Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre faptul că Uniunea Europeană nu ar fi altceva decît o „clonă“ a fostei Uniuni Sovietice. Cunoscutul dizident rus Vladimir Bukovsky exprima deosebit de plastic această situaţie, în doar cîteva cuvinte: „Eu am trăit în viitorul vostru“. Sînt tot mai multe semne că a reînviat o formă ciudată de colonialism, că marile puteri nu se mulţumesc numai cu resursele din Africa sau Asia, dar recurg la o adevărată oprimare a ţărilor europene, în numele respectării unor criterii numai de ele ştiute.
Regulile din interiorul Uniunii Europene te trimit cu gîndul, cel puţin în ceea ce priveşte România, la diabolicul Plan Valev, prin care fiecărei ţări socialiste i se rezerva o anumită direcţie de dezvoltare, România urmînd să se axeze, în acest sens, pe agricultură. Faţă de ceea ce trăim astăzi, trebuie să recunoaştem că dacă acest nefericit proiect ar fi prins viaţă, ţara noastră ar fi rămas pînă astăzi cu o agricultură performantă, în măsură să producă, în toate ramurile, cu mult peste nevoile noastre interne. Acum, totul se importă, la preţuri greu de suportat, iar aprecierile unor aşa-zişi specialişti cu privire la recoltele record din acest an nu trebuie luate nici în glumă. România se află pe unul din ultimele locuri în Europa şi din acest punct de vedere.
Probabil că Valev-ul Uniunii Europene este, de data aceasta, interesat să pună la pămînt agricultura românească, astfel încît să nu ne putem descurca decît prin importuri masive şi costisitoare. O altă formă de constrîngere este cea dictată de organismele financiare internaţionale, care te împrumută uneori împotriva voinţei tale, obligîndu-te la măsuri dintre cele mai dure la adresa populaţiei. După declaraţia ministrului german al Finanţelor, nu mai avem nici o îndoială asupra faptului că ne aflăm sub spectrul unui neocolonialism parşiv, insistent şi distrugător. Este adevărat, Germania e motorul economic al Europei, dar unele idei care vin dinspre această ţară încep să irite tot mai multe state. După ce i-a invitat pe greci să-şi mai vîndă cîte o insulă pentru a se descurca în vremuri de criză, acelaşi Wolfgang Schäuble susţine sancţionarea ţărilor-„problemă“ din uniunea monetară nu cu excluderea lor, ci cu pierderea suveranităţii în favoarea UE.
Nici măcar Moscova nu ajunsese la o asemenea „performanţă“ în anii ’60. Însuşi amintitul Plan Valev a căzut că un castel de nisip în momentul în care, la Bucureşti, s-a produs o replică fermă, condusă de Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu şi Paul Niculescu-Mizil. La Centrul Universitar din Capitală a fost organizată atunci o adunare la care a participat o mare de studenţi care şi-au aplaudat conducătorii, lucru suficient pentru ca Moscova să revină la sentimente mai bune. Acum, oamenii mor de foame în case şi nu ies în stradă. De ce ar face-o, pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse de Uniunea Europeană sau de Fondul Monetar Internaţional?
Ministrul german al Finanţelor nu se jenează să susţină că „o ţară cu probleme, care trebuie ajutată, ar trebui să cedeze Uniunii Europene, la schimb, o parte din drepturile sale de suveranitate“. Omul merge mai departe şi prezintă acest lucru ca pe o concesie, pentru că, în viziunea lui, măsura ar fi mai bună şi mai funcţională decît excluderea unor ţări din zona euro. Problema, de fapt, asta este: zona euro i-a cam nenorocit pe mulţi, încetînd să mai fie o aspiraţie pentru noii veniţi în Uniunea Europeană. Cei ce s-au aflat întîmplător în Grecia în momentul în care aceasta a trecut de la drahma tradiţională la euro, au trăit, împreună cu localnicii, o adevărată năuceală, pentru că, prin simpla transformare a monedei locale în noua „regină“ a bătrînului continent, se aplicau preţuri extrem de mari, aproape de neconceput, sub masca trecerii de la sute de mii de bănuţi la cîţiva euro înşelători.
Foarte palidă, ca de obicei, reacţia Bucureştilor, care s-au mulţumit să spună, prin vocea tot mai absentă a unui ministru de Externe preocupat mai ales de alegerile viitoare din străinătate, că retragerea unui stat din zona euro ar crea dificultăţi majore întregului spaţiu european. Omul atîta ştie, atîta spune. Timp în care nemţii apasă pe pedală şi vorbesc despre blocarea dreptului la vot al statelor care nu respectă pactul de stabilitate şi de creştere, o propunere care fusese avansată anul trecut şi de cancelarul Angela Merkel. Grecia a experimentat pe propria piele o asemenea umilinţă, aşteptînd la uşă în vreme ce membrii eurozonei discutau dacă să aprobe sau nu un plan de salvare de 110 miliarde de euro pentru Atena.
Specialiştii europeni, dezvoltatorii şi investitorii străini se aşteaptă la o nouă criză majoră în zona euro şi chiar la nivel planetar. Şi aceasta din cauza consecinţelor devastatoare ale datoriilor guvernamentale şi rostogolirii dobînzilor. Majoritatea băncilor europene vor intra în insolvenţă şi vor fi naţionalizate. În fiecare stat europen se va reveni la o monedă proprie, ce se va deprecia cu peste 50%, datorită datoriilor în euro. Pe termen scurt, în funcţie de urmările haosului din Grecia – Portugalia, Italia şi Spania vor decide dacă vor urma aceeaşi cale. Irlanda este într-o situaţie delicată şi deja şi-a creat propria monedă, ceea ce, spun specialiştii, duce la „moartea monedei euro”. Banca Centrală Europeană (BCE) face eforturi disperate să salveze sistemul bancar de pe bătrînul continent. Toate marile instituţii financiare europene au ascuns problemele lor din trecut, iar faptul că piaţa imobiliară la nivel mondial este în derapaj continuu va duce, cu siguranţă, în scurt timp, la falimentul sistemului bancar european. De altfel, şomajul la nivel continental a ajuns deja la 18%, şi continuă să crească, iar cetăţenii europeni se vor revolta împotriva măsurilor de austeritate şi împotriva propriilor guverne. În consecinţă, costurile de finanţare cresc exponenţial, iar criza din zona europeană devine una globală, bursele şi euro vor fi puse la pămînt.
Guvernele importante din Europa, precum cele din Germania, Franţa, Spania şi Italia, vor trebui să decidă urgent dacă recapitalizează Banca Centrală Europeană sau îşi tipăresc propriile monede pentru a se salva de la faliment. O mare parte din băncile europene vor fi naţionalizate, pentru a susţine economia statelor afectate de criză. Revoltele de stradă se vor extinde, rapid, în toate ţările, iar Uniunea Europeană riscă, pentru prima dată în istoria sa, „dezmembrarea totală”. Statele îşi vor pierde încrederea în moneda euro şi o vor abandona. Astfel, toate preţurile actuale vor exploda şi toate economiile cetăţenilor acestor state se vor evapora. Ceea ce s-a întîmplat cu dolarul în ultimele 24 luni se va repeta cu euro. Oricum, sîntem într-o perioadă dificilă a recesiunii economice, în care banii imprimaţi pe hîrtie încep să valoreze tot mai puţin, iar sistemul monetar la nivel mondial îşi pierde rapid din credibilitate. Acesta este doar începutul unei replici a marii recesiuni din 2008 şi nimeni nu poate să prezică tot ce se va întîmpla. Este posibil să înceapă unui nou război, la nivel mondial sau european, gen Kosovo, provocat intenţionat pentru a se distrage atenţia opiniei publice de la asemenea evoluţii. Se urmăreşte în acest fel ca băncile europene să nu mai plătească dobînda posesorilor de bonduri şi conturi bancare pe o perioadă limitată, din cauza apariţiei crizei războiului. Se ştie faptul că Uniunea Europeană a apărut şi a fost creată ca o uniune economică. Aşa funcţionează şi în prezent. Dacă zona euro ar dispărea, atunci, cu siguranţă, Germania ar deveni singurul pol de stabilitate la nivel financiar mondial, iar marca germană ar putea înlocui dolarul american. Astfel, China va face implozie datorită rezervelor sale enorme de dolari, iar omenirea, încîntată, va saluta şi se va închina la noua putere economică salvatoare.
