Postări în categoria 'Economie/Afaceri'
de Theodore Dalrymple
O jurnalistă belgiană, care m-a intervievat recent despre criza datoriilor europene, m-a întrebat dacă eu cred în proiectul european. I-am indicat că îi voi răspunde la întrebare dacă ea îmi va spune ce este de fapt proiectul european. Prin dezvăluirea îndoielilor mele i-am dovedit că sufăr de acea ciudată debilitate mintală cunoscută sub numele de euroscepticism, o condiţie presupus alcătuită dintr-o combinaţie de inteligenţă scăzută şi xenofobie agresivă. Inteligenţa scăzută se manifestă prin opinia pacientului că instituţiile europene sunt mai degrabă o vacă de muls pentru nomenclatura transnaţională, decât începutul unei identităţi postnaţionale noi, generoase şi libere spiritual. Xenofobia se manifestă printr-o dorinţă secretă de conflict şi război, deoarece Uniunea Europeană şi predecesorii ei ar fi, chipurile, responsabile pentru evitarea războiului pe continent în ultimii 65 de ani.
Jurnalista m-a întrebat apoi dacă am luat în considerare faptul că naţionalismul este periculos. Întrebarea implică existenţa a două opţiuni în faţa Europei, între Uniunea Europeană şi fascism: că tot ce ne apără de ascensiunea la putere a unor noi Mussolini, Franco şi Hitler sunt prânzurile gratuite ale seniorilor eurocraţi. I-am răspuns că au existat forme periculoase de naţionalism, desigur, dar că, în circumstanţele actuale, supranaţionalismul reprezintă de departe cel mai mare pericol. Nu numai că un astfel de supranaţionalism este nedemocratic, deoarece nu reflectă nicio cerere larg răspândită, sau sentiment în rândul populaţiei, ci, de asemenea, deoarece riscă să provoace exact genul de naţionalism împotriva căruia se pretinde a fi bastion de apărare. În plus, istoria demonstrează că destrămarea formaţiunilor politice supranaţionale în Europa tinde să fie dezordonată.
Cu toate acestea, nu am fost în totalitate onest cînd am sugerat că nimeni nu poate să spună ce înseamnă de fapt proiectul european. José Manuel Barroso, un înfocat lider studenţesc maoist portughez care a devenit un cenuşiu preşedinte al Comisiei Europene (o schimbare care probabil că nu este atât de mare pe cât credem, în fond numeroşi revoluţionari au arătat că nu sunt altceva decât birocraţi frustraţi), a scos odată un porumbel pe gură. Fiindu-i pusă aceeaşi întrebare adresată de jurnalista mea, Barroso a răspuns: “Uneori îmi place să compar Uniunea Europeană cu un imperiu.” El s-a grăbit să adauge că UE nu este un imperiu tradiţional. Dar cu siguranţă un imperiu în Europa, mare, bogat şi puternic, ar putea alina sentimentele unei clase politice frustrate de faptul că a moştenit un rol mai mic în lume decât cel al predecesorilor, care au condus imperii adevărate, mult mai mari decât propriile lor ţări.
O reflecţie cu privire la situaţia din Belgia ar putea produce dubii în mintea celor mai fervenţi credincioşi ai proiectului european. Belgia există de când a fost încropită în 1830, dar în tot acest timp nu a fost capabilă să creeze o identitate naţională durabilă. Yves Leterme, unul dintre numeroşii ei prim-miniştrii, a spus odată că doar trei lucruri ţin Belgia împreună: berea, fotbalul şi regele. În momentul în care scriu aceste rânduri, Belgia nu a avut un guvern central de mai mult de 500 zile. În timp ce, trebuie să recunosc, ca un vizitator ocazional în această ţară, diferenţa dintre Belgia cu sau fără guvern central nu se poate observa la o inspecţie de suprafaţă, acest interludiu ar putea duce totuşi prea departe teoria guvernării limitate.
Belgia nu are un guvern de atâta timp deoarece ţara este împărţită în două populaţii (de fapt trei, dar a treia este prea mică pentru a conta), cu politici incompatibile: Valonia vorbitoare de limbă franceză şi Flandra vorbitoare de limbă olandeză. Belgia este oficial bilingvă, dar nu veţi vedea niciun cuvânt olandez în Valonia şi niciun cuvânt francez în Flandra. Divizarea nu ar putea fi mai bine reliefată nici dacă un gard de sârmă ghimpată ar separa cele două provincii. Numai în capitală, la Bruxelles, puteţi vedea concesii pentru bilingvism.
