să scriu prea multe: birocraţii de la Bruxelles s-au ferit mereu de discutarea publică a acestui subiect.
Şi timpul lucrează în favoarea lor. De la şcoală până la facultate, statele naţionale produc europeni, cetăţeni ai unui stat care nu există, dar de a cărui soarta se leagă speranţele unei majorităţi intelectuale şi ale întregii birocraţii eurocrate. Mai mult, universităţile scot pe banda rulantă “specialişti” în “europenism” a căror viitoare existenţă se bazează pe succesul proiectului bruxellian şi care devin astfel captivi ai sistemului.
Practic, se încearcă inculcarea ideii ca Uniunea Europeana reprezinta culminarea a tot ce este mai măreţ in istoria dacă nu a umanitatii, măcar a continentului european. Trăim – cel puţin aşa ni se spune – într-un “sat global” unde trecutul este bun numai pentru filme şi simpozioane culturale, iar deschiderea faţă de “ceilalţi” reprezintă virtutea supremă pe care trebuie să o cultive omul. În consecinţă, trecerea de la “inapoiatul” stat naţional la modernul stat federativ supra- şi post-naţional european este o urmare naturală a “progresului” nostru.
Opoziţia la această nouă utopie, împotrivire denumită poate eufemistic “euroscepticism”, este nici mai mult, nici mai puţin, decât thoughtcrime. Oponenţii proiectului european sunt, desigur, “reacţionarii”, “înapoiaţii”, “extremiştii”, “conspiraţioniştii”, “naţionaliştii”, “bigoţii”, “rasiştii” şi în general toţi cei care urăsc oameni dintr-un motiv sau altul. Deschiderea la dialog a elitei pro-europene este cu adevărat încurajatoare.
Totuşi, chiar şi în aceste climat intelectual relativ ostil, există persoane publice care îşi asumă sarcina dificilă de a reprezenta contracurentul şi Soeren Kern(Senior Fellow for Transatlantic Relations al think tank-ului din Madrid, Grupo de Estudios Estratégicos / Grupul pentru Studii Stategice) este unul dintre ei aceştia. Articolul său, Lisbon Treaty: Europe’s Slow-Moving Coup d’État, este o bună recapitulare a evoluţiei a Uniunii Europene către statutul de federaţie internaţională.
Tratatul de la Lisabona: lovitură de stat în slow motionde Soeren Kern
Alegătorii irlandezi au aprobat controversatul tratat de la Lisabona al Uniunii Europene, document care va schimba pentru totdeauna dinamica politicii europene (şi poate şi globale). Votul “da” vine la mai puţin de 18 luni după ce irlandezii au dat un răspuns “greşit” prin respingerea tratatului într-un prim referendum.
Conform rezultatului final, 67,1% dintre alegătorii irlandezi au aprobat tratatul, în timp ce 32,9% au votat “nu”. Prezenţa la vot a electoratului de 3 milioane a fost de 58%.
În ultimul an, guvernul irlandez s-a aflat sub presiune din partea unui stabiliment politic european furios care cerea un al doilea referendum care să producă răspunsul “corect”. Dublinul a ajuns la rezultatul dorit prin hrănirea temerilor publice care aveau ca subiect tremurânda economie irlandeză care este estimată că va scădea în acest an cu un şocant 10%. De asemenea, guvernul irlandez a avertizat că Irlanda va fi “dată afară” sau “va rămâne în urmă” în Europa în eventualitatea în care s-ar vota din nou “nu”, o perspectivă descurajantă pentru o ţară traumatizată de a doua cea mai înaltă rată a şomajului din UE. Irlanda, cu un număr de locuitori de 1% din populaţia de 500 de milioane a Uniunii, a fost singura ţară dintre cele 27 ale UE care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular. 24 de alte state europene au trecut tratatul prin parlament, pe tăcute, ceea ce s-a dovedit o rută mult mai puţin riscantă decât democraţia directă. Liderii Poloniei şi Cehiei, singurele puncte de rezistenţă rămase, vor fi presaţi să ratifice tratatul cât mai repede posibil (parlamentele ambelor state au ratificat deja tratatul) pentru ca marele proiect european să pornească iute.