Să sperăm însă că previziunile analiştilor nu se vor confirma, altfel toate speranţele României şi toate eforturile conjugate ale cetăţenilor săi de a intra în spaţiul euro se vor nărui, iar existenţa ei firavă, susţinută de o alianţă militară şi o Americă sleită de războaie, prea săracă şi prea flămîndă de resurse planetare, poate fi zdrobită sub cizma recesiunii planetare şi de interesele statelor înconjurătoare. Deocamdată, noi ne-am alăturat celui mai puternic, deoarece iniţiativele militare europene sînt doar în fază de proiect. Dar să nu uităm de ultimul război mondial, cînd lideri politici români importanţi ai acelor vremuri afirmau că am fost vînduţi, de americani, ruşilor.
În ciuda planurilor de salvare din partea Uniunii Europene şi a FMI, ratele dobînzilor pentru împrumuturile ţărilor cele mai afectate de criza datoriilor (Portugalia, Irlanda şi Grecia) au crescut în ultimele săptămîni. Şi ratele dobînzilor Spaniei sînt, de asemenea, în creştere. Grecia este, de fapt, insolvabilă, scriu Nouriel Roubini şi Stephen Mihm în cotidianul francez „Les Echos“. Chiar şi cu un ajutor de pînă la 10% din PIB, însoţit de un plan de austeritate drastic, datoria sa publică este de 1,6 ori, cît PIB-ul său. Portugalia se îndreaptă, încetul cu încetul, şi ea, spre faliment. În Irlanda şi Spania, pierderile uriaşe din sectorul bancar se adaugă unei datorii publice în creştere.
Politica oficială Planul A. Să presupunem că PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) au nu o problemă de solvabilitate, ci una de lichiditate şi că împrumuturile acordate le-ar deschide noi pieţe. Această strategie este sortită eşecului – cele mai multe dintre măsurile la care statele au recurs în trecut nu sînt aplicabile. Aflate în imposibilitatea de a recurge la tiparniţa de bani, deoarece sînt prizonierii cămăşii de forţă a reglementării din zona euro, ele nu se pot baza pe o creştere rapidă a PIB-ului pentru a se salva. Ca să revină la creştere economică, aceste ţări trebuie să recîştige competitivitatea, prin devalorizarea monedei lor, în scopul de a transforma deficitul comercial într-un surplus. Iar pentru soluţia de reducere a costurilor forţei de muncă prin menţinerea creşterilor salariale sub creşterea productivităţii, a fost nevoie de mai mult de 10 ani în Germania… Ultima cale – cea privind deflaţia salariilor şi a preţurilor, pentru a reduce costurile, ar arunca ţara în recesiune. Reducerea cheltuielilor publice şi private, pentru a spori economiile private şi a pune în aplicare măsuri de austeritate fiscală, nu este, nici ea, adecvată. Prin urmare, ar trebui să se treacă la Planul B: o restructurare şi o reducere ordonată a datoriei publice şi private. Acest lucru poate fi realizat în diferite moduri, de exemplu, prin reeşalonarea graficului de rambursare şi reducerea ratelor dobînzilor. Această soluţie ar limita riscul de contagiune şi de pierdere a instituţiilor financiare. Europa nu îşi poate permite să arunce banii pe fereastră, rugîndu-se să revină creşterea economică. Nici un Deus ex machina nu va veni în ajutorul FMI sau al Uniunii Europene.
Imaginea Uniunii Europene ca materializare a viitorului luminos al Europei a fost creată şi este întreţinută de oameni care fie sunt direct interesaţi de succesul acestei noi iniţiative de dimensiuni continentale, fie se lasă păcăliţi de retorica oficialilor de la Bruxelles.
Discuţiile de pe marginea recentului vot irlandezau scos în evidenţă consecinţele acestei realităţi pline de neajunsuri: marea dezbatere cu privire la viitorul Uniunii Europene nu face parte dintre preocupările naţiunii, ceea ce trădează un mod simplist de înţelegere a rolului nostru în aşa-numita “construcţie europeană”. Vinovaţi de această situaţie nu suntem numai noi, cetăţenii – clasa politică din România poartă o mare responsabilitate prin atitudinea ei faţă de tot ceea ce înseamnă reformarea sistemului nostru instituţional-politic.
Pe de o parte, politicienii români s-au pus, de cele mai multe ori, în contra cetăţeanului. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a intervenit, de multe ori, în favoarea noastră, scoţând în evidenţă neajunsurile acestei lumi întreţinute de vajnicii reprezentanţi ai naţiei, dar trebuie să începem a diferenţia între sugestiile bune ale Uniunii şi proiectul în sine. Putem lua un exemplu: depolitizarea actului de justiţie este o condiţie sine qua non pentru existenţa statului de drept, dar ea nu merge mână în mână cu susţinerea până în pânzele albe a tot ceea ce îşi doresc artizanii proiectului european.
Nu există o relaţie directă între statul de drept şi Uniunea Europeană. Nici democraţia nu a fost inventată de birocraţii de la Bruxelles, ba unii ar spune chiar că proiectul european este un atentat la democraţie. Există şi argumente în acest sens. Pe scurt, ele ar suna în felul următor:
1. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar avea o asemenea oroarea faţă de supunerea proiectului european unor referendumuri.
2. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar ignora rezultatele unor referendumuri ce nu îi sunt favorabile.
3. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, ar spune lucrurilor pe nume şi nu ar mai lua decizii în spatele uşilor închise.
Nimic din toate acestea nu se întâmplă în realitate, proiectul european construindu-se în afara susţinerii populare şi prin ignorarea făţişă a celor câteva referendumuri care s-au ţinut, într-un târziu, în unele din statele membre. Despre punctul final al proiectului european – o mega-federaţie socialistă de dimensiuni continentale – nici nu cred că are rost să scriu prea multe: birocraţii de la Bruxelles s-au ferit mereu de discutarea publică a acestui subiect.
Şi timpul lucrează în favoarea lor. De la şcoală până la facultate, statele naţionale produc europeni, cetăţeni ai unui stat care nu există, dar de a cărui soarta se leagă speranţele unei majorităţi intelectuale şi ale întregii birocraţii eurocrate. Mai mult, universităţile scot pe banda rulantă “specialişti” în “europenism” a căror viitoare existenţă se bazează pe succesul proiectului bruxellian şi care devin astfel captivi ai sistemului.
Practic, se încearcă inculcarea ideii ca Uniunea Europeana reprezinta culminarea a tot ce este mai măreţ in istoria dacă nu a umanitatii, măcar a continentului european. Trăim – cel puţin aşa ni se spune – într-un “sat global” unde trecutul este bun numai pentru filme şi simpozioane culturale, iar deschiderea faţă de “ceilalţi” reprezintă virtutea supremă pe care trebuie să o cultive omul. În consecinţă, trecerea de la “inapoiatul” stat naţional la modernul stat federativ supra- şi post-naţional european este o urmare naturală a “progresului” nostru.
Opoziţia la această nouă utopie, împotrivire denumită poate eufemistic “euroscepticism”, este nici mai mult, nici mai puţin, decât thoughtcrime. Oponenţii proiectului european sunt, desigur, “reacţionarii”, “înapoiaţii”, “extremiştii”, “conspiraţioniştii”, “naţionaliştii”, “bigoţii”, “rasiştii” şi în general toţi cei care urăsc oameni dintr-un motiv sau altul. Deschiderea la dialog a elitei pro-europene este cu adevărat încurajatoare.
Totuşi, chiar şi în aceste climat intelectual relativ ostil, există persoane publice care îşi asumă sarcina dificilă de a reprezenta contracurentul şi Soeren Kern(Senior Fellow for Transatlantic Relations al think tank-ului din Madrid, Grupo de Estudios Estratégicos / Grupul pentru Studii Stategice) este unul dintre ei aceştia. Articolul său, Lisbon Treaty: Europe’s Slow-Moving Coup d’État, este o bună recapitulare a evoluţiei a Uniunii Europene către statutul de federaţie internaţională.
Tratatul de la Lisabona: lovitură de stat în slow motionde Soeren Kern
Alegătorii irlandezi au aprobat controversatul tratat de la Lisabona al Uniunii Europene, document care va schimba pentru totdeauna dinamica politicii europene (şi poate şi globale). Votul “da” vine la mai puţin de 18 luni după ce irlandezii au dat un răspuns “greşit” prin respingerea tratatului într-un prim referendum.
Conform rezultatului final, 67,1% dintre alegătorii irlandezi au aprobat tratatul, în timp ce 32,9% au votat “nu”. Prezenţa la vot a electoratului de 3 milioane a fost de 58%.
În ultimul an, guvernul irlandez s-a aflat sub presiune din partea unui stabiliment politic european furios care cerea un al doilea referendum care să producă răspunsul “corect”. Dublinul a ajuns la rezultatul dorit prin hrănirea temerilor publice care aveau ca subiect tremurânda economie irlandeză care este estimată că va scădea în acest an cu un şocant 10%. De asemenea, guvernul irlandez a avertizat că Irlanda va fi “dată afară” sau “va rămâne în urmă” în Europa în eventualitatea în care s-ar vota din nou “nu”, o perspectivă descurajantă pentru o ţară traumatizată de a doua cea mai înaltă rată a şomajului din UE. Irlanda, cu un număr de locuitori de 1% din populaţia de 500 de milioane a Uniunii, a fost singura ţară dintre cele 27 ale UE care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular. 24 de alte state europene au trecut tratatul prin parlament, pe tăcute, ceea ce s-a dovedit o rută mult mai puţin riscantă decât democraţia directă. Liderii Poloniei şi Cehiei, singurele puncte de rezistenţă rămase, vor fi presaţi să ratifice tratatul cât mai repede posibil (parlamentele ambelor state au ratificat deja tratatul) pentru ca marele proiect european să pornească iute.
Tratatul de la Lisabona, cunoscut şi ca Tratatul de Reformă, este aproape identic cu Constituţia Europeană, un document care a fost răsunator respins de alegătorii francezi şi olandezi în 2005. Printre multe alte inovaţii, Tratatul de la Lisabona (peste 250 de pagini) va stabili un preşedinte permanent al UE (Tony Blair?), un ministru de externe şi un serviciu diplimatic al Uniunii. Prin clauza de apărare reciprocă – intitulată Cooperare Structurată Permanentă -,convenţia pregăteşte drumul pentru crearea unei armate europene. Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona obligă naţiunile UE să cedeze centrului decizional suveranitatea din mai multe zone şi reduce drepturile naţionale de veto pentru a permite luarea mai multor decizii prin majoritate în loc de consimţământ unanim.
Tratatul reprezintă culminarea uluitoare a mai mult de 50 de ani de integrare europeană şi politică, proces care a rezultat în erodarea sistematica a democraţiei şi a responsabilităţii democratice în Europa.
Uniunea Europeană îşi are originile în Tratatul de la Roma (1957) ce a dat naştere Comunităţii Economice Europene (CEE). CEE, cunoscută şi ca “Piaţa Comună”, a fost o uniune vamală. Ţările membre CEE au căzut de de acord să elimine toate tarifele vamale într-o perioadă tranzitorie de 12 ani şi în timp a fost stabilit un tarif comun pentru toate produsele care vin din ţări terţe.
Actul Unic European (1987) extinde domeniul CEE pentru a include nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar şi libera mişcare a persoanelor, capitalului şi serviciilor. Actul înfiinţează o autentică piaţă comună, dar codifică Cooperarea Politică Europeană care a fost un predecesor al Politicii Externe Comune şi de Securitate (PESC).
Căderea Zidului Berlinului (1989) şi reunificarea Germaniei (1990) l-a determinat pe preşedintele francez François Mitterrand, care se temea de o revenire a hegemoniei germane, să caute o modalitate permanentă de a ancora Germania în interiorul instituţiilor europene. Împreună cu cancelarul german Helmuth Kohl, care era dornic să uşureze îndoielile de la Paris şi Londra în privinţa unei Germanii reunificate, Miterrand a lucrat pentru a transforma întreaga Europă într-o uniune atot-cuprinzătoare.
În 1989, o Conferinţă Interguvernamentă a înfiinţat uniunea monetară şi economică. În 1990, o altă CI a fost convocată pentru a studia constituirea unui uniuni politice. Apoi, în 1992, după 3 ani de dezbateri în spatele uşilor închise, ce au ignorat cerinţele publice pentru mai multă transparenţă, a luat fiinţă Tratatul Uniunii Europene (cunoscut ca şi Tratatul de la Maastricht).
Tratatul de la Maastricht a modificat Tratatul de la Roma şi Actul Unic European prin trecerea dincolo de limitele unei pieţe comune către o uniune politică şi a schimbat şi denumirea oficială a CEE în Uniunea Europeană.
Maastricht a creat trei piloni, dintre care unul permite acţiunile comune în politica externă şi afacerile militare şi un altul care consolidează cooperarea în lupta împotriva crimei organizate. Tratatul de la Maastricht a înfiinţat şi Banca Centrală Europeană şi a introdus rate de schimb fixe şi o singură monedă numită Euro.
În 1998, Tratatul de la Amsterdam a modificat părţi ale Tratului de la Maastricht, din nou fără participare publică. Principala modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam a fost crearea unei noi poziţii intitulate Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună. Tratatul înzestra UE cu o politică comună de securitate, inclusiv formarea treptată a unei politici comune de apărare.
În 2001, Tratatul din Nisa a fost creat (încă o dată fără participare publică) pentru a reforma structura instituţională a UE cu o viziune pentru extinderea în Est.
Ajungând în 2009, scopul declarat al Tratatului de la Lisabona este acela de a “completa procesul început de Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul din Nisa cu o viziune de consolidare a eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii şi de îmbunătăţire a coerenţei ei în acţiune”.
Susţinătorii Tratatului de la Lisabona spun că scopul lui este acela de a cimenta integrarea europeană prin procesului de a adoptare a deciziilor. Dar în esenţa lui, Tratatul de la Lisabona, numit o “lovitură de stat în slow motion”, se reduce la centralizarea puterii politice de către o clică conducătoare din Bruxelles, nealeasă, care îşi doreşte să conducă Europa indiferent de constrângerile democraţiei.
Tratatul de la Lisabona promovează aspiraţiile europene dincolo de Europa, de aceea americanii trebuie să ia aminte. Într-adevăr, globaliştii europeni speră ca Tratatul de la Lisabona va transforma UE într-o superputere capabilă sa contra-balanseze Statele Unite în relaţiile internaţionale.
Strategii europeni au fost nemulţumiţi de incapacitatea Europei de a vorbi cu o singură voce, o slăbiciune debilitantă care castrează deseori greutatea economică şi politică a Europei pe scena globală, în special în relaţia cu Statele Unite. Tratatul de la Lisabona este inteţionat a remedia această deficienţă prin impunerea unui preşedinte european şi a unui ministru de externe în fruntea edificiului european.
Mai clar, Tratatul de la Lisabon este destinat evitării unei repetări a diviziunilor europene care au dus la Războiul din Irak, când Franţa şi Germania au fost frustrate în încercările lor de a prezenta un front european unit pentru a bloca invazia americană. La aceea vreme, un număr mediu de state europene au rupt rândurile cu Franţa şi Germania şi s-au alăturat Statelor Unite în “the coalition of the willing”, spre mânia elitei bruxelliene.
Prin acordarea de jurisdicţie asupra chestiunilor războiului şi păcii unor birocraţi UE nealeşi , Tratatul de la Lisabona va uzurpa prerogativele naţionale ale statelor membre în ceea ce priveşte utilizarea forţei militare. Pe viitor, asta va face mult mai dificil pentru aliaţii europeni să sprijine Statele Unite în războaie nepopulare.
Tratatul de la Lisabona va împinge UE într-o direcţie care ar trebui să fie profund descurajantă atât pentru americani, cât şi pentru europeni. Tratatul de la Lisabona va face Europa mult mai centralizată şi mai puţin democratică decât este în prezent. Pentru relaţiile transatlantice, asta înseamnă că multe decizii din politica externă care vor afecta direct Statele Unite, de la economie şi comerţ până la cooperarea transatlantică în privinţa contra-terorismului islamic, vor fi din ce în ce mai des adoptate de birocraţii nealeşi (şi deseori patologic antiamericani) din Bruxelles, în dauna guvernelor naţionale.