Tratatul de la Lisabona, cunoscut şi ca Tratatul de Reformă, este aproape identic cu Constituţia Europeană, un document care a fost răsunator respins de alegătorii francezi şi olandezi în 2005. Printre multe alte inovaţii, Tratatul de la Lisabona (peste 250 de pagini) va stabili un preşedinte permanent al UE (Tony Blair?), un ministru de externe şi un serviciu diplimatic al Uniunii. Prin clauza de apărare reciprocă – intitulată Cooperare Structurată Permanentă -,convenţia pregăteşte drumul pentru crearea unei armate europene. Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona obligă naţiunile UE să cedeze centrului decizional suveranitatea din mai multe zone şi reduce drepturile naţionale de veto pentru a permite luarea mai multor decizii prin majoritate în loc de consimţământ unanim.
Tratatul reprezintă culminarea uluitoare a mai mult de 50 de ani de integrare europeană şi politică, proces care a rezultat în erodarea sistematica a democraţiei şi a responsabilităţii democratice în Europa.
Uniunea Europeană îşi are originile în Tratatul de la Roma (1957) ce a dat naştere Comunităţii Economice Europene (CEE). CEE, cunoscută şi ca “Piaţa Comună”, a fost o uniune vamală. Ţările membre CEE au căzut de de acord să elimine toate tarifele vamale într-o perioadă tranzitorie de 12 ani şi în timp a fost stabilit un tarif comun pentru toate produsele care vin din ţări terţe.
Actul Unic European (1987) extinde domeniul CEE pentru a include nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar şi libera mişcare a persoanelor, capitalului şi serviciilor. Actul înfiinţează o autentică piaţă comună, dar codifică Cooperarea Politică Europeană care a fost un predecesor al Politicii Externe Comune şi de Securitate (PESC).
Căderea Zidului Berlinului (1989) şi reunificarea Germaniei (1990) l-a determinat pe preşedintele francez François Mitterrand, care se temea de o revenire a hegemoniei germane, să caute o modalitate permanentă de a ancora Germania în interiorul instituţiilor europene. Împreună cu cancelarul german Helmuth Kohl, care era dornic să uşureze îndoielile de la Paris şi Londra în privinţa unei Germanii reunificate, Miterrand a lucrat pentru a transforma întreaga Europă într-o uniune atot-cuprinzătoare.
În 1989, o Conferinţă Interguvernamentă a înfiinţat uniunea monetară şi economică. În 1990, o altă CI a fost convocată pentru a studia constituirea unui uniuni politice. Apoi, în 1992, după 3 ani de dezbateri în spatele uşilor închise, ce au ignorat cerinţele publice pentru mai multă transparenţă, a luat fiinţă Tratatul Uniunii Europene (cunoscut ca şi Tratatul de la Maastricht).
Tratatul de la Maastricht a modificat Tratatul de la Roma şi Actul Unic European prin trecerea dincolo de limitele unei pieţe comune către o uniune politică şi a schimbat şi denumirea oficială a CEE în Uniunea Europeană.
Maastricht a creat trei piloni, dintre care unul permite acţiunile comune în politica externă şi afacerile militare şi un altul care consolidează cooperarea în lupta împotriva crimei organizate. Tratatul de la Maastricht a înfiinţat şi Banca Centrală Europeană şi a introdus rate de schimb fixe şi o singură monedă numită Euro.
În 1998, Tratatul de la Amsterdam a modificat părţi ale Tratului de la Maastricht, din nou fără participare publică. Principala modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam a fost crearea unei noi poziţii intitulate Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună. Tratatul înzestra UE cu o politică comună de securitate, inclusiv formarea treptată a unei politici comune de apărare.
În 2001, Tratatul din Nisa a fost creat (încă o dată fără participare publică) pentru a reforma structura instituţională a UE cu o viziune pentru extinderea în Est.
Ajungând în 2009, scopul declarat al Tratatului de la Lisabona este acela de a “completa procesul început de Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul din Nisa cu o viziune de consolidare a eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii şi de îmbunătăţire a coerenţei ei în acţiune”.