Istoria integrării europene este un caz clasic despre cum un simplu tratat economic poate fi transformat gradual intr-un leviatan supranaţional, federal, non-democratic, atot-cuprinzător. Într-adevăr, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie un avertisment pentru americanii care vor să remodeleze Statele Unite după imaginea Europei.
“Europa nu este ocupată de o forţă externă, dar cu toate astea, continentul este in mijlocul celei mai mari transformări demografice din istoria sa…”
În cele ce urmează, vom prezenta câteva fragmente dintr-o analiză făcută de publicistul Michael Mannheimer in 2009 şi tradusă în engleză pe blogul Gates of Vienna. Textul descrie procesul de islamizare prin imigraţie al ţărilor din vestul Europei, dar nu e lipsit de relevanţă nici pentru ţara noastră, care primeşte anual un număr tot mai mare de imigranţi musulmani, în special din ţările arabe.
Islamizarea Europei este în plină desfăşurare, dar majoritatea europenilor nici macar nu sunt conştienţi de acest fenomen. Ei nu sunt informaţi nici despre ceea ce înseamnă islamul, nici despre bazele politicii islamice în Europa. Musulmanii nu au venit in Europa pentru a se integra in societăţile europene, scopul lor îl reprezintă transformarea Europei într-un stat islamic condus după principiile legii islamice, Sharia!
Liderii politici europeni au susţin în mod public de mult timp şi susţin în continuare acest proces. La începutul anilor ’90, politicianul german Daniel Cohn-Bendit, a declarat următoarele: “Noi, verzii (Partidul Verzilor din Germania), trebuie să milităm pentru a aduce un număr cât mai mare de străini în Germania. Odată stabiliţi aici, vom cere să le fie acordat dreptul de vot. Odată ce am realizat asta, vom dispune de un segment important de votanţi de care avem nevoie pentru a schimba ţara.“. În aceeaşi ordine de idei, Joschka Fischer, membru de marcă al Partidului Verzilor şi fost ministru de externe, a declarat: “Germania trebuie eterogenizată prin influxul de străini“.
În 1960, doar 600.000 de musulmani trăiau în Europa occidentală, dar astăzi sunt peste 30 de milioane, iar imigraţia masivă continuă neabătut. În fiecare an, circa 1 milion de musulmani se stabilesc in Europa, în mod legal, prin mai multe mijloace cum ar fi: reunificarea familiilor sau azil politic. Ei obţin foarte uşor dreptul de rezidenţă, majoritatea neavând cele mai rudimentare cunoştiinţe privind cultura europeană şi educaţia necesară pentru a accede pe piaţa muncii.
Musulmanii nu au venit însă pentru a se integra în societatea occidentală. Acest lucru este interzis de credinţa lor, dar şi de liderii lor religioşi care sunt bine organizaţi. Scopul lor politic principal este acela de a realiza ceea ce le cere religia lor, şi anume să-i domine pe toţi “infidelii” (adică nemusulmanii) din lume. Acest lucru e descris foarte clar în Coran, asta le cere profetul Mahomed. Şi asta fac reprezentanţii musulmanilor în Europa Occidentală, indiferent în ce partid ar fi.
Ei urmează vorbele ayatollahului Khomeini, care a spus: “Scopul final al Islamului este conducerea lumii“. Orientalistul Bassam Tibi, sirian stabilit in Germania, adaugă: “Oriunde trăiesc musulmani, Islamul se doreşte a fi singura sursă de adevăr (ideile dizidente sunt respinse)“.
Şeful poliţiei din Koln, a declarat că, ca urmare a graniţelor deschise şi a ratei natalităţii ridicate la musulmani, Germania va deveni predominant musulmană în 20 de ani. Acest fenomen ar putea duce la un război civil în Germania şi în Europa. Colegul său din Viena, Alfred Ellinger, exprimă păreri similare: “Orice musulman are datoria să-şi apere teritoriul împotriva nemusulmanilor şi, în acelaşi timp, să distrugă lumea nemusulmanilor până când Islamul va domina întreaga lume. Jihadul se va sfârşi doar cânt toţi oamenii vor accepta religia islamică sau se vor supune autorităţii acesteia. Graniţa Islamului este graniţa lumii“. Chiar şi Adolf Hitler, care a colaborat cu marele muftiu al Ierusalimului, şi-a exprimat admiraţia faţă de fanatismul musulman, declarând: “Dacă noi (germanii) am fi fost musulmani, am fi cucerit întreaga lume”.
Influenţa politică a musulmanilor a devenit tot mai mare în ultimii ani. De exemplu, Gerhard Schröder a fost reales cancelar în 2002 cu ajutorul votului dat de turcii musulmani stabiliţi în Germania. În schimbul votului, Schroder a susţinut aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Pe scurt: Politicienii care susţin imigraţia masivă doresc să obţină voturi din partea imigranţilor prin care să se menţină la putere. Intenţia lor este, în acelaşi timp, de a “subţia” populaţia indigenă europeană, şi de a o lăsa fără putere. Fenomenul seamănă foarte mult cu o “purificare etnică” îndreptată împotriva autohtonilor europeni.
Rezultatele se văd. În oraşe ca Bruxelles, Milano şi Oslo, numele Mahomed (în variantele sale) este cel mai numeros nume dat noilor născuţi. În Anglia, cel mai cunoscut nume era Jack, acum, fireşte, este Muhammad. Încă din 2004, în Olanda, 56% dintre noii născuţi erau copii ai imigranţilor, majoritatea musulmani. În Elveţia, statisticile arată că până în 2040, peste 3 sferturi din populaţie va fi musulmană, presupunând că actualele tendinţe se vor păstra. Conform unui studiu austriac, în 2050, o treime din populaţia şcolară va fi musulmană. Un studiu german arată că în 2045, majoritatea populaţiei va fi musulmană. Liderii musulmani sunt conştienţi de aceste tendinţe şi se bazează pe ele pentru a pune mâna pe putere în cele mai importante state europene.
Studiul continuă cu o descriere amănunţită a procesului de islamizare din Danemarca.
Criza care a împins Grecia către FMI şi este pe cale de a îngenunchea Irlanda va ataca pe rând statele din zona euro până va determina destrămarea uniunii monetare, deoarece problema fundamentală este chiar moneda euro, consideră un editorialist Bloomberg.
În opinia lui Matthew Lynn, editorialist Bloomberg şi autor al unei cărţi despre criza din Grecia, singura soluţie de a pune capăt permanent “jocului de domino” este împărţiera zonei euro în “zone monetare”, adică grupuri de state cu nevoi similare de politică monetară.
El observă că, pentru fiecare ţară, criza pare să plece de la motive foarte diferite – probleme fiscale în Grecia, un sistem bancar prăbuşit în Irlanda, deficit bugetar în Portugalia, căderea pieţei imobiliare în Spania, datoria publică uriaşă în Italia sau un sistem învechit de asistenţă socială din Franţa – iar singurul numitor comun este moneda euro.
“După ce Irlanda va primi un bailout de la Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, vom auzi destule poveşti liniştitoare despre cum a fost oprită criza, a fost stabilizată zona euro, iar moneda unică a fost salvată. Va reapărea retorica grandioasă despre importanţa proiectului european, speculatorii vor fi condamnaţi de la un capăt la altul al continentului. Nu credeţi un cuvânt. Euro a devenit o maşină de falimente. Odată ce pieţele vor fi terminat cu Irlanda, se vor muta în Portugalia şi Spania, apoi în Italia şi Franţa. Este un efect de domino, iar cu fiecare bailout faliile din interiorul zonei euro se lărgesc tot mai mult. Procesul nu se va sfârşi până când nu se va renunţa la moneda unică”, scrie Lynn.
Faptul că Grecia a intrat în zona euro “cosmetizând” datele despre buget nu se aplică şi în cazul Irlandei. Irlanda a avut o economie foarte solidă în ultimii 20 de ani şi, în plus, odată cu apariţia crizei, irlandezii au luat toate măsurile de austeritate posibile, în timp ce grecii “şi-au băgat capul în pământ”, notează autorul.
“Pe scurt, problema nu este Irlanda. Este moneda euro. Logica acestui fapt este irefutabilă. Şi, dacă moneda unică este la rădăcina crizei, problemele nu se vor opri aici”, consideră editorialistul.