Susţinătorii Tratatului de la Lisabona spun că scopul lui este acela de a cimenta integrarea europeană prin procesului de a adoptare a deciziilor. Dar în esenţa lui, Tratatul de la Lisabona, numit o “lovitură de stat în slow motion”, se reduce la centralizarea puterii politice de către o clică conducătoare din Bruxelles, nealeasă, care îşi doreşte să conducă Europa indiferent de constrângerile democraţiei.
Tratatul de la Lisabona promovează aspiraţiile europene dincolo de Europa, de aceea americanii trebuie să ia aminte. Într-adevăr, globaliştii europeni speră ca Tratatul de la Lisabona va transforma UE într-o superputere capabilă sa contra-balanseze Statele Unite în relaţiile internaţionale.
Strategii europeni au fost nemulţumiţi de incapacitatea Europei de a vorbi cu o singură voce, o slăbiciune debilitantă care castrează deseori greutatea economică şi politică a Europei pe scena globală, în special în relaţia cu Statele Unite. Tratatul de la Lisabona este inteţionat a remedia această deficienţă prin impunerea unui preşedinte european şi a unui ministru de externe în fruntea edificiului european.
Mai clar, Tratatul de la Lisabon este destinat evitării unei repetări a diviziunilor europene care au dus la Războiul din Irak, când Franţa şi Germania au fost frustrate în încercările lor de a prezenta un front european unit pentru a bloca invazia americană. La aceea vreme, un număr mediu de state europene au rupt rândurile cu Franţa şi Germania şi s-au alăturat Statelor Unite în “the coalition of the willing”, spre mânia elitei bruxelliene.
Prin acordarea de jurisdicţie asupra chestiunilor războiului şi păcii unor birocraţi UE nealeşi , Tratatul de la Lisabona va uzurpa prerogativele naţionale ale statelor membre în ceea ce priveşte utilizarea forţei militare. Pe viitor, asta va face mult mai dificil pentru aliaţii europeni să sprijine Statele Unite în războaie nepopulare.
Tratatul de la Lisabona va împinge UE într-o direcţie care ar trebui să fie profund descurajantă atât pentru americani, cât şi pentru europeni. Tratatul de la Lisabona va face Europa mult mai centralizată şi mai puţin democratică decât este în prezent. Pentru relaţiile transatlantice, asta înseamnă că multe decizii din politica externă care vor afecta direct Statele Unite, de la economie şi comerţ până la cooperarea transatlantică în privinţa contra-terorismului islamic, vor fi din ce în ce mai des adoptate de birocraţii nealeşi (şi deseori patologic antiamericani) din Bruxelles, în dauna guvernelor naţionale.
Istoria integrării europene este un caz clasic despre cum un simplu tratat economic poate fi transformat gradual intr-un leviatan supranaţional, federal, non-democratic, atot-cuprinzător. Într-adevăr, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie un avertisment pentru americanii care vor să remodeleze Statele Unite după imaginea Europei.
“Europa nu este ocupată de o forţă externă, dar cu toate astea, continentul este in mijlocul celei mai mari transformări demografice din istoria sa…”
În cele ce urmează, vom prezenta câteva fragmente dintr-o analiză făcută de publicistul Michael Mannheimer in 2009 şi tradusă în engleză pe blogul Gates of Vienna. Textul descrie procesul de islamizare prin imigraţie al ţărilor din vestul Europei, dar nu e lipsit de relevanţă nici pentru ţara noastră, care primeşte anual un număr tot mai mare de imigranţi musulmani, în special din ţările arabe.
Islamizarea Europei este în plină desfăşurare, dar majoritatea europenilor nici macar nu sunt conştienţi de acest fenomen. Ei nu sunt informaţi nici despre ceea ce înseamnă islamul, nici despre bazele politicii islamice în Europa. Musulmanii nu au venit in Europa pentru a se integra in societăţile europene, scopul lor îl reprezintă transformarea Europei într-un stat islamic condus după principiile legii islamice, Sharia!
Liderii politici europeni au susţin în mod public de mult timp şi susţin în continuare acest proces. La începutul anilor ’90, politicianul german Daniel Cohn-Bendit, a declarat următoarele: “Noi, verzii (Partidul Verzilor din Germania), trebuie să milităm pentru a aduce un număr cât mai mare de străini în Germania. Odată stabiliţi aici, vom cere să le fie acordat dreptul de vot. Odată ce am realizat asta, vom dispune de un segment important de votanţi de care avem nevoie pentru a schimba ţara.“. În aceeaşi ordine de idei, Joschka Fischer, membru de marcă al Partidului Verzilor şi fost ministru de externe, a declarat: “Germania trebuie eterogenizată prin influxul de străini“.
În 1960, doar 600.000 de musulmani trăiau în Europa occidentală, dar astăzi sunt peste 30 de milioane, iar imigraţia masivă continuă neabătut. În fiecare an, circa 1 milion de musulmani se stabilesc in Europa, în mod legal, prin mai multe mijloace cum ar fi: reunificarea familiilor sau azil politic. Ei obţin foarte uşor dreptul de rezidenţă, majoritatea neavând cele mai rudimentare cunoştiinţe privind cultura europeană şi educaţia necesară pentru a accede pe piaţa muncii.
Musulmanii nu au venit însă pentru a se integra în societatea occidentală. Acest lucru este interzis de credinţa lor, dar şi de liderii lor religioşi care sunt bine organizaţi. Scopul lor politic principal este acela de a realiza ceea ce le cere religia lor, şi anume să-i domine pe toţi “infidelii” (adică nemusulmanii) din lume. Acest lucru e descris foarte clar în Coran, asta le cere profetul Mahomed. Şi asta fac reprezentanţii musulmanilor în Europa Occidentală, indiferent în ce partid ar fi.
Ei urmează vorbele ayatollahului Khomeini, care a spus: “Scopul final al Islamului este conducerea lumii“. Orientalistul Bassam Tibi, sirian stabilit in Germania, adaugă: “Oriunde trăiesc musulmani, Islamul se doreşte a fi singura sursă de adevăr (ideile dizidente sunt respinse)“.
Şeful poliţiei din Koln, a declarat că, ca urmare a graniţelor deschise şi a ratei natalităţii ridicate la musulmani, Germania va deveni predominant musulmană în 20 de ani. Acest fenomen ar putea duce la un război civil în Germania şi în Europa. Colegul său din Viena, Alfred Ellinger, exprimă păreri similare: “Orice musulman are datoria să-şi apere teritoriul împotriva nemusulmanilor şi, în acelaşi timp, să distrugă lumea nemusulmanilor până când Islamul va domina întreaga lume. Jihadul se va sfârşi doar cânt toţi oamenii vor accepta religia islamică sau se vor supune autorităţii acesteia. Graniţa Islamului este graniţa lumii“. Chiar şi Adolf Hitler, care a colaborat cu marele muftiu al Ierusalimului, şi-a exprimat admiraţia faţă de fanatismul musulman, declarând: “Dacă noi (germanii) am fi fost musulmani, am fi cucerit întreaga lume”.
Influenţa politică a musulmanilor a devenit tot mai mare în ultimii ani. De exemplu, Gerhard Schröder a fost reales cancelar în 2002 cu ajutorul votului dat de turcii musulmani stabiliţi în Germania. În schimbul votului, Schroder a susţinut aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Pe scurt: Politicienii care susţin imigraţia masivă doresc să obţină voturi din partea imigranţilor prin care să se menţină la putere. Intenţia lor este, în acelaşi timp, de a “subţia” populaţia indigenă europeană, şi de a o lăsa fără putere. Fenomenul seamănă foarte mult cu o “purificare etnică” îndreptată împotriva autohtonilor europeni.
Rezultatele se văd. În oraşe ca Bruxelles, Milano şi Oslo, numele Mahomed (în variantele sale) este cel mai numeros nume dat noilor născuţi. În Anglia, cel mai cunoscut nume era Jack, acum, fireşte, este Muhammad. Încă din 2004, în Olanda, 56% dintre noii născuţi erau copii ai imigranţilor, majoritatea musulmani. În Elveţia, statisticile arată că până în 2040, peste 3 sferturi din populaţie va fi musulmană, presupunând că actualele tendinţe se vor păstra. Conform unui studiu austriac, în 2050, o treime din populaţia şcolară va fi musulmană. Un studiu german arată că în 2045, majoritatea populaţiei va fi musulmană. Liderii musulmani sunt conştienţi de aceste tendinţe şi se bazează pe ele pentru a pune mâna pe putere în cele mai importante state europene.