Astfel, fiecare criză a încrederii va fi declanşată de un alt factor determinant în fiecare ţară, dar problema fundamentală este apartenenţa la moneda euro, care a împiedicat adaptarea politicii monetare la modelul fiecărei economii şi problemele fiecărui stat.
“Când s-a lansat moneda euro, s-a pariat pe faptul că împărtăşirea aceleiaşi monede va aduce convergenţă unui grup de economii foarte diferite, permiţând Băncii Centrale Europene să opereze o singură politică monetară pentru toate statele. A fost o teorie interesantă, dar s-a dovedit a fi greşită”, a mai spus editorialistul. (Vlad Popescu, vlad.popescu@mediafax.ro)
Daniel Hannan [The Telegraph] reacţionează la gogomăniile recente ale lui Herman Van Rompuy: Trebuie să luptăm împotriva pericolului unui nou euro-scepticim”, “cel mai mare duşman al Europei este astăzi frica”, „Frica duce la egoism, egoismul duce la naţionalism, şi naţionalismul duce la război. Naţionalismul zilelor noastre nu e întotdeauna sentimentul pozitiv de mîndrie legat de identitatea cuiva, ci sentimentul negativ de teamă de ceilalţi.”
“Nu zău?”, îi răspunde Daniel Hannan. El continuă:
Cu ocazia ultimelor trei discursuri pe care le-am ţinut în faţa unor americani, am fost întrebat ceva de genul “când ai de gând să te muţi şi să candidezi aici?” Am dat acelaşi răspuns de fiecare dată: “îmi iubesc ţara”. Şi de fiecare dată am fost aplaudat cu încântare. Conservatorii americani, precum conservatorii de oriune, înţeleg că patriotismul este cel care-i face pe oamenii să se poarte altruist. E fundamentul simţului unei obligaţii pe care o avem pentru cei din jur. Un patriot nu dispreţuieşte alte ţări: le preţuieşte simţământul de mândrie naţională şi le preţuieşte libertatea.
Eurocraţii care au probleme cu acest concept ar putea lua aminte la felul în care Aliaţii şi-au definit obiectivele în cele două războaie. Am tot repetat că luptăm pentru cauza naţiunilor de pretutindeni. Patriotismul nostru ne-a dat o simpatie firească pentru cei care şi-au văzut patriile invadate. Patriotismul britanic şi cel al anglosferei a fost cel care a învins două tentative de a uni Europa în tiranie şi a redat democraţia naţiunilor europene. Fără patriotismul britanic, UE nu ar fi fost posibilă. Astăzi, domnul Van Rompuy poate îşi ia un moment de răgaz pentru a reflecta asupra acestui lucru.
“Principiul esenţial al prezentei metaideologii europene este post-democraţia, cu instituţii supranaţionale în locul vechilor instituţii democratice ale unui stat-naţiune bine definit şi suveran, promovarea tuturor “isme”- lor posibile, cum ar fi: multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualismul, ONG-ismul, politicile apolitice şi neîncrederea în ordinea spontană a lucrurilor. Europeiştii cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată. Ei doresc să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, pentru că numai ei ştiu ce este bine. Ei cred că proiectul făcut dinainte este întotdeauna mai bun decât un rezultat neprevăzut al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi. Conform acestei ideologii, piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul este aici pentru a o corecta.”
What is Europeism?
Václav Klaus, “What is Europeism or What Should not be the Future for Europe”, CEP (Center for Economics and Politics), Prague, 2006, apud klaus.cz
In recent years, both in my country and abroad, I have often spoken and written about Europeism, which I consider to be the dominant ideology of the contemporary Europe. In spite of the existing pluralism of opinions in many particular things, this ideology more or less determines all the important current events in Europe through its exceptional strength, its general acceptance and its dangerous simplicity. It determines, predestinates and guides people, even though many delude themselves that they are completely immune to the influence of any ideology.
When writing the last three sentences, I was long searching for suitable words which would clarify or specify this opinion of mine. I wanted to suggest that even the nominal (i.e. formal) freedom of speech which exists as a result of final dismantling the European totalitarian regimes of the Communist and Nazi type is not sufficient for a truly open dialogue about many issues, including the fundamental dialogue about Europe.
I cannot make a statement which I would gladly make, that consistent elimination of authoritarianism in the field of ideas has taken place. The arrogant authoritativeness of Europeanism, which makes itself felt every day, is one of the firmly rooted characteristics of the contemporary stage of European development. And I consider this arrogant authoritativeness, together with intolerant (and in many respects freedom suppressing) political correctness, in their synergy as a destructive combination.
Due to this, we are at an important crossroad, and this is not thanks to the results of the last year referendums on the European constitution in France and the Netherlands, as various people think or try to suggest to us. These referendums were only the proverbial tip of the iceberg of under the surface hidden, more general and profound problems. Let’s try, through this text, to contribute to the clarification of what these problems are about and why it is so.
We must search in the world of ideas. Even if it is the gradual evolution, emerging from the natural spontaneity of activities of millions of people, which in the long term dominates the human society and not constructivism, a dictate of the chosen ones, “the ideas matter”. Thoughts, ideas or ideologies – much more than momentary interests – influence where we are going and particularly where we are heading. That is why ideas, visions, and the ambitious projects based on them, are so important. The course of events in Europe in the last half-a-century is the best evidence of this. I pose myself a question which ideas, which visions and which ideologies had caused this course of events.
Europe of the last fifty years can not be described by dominance of some – in encyclopedias well described, historically well-known – “isms” because each one of them is partial and expresses only one component of our multidimensional reality. The thinking in Europe is based on a wider, more general and evidently heterogeneous doctrine. I call it Europeism. It has a number of important features.
Europeism as a conglomerate of ideas
In my speeches and also in my written work, I repeatedly stress – perhaps even more after my participation at a very inspiring conference of the New Europe group in January 2001 in London (see A. Rankin, ‘What’s Wrong with the European Ideal?’, New Europe, London, 2000, who spoke of Europeism and regarded it as an ideology of a quasi-religious type) – that Europeism is “a conglomerate of ideas”. It is a highly heterogeneous structure, but its individual parts are not isolated. They have their own, very important internal interrelationships (each one of its parts influences and strengthens the others). I also say that Europeism is a doctrine which hardly anyone advocates explicitly and, due to this, it is insufficiently specified or systematically formulated (de facto only some of its critics talk about it seriously). It is unfortunately not possible to simply refer to any clearly defined sources, from which it could be “read”. Rather paradoxically, it could be said that the text of the European constitution was a certain “summary” expression of Europeism but it is not a good source either, because this text did its best to suppress many of the important features and manifestations of Europeism, or to make them intentionally unclear.
The critique of Europeanism, of course, exists in a number of publications – systematically, for example, in the English monthly “The European Journal”, with many unexpected ideas and provocatively in the book by John Laughland “The Tainted Source; Undemocratic Origins of the European Idea”, more easily in the book by a thorough and attentive American observer of Europe John Gillingham “European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy?” (Cambridge University Press, 2003), in the extensive and in many respects revolutionary book of Christopher Booker and Richard North “The Great Deception – The Secret History of the European Union”, the Czech edition of which was published in May 2006, but even in these publications there is no explicit polemic with Europeism as such.
The interrelationships between various components of Europeism have been recently interestingly shown by John O’Sullivan in his article “The EU’s Usual Crisis” (Quadrant, December 2005), although he does not talk directly about Europeism either. He, however, notes the parallel existence of three dimensions of Europeist thinking: political economy, foreign policy and the concept of integration. He makes a hypothesis that “those who favour the European socio-political model will tend to support the ‘counterweight’ model of Europe in foreign policy and supranational model of European integration” (pp 39), and he tries to show us that there are no accidental connections between these issues. For him these different ideas “cluster”, although he adds that they are “tendencies, rather than absolutely firm relationships” (ibid.).
This is approximately how I would describe it as well. I also see internal interconnections in this “conglomerate of ideas” and the enormous strength of their synergy which stems from that. Due to this, Europeism brings together people with very different worldviews and it brings them together in many particular things. These people do not otherwise agree with each other too much but to stand against Europeism (they mistakenly – intentionally or unintentionally – say against Europe!) would by a blasphemy for all of them. This immensely weakens any possibility of their criticism of Europeism. I am afraid that – in the today’s Czech political setting, for example – the Social, Christian and Civic democrats, and perhaps even Communists more or less accept the ideology of Europeism, although none of them could ever admit their “friendship” in public.