Studiul continuă cu o descriere amănunţită a procesului de islamizare din Danemarca.
Criza care a împins Grecia către FMI şi este pe cale de a îngenunchea Irlanda va ataca pe rând statele din zona euro până va determina destrămarea uniunii monetare, deoarece problema fundamentală este chiar moneda euro, consideră un editorialist Bloomberg.
În opinia lui Matthew Lynn, editorialist Bloomberg şi autor al unei cărţi despre criza din Grecia, singura soluţie de a pune capăt permanent “jocului de domino” este împărţiera zonei euro în “zone monetare”, adică grupuri de state cu nevoi similare de politică monetară.
El observă că, pentru fiecare ţară, criza pare să plece de la motive foarte diferite – probleme fiscale în Grecia, un sistem bancar prăbuşit în Irlanda, deficit bugetar în Portugalia, căderea pieţei imobiliare în Spania, datoria publică uriaşă în Italia sau un sistem învechit de asistenţă socială din Franţa – iar singurul numitor comun este moneda euro.
“După ce Irlanda va primi un bailout de la Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, vom auzi destule poveşti liniştitoare despre cum a fost oprită criza, a fost stabilizată zona euro, iar moneda unică a fost salvată. Va reapărea retorica grandioasă despre importanţa proiectului european, speculatorii vor fi condamnaţi de la un capăt la altul al continentului. Nu credeţi un cuvânt. Euro a devenit o maşină de falimente. Odată ce pieţele vor fi terminat cu Irlanda, se vor muta în Portugalia şi Spania, apoi în Italia şi Franţa. Este un efect de domino, iar cu fiecare bailout faliile din interiorul zonei euro se lărgesc tot mai mult. Procesul nu se va sfârşi până când nu se va renunţa la moneda unică”, scrie Lynn.
Faptul că Grecia a intrat în zona euro “cosmetizând” datele despre buget nu se aplică şi în cazul Irlandei. Irlanda a avut o economie foarte solidă în ultimii 20 de ani şi, în plus, odată cu apariţia crizei, irlandezii au luat toate măsurile de austeritate posibile, în timp ce grecii “şi-au băgat capul în pământ”, notează autorul.
“Pe scurt, problema nu este Irlanda. Este moneda euro. Logica acestui fapt este irefutabilă. Şi, dacă moneda unică este la rădăcina crizei, problemele nu se vor opri aici”, consideră editorialistul.
Astfel, fiecare criză a încrederii va fi declanşată de un alt factor determinant în fiecare ţară, dar problema fundamentală este apartenenţa la moneda euro, care a împiedicat adaptarea politicii monetare la modelul fiecărei economii şi problemele fiecărui stat.
“Când s-a lansat moneda euro, s-a pariat pe faptul că împărtăşirea aceleiaşi monede va aduce convergenţă unui grup de economii foarte diferite, permiţând Băncii Centrale Europene să opereze o singură politică monetară pentru toate statele. A fost o teorie interesantă, dar s-a dovedit a fi greşită”, a mai spus editorialistul. (Vlad Popescu, vlad.popescu@mediafax.ro)
Irlanda, cu un număr de locuitori de 1% din populaţia de 500 de milioane a Uniunii, a fost singura ţară dintre cele 27 ale UE care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular. 24 de alte state europene au trecut tratatul prin parlament, pe tăcute, ceea ce s-a dovedit o rută mult mai puţin riscantă decât democraţia directă. Liderii Poloniei şi Cehiei, singurele puncte de rezistenţă rămase, vor fi presaţi să ratifice tratatul cât mai repede posibil (parlamentele ambelor state au ratificat deja tratatul) pentru ca marele proiect european să pornească iute.
“Europa nu este ocupată de o forţă externă, dar cu toate astea, continentul este in mijlocul celei mai mari transformări demografice din istoria sa…”