Europeism as today’s European metaideology is, for all of its advocates, somehow “before the brackets”. It can accommodate the agreeing or disagreeing with the war in Iraq, wishing for higher or lower taxes, reconciling or not reconciling with the massive wiretapping of the citizens, wishing or not wishing to trade with China, supporting or not supporting “the registered partnership” and many other things. Certain “clustering” exists, however, in all these attitudes which are seemingly unrelated to each other. And such clustering is the defining feature of this metaideology.
The basic structure of Europeism
I would not wish to attempt at any vertical hierarchization (as regards significance), but it is possible to structure Europeism horizontally in the following way:
1. Political-economic (or social) dimension
One of the key parts of Europeism which is currently shared by both the European politically correct right and left (although less so in the Anglo-Saxon than in the “continental” or German-French Europe) is the model of the so called social-market economy. Although, it is evidently an unproductive, overregulated, demotivating and excessively redistributing paternalistic system, the Europeists base their position on it stubbornly. They refuse “markets without adjectives”, they do not want the “free market”. They do not like the word capitalism. They are defending all types of government interventions under the slogan – and this is a nice term suggested by O’Sullivan – “civilized corrections of market anarchy” (pp. 38).
Let’s notice the use of the not unimportant word “anarchy”. Europeism does not regard market as imperfect – like everything human – but yet the best, the fairest and the most democratic mechanism of human interactions. The advocates of Europeism do not accept the fundamental teaching of Adam Smith, nor the ideas of the economists and representatives of other social sciences who followed him. The basic paradigm of Europeism is the mirror opposite – market is primarily anarchy and government is here to correct this anarchy.
It is a sad intellectual defect and a dangerous personality fault of the Europeists that they do not realize that in overwhelming majority of cases government failure is much bigger and much more dangerous than market failure, and that government is not a neutral entity maximizing the well-being of its citizens, but an instrument for advocacy of very narrow private interests (of different interest groups and also of very utilitaristically-behaving politicians and bureaucrats who satisfy mainly their own interests). The Europeists do not realize that government regulation is a weapon in the hands of influential, well-organised (and therefore vocal) interest groups, not a promoter of interests of an anonymous, not organized and hence almost defenseless citizen.
In summary, Europeism is – in its political-economic dimension – based on:
- the explicit refusal of liberal doctrine of the functioning of the economy (and of society) and
- the belief in the government capacity to be “a productive” factor even in the activities which go above its minimal (classic liberal) concept.
Europeism doesn’t want to learn a lesson from the tragic episode of communism and other, not less evil variants of centrally administered society and economy (different types of fascist or authoritarian regimes). Nor does it learn any lesson from the experience with the European “civilized corrections of market anarchy”. It interprets it as extraordinary success.
This European social model is accepted by both SPD and CDU in Germany. It is even considered a part of the cultural identity in France (with the exception of a few liberals). Scandinavia almost competes about authorship of this model. In Austria, it is viewed as the desirable counterpart of the American “wild capitalism”. The British Conservatives have long stood out of this stream but I am not sure whether this will continue under the new leadership which is politically much more correct than the previous ones. The question is whether the “new” ODS (Civic Democratic Party) is not becoming softer in this respect as well.
2. The model of the integration process
For half a century there has been an ongoing dispute in Europe between the advocates of the liberalization model of European integration – which was based primarily on intergovernmental cooperation of individual European countries (which kept significant majority of parameters of their political, social and economic systems in their own hands) and on the removal of all unnecessary barriers to human activities existing on the borders of states – and the advocates of the harmonization (or homogenization) integration model which is based on unification from above, orchestrated by the EU-authorities, with the ambition to level-out all aspects of life for all Europeans and to do it in a supranational entity, which will determine an overwhelming majority of systemic parameters for the entire integrated Europe through its supranational bodies.
The first of these models has been mostly based on the assumption that the removal of these barriers will lead to a desirable competition between states, as well as to the consequent liberalization within individual countries. Liberalization should not come as a dictate of a wise central authority, endowed with unhuman qualities, but on the self-interests of individual countries which would try to make the conditions they offer not worse than those offered by other member countries. This should be a spontaneous activity, not a project organized from above. The second of these models wanted and wants the opposite. It essentially did not wish for the best system (the least regulated one) to win, but it wished for the general acceptance of the most regulated system (regulated by the advocates of this approach).
In the initial phase of European integration (approximately until the beginning of the era of Jacques Delors in the mid-80s) the first model prevailed, although Jean Monnet wanted something conceptually different from the very beginning. In the current phase it is, however, the second model that has evidently prevailed. Europeism fully identifies with it. It is embodied in the European constitution and now – after the referendums in France and the Netherlands – by the everyday “creeping” shift of Europe towards further and further harmonization and homogenization of people and the conditions of their life, which goes on silently ahead.
The integration problem has, of course, many partial aspects. One of them is the question who or what is the basic entity (or building block) of European integration. Is it the man (the individual man or woman) or the state?
The building of a supranational entity, which is an evident and undisguised ambition of Europeism and of Europeists, weakens the states and strengthens the direct relationship of the individual towards the EU. The weakening of the state creates a vacuum. The European Union is not a state. It is merely a “set of supranational authorities”, whereas the state is an entity which is fundamentally, by its very nature, more than a set of authorities. It is possible to like or not to like the country you live in. It is possible, for example, to cheer for it or not to cheer for it at the Olympics in Torino. It is possible to defend it with a gun in the hand. It is (usually) possible to speak its language. It is possible to worship it and hate it. It is not possible, however, to have such relationship towards a set of supranational authorities (which J. Delors wanted to provide with his proverbial “soul” of the EU).
Related to this is the conscious and even intentional strengthening of the role of regions vis-à-vis the states, leading to regionalization of Europe and to the Europeists’ looking forward to their living in the nirvana of postgovernmental society. The Europeists proclaim that the idea of a nation state is long dead. Therefore they give up the basic concept of the original intergovernmental European integration – the unanimity principle – and are defending the move to the majority voting as the elementary rule of decision-making in the EU.
As I already mentioned, another important aspect of the Europeist model is the effort to introduce – as far as the legislation and institutional framework is concerned – a noncompetitive and therefore harmonized system within which the individual parts of Europe would not compete with each other because only one single system would prevail in them. Virtually everything – tax rates, social security benefits, regulation methods, various kinds of “standards” (environmental, hygienic, veterinary, labour, fire, safety, etc.) – would be harmonized or homogenized under the wise guidance of the supervisor of this “unity”, which is the EU-bureaucracy and the EU-politicians.
The problem is that this, from-above organized harmonization can only be done upwards. The economists understand it because they are familiar with the term „downward rigidity“. All kinds of things cannot go downwards because the deeply rooted vested interests do not allow for any movement in this direction. We should know that it basically means the increase of the costs and the decrease of the competitiveness. Some European countries already have to face these high costs and to them related lower degree of competitiveness. The harmonization policy is nothing else but an attempt of these countries to export their high costs and their lowered degree of competitiveness to other EU countries; to the countries which are – for various historic reasons – at a different level of economic development, have different priorities, customs and traditions, as well as different ambitions. (As a side-note, I must mention that if the European Union as a whole does not succeed in exporting these “costs” outside the EU, it will be necessary to intensify European protectionism and further increase the discrimination against the less developed countries. (More about this can be found in my recent speech in India “Dubious Attitudes of Western Countries Vis-à-Vis the Developing World“ (www.klaus.cz/clanky/936)
Europeism is a powerful supranational tendency, strongly and mercilessly standing against the intergovernmental principle.
3. Views on freedom, democracy and society
The Europeists are also characterized by their clear stances in the disputes about parliamentary democracy or civil society (a programme which is conceptually different from “the society of free citizens”) and in the disputes about democracy or post-democracy. They do not prefer standard democratic processes. They give preference to the pragmatic decision-making efficiency (by simplifying the decision-making procedures, which can be undoubtedly slow and costly). They prefer collectivity to the individuals (as well collective to the individual rights), social partnership (different kinds of syndicalism or corporatism), and the classical democracy to corporatism. It is also entirely obvious on which side the Europeists stand in the disputes about the importance of various post-democratic “isms”, such as multiculturalism, feminism, ecologism, homosexualism, NGOism, etc.
It can be also said that the Europeists want, in their decision-making at the supranational level, to get rid of politics (because they dream about creating an apolitical society) and to introduce the system of decision-making which would be easy and uncontrollable. That is why they advocate post-democracy and graciously smile at the obsolete and old-fashioned advocates of the good old democracy and the good old “political” politics. Since they are (and like to be) far from the citizens, since they do not see the citizens and do not reach them directly, they need various collectivities, groups and groupings with which they can deal on a large scale (either to follow them blindly or suppress them and complicate their life). That is why they like the corporativist concept of social partnerships, that is why they want big business and big trade unions, that is why they want Galbraith’s countervailing powers (at macro level, not the market, functioning at micro level). Since they do not want to be under the citizens’ strict control, it is convenient for them to deal with various NGOs, which – at least that is what they hope for – give them an otherwise missing legitimacy and “the voice of people”, even if it is a very strange kind of people.
Europeism is also a priori succumbing to everything new, would-be progressive, non-traditional, non-conservative. That is why Europeism likes feminism, homosexualism, multiculturalism and other similar positions, which destroy the age-long European cultural and civilization foundations. The Europeists know well, even though shortsightedly, that all this is helping them –without thinking out the consequences – to accomplish their goals. The long term consequences are not much of an interest to them.
Europeism is essentially an illiberal view, if we use the word liberal in its original European (not American) sense.
4. Understanding of foreign policy and international relations
The Europeists do not like “domestic policy” (which implies being under much stricter democratic control) and therefore promote the – democracy lacking – decision-making at supranational level. They like a big, world-wide, geopolitical thinking and this is also why they are establishing one international or supranational organization after the other. Sixty years ago, in his famous text “The Intellectuals and Socialism” (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek wrote very convincingly about people of this kind striving for a position (usually well paid) in these organizations. The effort to emancipate politics and politicians from democratic “accountability” is one of the primary objectives of the Europeists. They are not alone in this, but I am certain that never in history had the people with this type of thinking reached such success as through the creation of the EU.
That is why Europeism promotes the slogan: “less of the nation state, more of internationalism”, that is why the Europeists purposefully associate the nation state with nationalism, that is why they promote multiculturalism and de-assimilation principle, that is why they strive for denationalization of citizenship, that is why all-European political parties are being founded and supported. That is why they expect the birth of European identity and of European “people”; that is why they want to build some kind of “brotherhood of Europe”. That is why the Europeists advocate abstract universalism of rights. That is why it is strived for a homogenized, “decaffeinated” world (with no flavour, aroma, and smell). That is why the impression is being created that what is at stake in Europe now is a sort of reunification (after the fashion of German Wiedervereinigung which had, however, its justification in this one country, forcefully divided half a century ago). That is why they suggest that something like “collective psyche of Europe” exists.
Europe was not much of a political entity in its past, but rather a frame of reference for a spiritual and cultural life, and I consider these Europeist’s ambitions (and arguments) merely a screen, using nice words in order to hide very down-to-earth interests. These are the interests to get rid of the state as an unsubstitutable guarantor of democracy, as a basic political unit of a democratic system (in contrast to Reichs, empires, unions, leagues of countries), as the only meaningfully organizable arena of political life, as the biggest possible, but at the same time also the smallest reasonable, base of political representation and representativeness. Europeism is an attempt to create the Huxleyian brave new world in which there will be “rosy hours”, but not freedomand democracy.
Moreover, O’Sullivan suggests that – unlike intergovernmentalism – Europeist’s supranationalism „tends to manufacture rivalry by its very workings even when no one intends them” (pp 40) and that supranationalism brings rivalry towards the USA, in other words antiamericanism, to life. Instead of Atlanticism or transatlantic alliance, it leads to the opposite tendencies. The “continental” thinking also leads to the acceptance of another false idea – that the conflict between the West and Islam is a fore-picture of the unavoidably forthcoming clash of civilizations. Supranationalism incites to all this by its very nature. The existence of the powerful United States can not be taken as a reason for European unification.
5. Broader philosophical stance of Europeism
In its general “Weltanschaung” Europeism maintains not a modest evolutionary belief in spontaneous order but a radically constructivist position. The legendary dictum of Mises and Hayek, that the world is (and should be) a result of “human action”, not of “human design”, is the exact opposite of the Europeists views. The Europeists do not believe in spontaneous, unregulated and uncontrolled human activity. They trust the chosen ones (not the elected ones), they trust themselves or those who are chosen by themselves. They believe in a vertically structured and hierarchized human society (in the Huxleyian Alpha-Pluses and in Epsilons serving them). They want to mastermind, plan, regulate, administer the others, because some (they themselves) do know and others don not. They do not want to rely on spontaneity of human behavior and on the outcomes resulting from this spontaneity because they think that racionalistic human design is always better than an unplanned result of interactions between free citizens, constructed and commanded by nobody. Even though we thought that after the collapse of communism all this was a matter of the past, it is not so. It is around us again. Europeism is a new utopism and, I add, it is an extremely naive and romantic utopism.
Who are the “constructeurs” and exponents of Europeism
Europeism is a product of the elites. It is a product of the people who do not want to go to work from 8am until 5pm during the week and to have a normal job. It is a product of the people who want to steer, command, patronize, and “legislate” others. On the one hand, they include politicians and to them related bureaucrats and on the other hand, public intellectuals (operating in the public space and in the media) who are attached to politicians. It is a large group of people in the public sphere (representing the proverbial deadweight) that “very pragmatically” maximizes the effects which result from its position and that:
- wants to ensure that its privileged status and with it connected benefits will be long-lasting;
- wants to isolate itself from the reach of the electorate, from public opinion and from standard democratic mechanisms;
- wants – through the complexity and untransparency of the communitarian law decision-making procedures and through the distance from the individual citizen – to detach itself from any consequences of its decision-making and from the costs (in the broadest sense of the word) they – by their activity – produce to the citizens of the individual member countries.
The Europeists are the politicians who are, due to the supranational structures, detached from their electorate and who excuse themselves to their electorate by referring to the supranational obligations and to the fact that it is impossible to disappoint their colleagues in Brussels. At the European summits I am always surprised by the peculiar familiarity of their participants given by the fact that most of them have known each other for a very long time (the ten new countries are a change in this respect but even their representatives usually enter the club very rapidly), that they have similar interests and that they need each other. That Kunderian “unbearable lightness of being”, given by living in five-star hotels, by flights in the comfortable special planes, by meetings in the gorgeous castles (and all this not only for one President or Prime Minister but for their vast staff), creates their own world for them; a world which is entirely different from the world of those on whose behalf they like to speak so much and so often.
Among the Europeists belong also the top bureaucrats (thanks to the laws of bureaucracy and bureaucratism often also those who are not at the top), who have a tremendous power over the politicians. They are preparing very influential background papers which the politician reads only on the plane or in the course of the meeting. There are so many of such documents that one has to – whether s/he likes it or not – rely on the work of these people. The overwhelming majority of proposals and decisions are predetermined at the meetings of deputy ministers, departmental directors at the ministries, experts or advisers and ambassadors without touch of any political decision-maker supported by a mandate. Moreover, all this is being extremely amplified by the enormous range of EU-agendas where detail (which is where the problem usually lies) cannot be concerned at all.
Among the Europeists belong also the intellectual fellow travelers for whom the world of Europeism is almost ideal. It is in this world where they gain a great power which they would never be able to gain on the domestic scene. (See my “Intellectuals and Socialism”, www.klaus.cz/clanky/2171)
These three groups of people form a very strong coalition of interests which does not have any adequate counterweight in the heterogeneous and territorially vast Europe with so many differing interests. There exists a silent majority, which does think that this is wrong but it is unable to organize itself and has – unlike the Europeists – a normal job it has to, and wants to, do (and therefore it has not enough time to get involved in it). This majority stands on the defensive. Moreover, the Europeists were successful – as already so many times in history – in presenting themselves as a human progress and all others as obscurantism, which is an extremely successful trick. The consequence is a standard scheme: a vocal, immensely motivated, not explicitly organized minority, whose members however meet and talk to each other, against an entirely scattered majority which has conflicting interests and concerns and which doesn’t see what this is all about. Besides that, this majority thinks that the entire EUnizing is a small addition to the normal course of events. Unfortunately, it is not so. It is a revolutionary turn of the normal course of events.
Conclusion
I proclaimed that it is a revolutionary turn of the normal course of events. I mean this seriously.
I know, of course, that there is a soft and hard version of Europeism and that not all the proponents of Europeism subscribe to its hard version. They do not know, however, that they open the way for it and that they prepare it.
I know as well that Europeism is not a promising third way (see my speech in Vancouver at a conference of Mont Pelerin Society, “The Third Way and Its Fatal Conceits”, published in the book „On the Road to Democracy“, National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, pp 173 – 178) – because there are only two ways. And Europeism is the second one.
I also know how powerful is the synergy of the opinions and interests which aim in a similar direction, despite they differ in details.
Într-un articol postat astăzi, John Griffing le atrage atenţia americanilor asupra (auto)distrugerii Europei, proces accelerat prin ratificarea Tratatului de la Lisabona. Moartea naţiunilor europene este un fapt, iar această moarte, spune Griffing, o anticipează pe cea a Statelor Unite. Pentru românii care se află (încă) în primul din cele cinci stadii ale întristării enumerate de Elisabeth Kübler-Ross, [1] am tradus mai jos cîteva fragmente lămuritoare din acest articol.
Spre deosebire de incubii şi sucubii care ne bîntuie în acest somn al raţiunii creştine din care nu mai putem (pentru că nu mai vrem) să ne trezim, otrăvindu-ne viziunea creştină, acest text ne arată în plus că Uniunea Europeană nu a fost niciodată un proiect creştin, ci unul hotărît anticreştin şi antieuropean. [2]
După aproape două decenii în care românii au fost injectaţi cu vaccinul dilematic împotriva unor noţiuni precum libertate, Românie, Europă, ei au renunţat la puterea de a rămîne liberi, români, europeni. S-au eliberat, sînt cool şi, ca dovadă, nu mai vor să ştie ce este aceea România profundă, cum sau dacă se poate preface istoria, etc. În mod previzibil, creştinismul s-a bucurat de un tratament aparte, de vreme ce el este sursa libertăţii şi identităţii oricărui om; astfel, creştinismul a fost transformat într-o afacere privată, separată de dogmă, de istorie şi de Biserica însăşi. [3]
Această redefinire constantă şi agresivă era necesară pentru a susţine ideea unei întemeieri creştine a Uniunii Europene, mai precis, pentru a legitima o dublă deturnare: a destinului european (prin încadrarea U.E. într-o istorie pretins creştină) şi a adevărului creştin (prin menţinerea lui într-o falsă istorie europeană). (Gheorghe Fedorovici)
Nimicirea naţiunilor
de John Griffing [4]
Americanii ar trebui să ia în serios Tratatul de la Lisabona şi evenimentele corespunzătoare din Europa. Ne aflăm pe acelaşi drum, şi ne apropiem cu repeziciune de punctul de unde întoarcerea nu mai este cu putinţă. Europa – Europa alcătuită din naţiuni libere şi independente – nu mai există. Suveranitatea a pierit aici cu totul, iar un monstru colectivist, sugestiv descris de Mihail Gorbaciov ca „Sovieta europeană”, călăreşte acum continentul, inaugurînd noua tiranie pentru secolul 21. Prin unanima (dar foarte nedemocratica) ratificare a mîrşavului Tratat de la Lisabona din 3 noiembrie 2009, Uniunea Europeană a realizat un transfer de autoritate la care nu au putut ajunge nici măcar cele mai agresive cuceriri militare. Nici măcar Anschluss-ul nemţilor nu se poate compara cu această renunţare unanimă la libertate exprimată de lunaticii europeni.
[…] Comisia Europeană, nealeasă de nimeni, poate revizui, edita sau chiar reface legile aprobate iniţial de reprezentanţii aleşi ai poporului. „Primatul legii U.E.”, comparat cu clauza de supremaţie americană, a fost întrebuinţat pentru a anula libertăţile istorice a douăzeci şi cinci de naţiuni din U.E. În realitate, puncte esenţiale din Magna Carta au fost recent suprimate prin votul unei majorităţi simple din Parlamentul european, iar liderii britanici au fost constrînşi să se supună. În prezent, exerciţiul suveranităţii britanice nu este decît o chestiune de formă, de vreme ce toate legile şi regulamentele U.E. sînt „obligatorii în integralitatea lor”, lăsînd autorităţilor naţionale doar „alegerea formelor şi metodelor” de aplicare a acestor legi şi regulamente.
[…] Cum s-a ajuns aici? Cum s-a putut ca naţiuni independente, cu identităţi distincte şi culturi divergente, să accepte să fie înlănţuite de cîrdul de gîşte al birocraţilor europeni din Bruxelles? Răspunsul este că atacul asupra principiului naţionalităţii, propriu statelor europene, a fost introdus cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată, picătură cu picătură. Europa şi-a pierdut suveranitatea cu cincizeci de ani în urmă, o dată cu instituţionalizarea unui plan de dezvoltare prin care europenilor avea să li se administreze un elefant cu linguriţa. După cum a spus cîndva părintele proiectului european, Jean Monnet,
Naţiunile Europei trebuie să fie călăuzite spre super-statul lor fără ca popoarele să înţeleagă ce se petrece. Acest lucru poate fi realizat prin paşi succesivi, fiecare din aceştia fiind deghizat într-o acţiune cu scop economic, dar care în realitate să conducă pînă la urmă la federaţie.
[…] Sfîrşitul naţiunii în Europa oferă un avertisment fără echivoc pentru Statele Unite, pentru că mulţi dintre aceiaşi indivizi implicaţi în crearea „Europei” sînt activi în S.U.A.
[…] Suveranitatea este o stradă cu sens unic. Ea poate fi redobîndită doar printr-o mare vărsare de sînge. La un moment dat, pierderea suveranităţii noastre naţionale va oferi autorităţilor străine nealese de noi puterea răuvoitoare [unholy] de a hotărî soarta libertăţii americane. Guvernului nostru ar trebui să nu i se permită să renunţe la această putere [care ne garantează libertatea]. Este timpul să intervenim, dacă vrem să nu urmăm Europa pe drumul nimicirii de sine.
(traducere de Gheorghe Fedorovici)
——-
NOTE:
[1] Acestea sînt, în ordine: negare, mînie, tîrguire, deprimare, acceptare.
[2] Vezi o perspectivă teologică mai elaborată asupra acestui aspect aici.
[3] „Dar, cum creştinismul nu poate fi redus la informaţiile referitoare la el (de nici un fel: nici istorice, nici filosofice, nici sociologice, nici chiar teologice – argumentul este în Evanghelia după Ioan 21, 25), rezultă că numai credinţa poate cunoaşte şi ilustra conţinuturile creştinismului”. H.-R. Patapievici, „Europa – darul creştinismului”. Altfel spus, creştinismul ţine în mod exclusiv de ordinea subiectivă a sufletului. Personal, recunosc că mi-e greu să înţeleg cum a putut produce o religie atît de descărnată precum cea descrisă de dl. Patapievici o civilizaţie atît de întrupată precum cea europeană. În orice caz, ar fi util de văzut în ce măsură această tendinţă de scoatere a creştinismului din istorie ar putea fi explicată în contextul actual al creştinismului românesc nu atît ca o formă de secularizare iluministă, ci mai degrabă ca o predispoziţie favorizată de anistorismul quasi-oficial practicat de teologia ortodoxă de la Căderea Bizanţului încoace.
Irlanda, cu un număr de locuitori de 1% din populaţia de 500 de milioane a Uniunii, a fost singura ţară dintre cele 27 ale UE care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular. 24 de alte state europene au trecut tratatul prin parlament, pe tăcute, ceea ce s-a dovedit o rută mult mai puţin riscantă decât democraţia directă. Liderii Poloniei şi Cehiei, singurele puncte de rezistenţă rămase, vor fi presaţi să ratifice tratatul cât mai repede posibil (parlamentele ambelor state au ratificat deja tratatul) pentru ca marele proiect european să pornească iute.
“Europa nu este ocupată de o forţă externă, dar cu toate astea, continentul este in mijlocul celei mai mari transformări demografice din istoria sa…”