Factori istorici şi economici au adâncit separarea dintre cele două regiuni. Valonia, deşi conţine o minoritate din populaţia Belgiei, a dominat mult timp cultura şi economia. Chiar şi clasa superioară flamandă vorbea franceza acasă, în timp ce limba olandeză era limba ţărănimii; pînă de curând, şcolile belgiene au interzis copiilor să vorbească olandeza în clasă. Însă, odată cu declinul industriei oţelului şi al exploatărilor de cărbune din Valonia, precum şi datorită creşterii economice a Flandrei, modelul de dominanţă s-a schimbat. Flandra a trecut de la statutul de rudă săracă la cea de rudă bogată, deşi cu un complex de inferioritate. În acest proces, Flandra a început să facă plăţi mari de transfer către Valonia, care suferea de un şomaj relativ ridicat. Astfel de plăţi promovează arareori bunăvoinţă între grupuri. Resentimentele sunt comune, atât în rândul donatorilor, care au suspiciuni că destinatarii îi exploatează, cât şi în rândul destinatarilor, care se dedau la contorsiuni mentale pentru a găsi justificări la dependenţa lor.
Nu este de mirare, prin urmare, că cele mai mari partide politice din Flandra sunt fie naţionaliste, fie pentru piaţa liberă; ambele filozofii duc la reducerea sau stoparea transferurilor. La fel de nesurprinzător este faptul că cel mai mare partid politic din Valonia este socialist şi doreşte ca plăţile să continue sau să crească. Forţele din teritoriu care patronează partidul socialist valon sunt aproape de natură feudală; schimbarea socială este ultimul lucru pe care îl doreşte partidul de schimbare socială. Însă nici partidele flamande şi nici socialiştii valoni nu sunt suficient de puternici pentru a impune un guvern asupra întregii ţări.
Incapacitatea Belgiei de a forma un guvern central nu ar conta atât de mult, dacă ţara nu ar avea nevoie să îşi reducă nivelul de cheltuieli publice. Deşi Belgia este cel mai mare exportator de bunuri şi servicii din lume raportat la populaţie şi are economii private sănătoase, ea are de asemenea şi o datorie publică vastă şi în creştere – aproape 100% din PIB – şi un deficit bugetar anual mai mare de cinci la sută. Strângerea curelei este esenţială în faţa unei creşteri economice neglijabile şi a costurilor tot mai mari ale obligaţiunilor guvernamentale faţă de o monedă (euro) pe care belgienii nu o pot spori în valoare, dar valonii şi flamanzii nu se pot înţelege asupra modului în care vor face acest lucru. Valonii vor impozite mai mari pentru a menţine regimul actual; flamanzii doresc impozite mai mici şi cheltuieli reduse, pentru a stimula creşterea pe termen lung. Rezultatul este un impas. Valonia şi Flandra sunt ca un cuplu căsătorit care nu mai poate trăi împreună, dar care găseşte divorţul imposibil din cauza dificultăţilor de lichidare a contractului matrimonial.
Întâmplarea face că birourile centrale ale UE se află în Bruxelles. Cu toate acestea, dificultăţile politice din Belgia nu dau de gândit unioniştilor europeni – sau, dacă le dau de gândit, se ajunge la o concluzie ciudată: că un lucru care nu a funcţionat timp de două secole într-o zonă mică, cu numai două populaţii, va funcţiona în câţiva ani într-o zonă mult mai mare şi cu o multitudine de populaţii. Unioniştilor nu le trece prin minte faptul că ţările diferite chiar sunt diferite: nu un pic, ci foarte mult, în cultură, limbă, istorie, tradiţii şi economii. Termenul de “european” nu este lipsit de sens, dar oricare ar putea fi conţinutul său, nu este suficient pentru formarea unui sistem politic viabil.
Criza datoriilor a scos la iveală diferenţe în caracterul naţional, exact de genul celor care fac orice uniune mai strânsă atât dificilă, dar şi periculoasă. Într-adevăr, însăşi încercarea de a forţa o uniune se află la originea crizei, deoarece dacă Grecia şi Irlanda, pentru a lua cazul a două ţări aflate la extremele geografice ale continentului, nu ar fi putut să împrumute în euro sub impresia falsă că statutul de membru în zona euro garantează datoriile suverane, atunci este foarte puţin probabil că ele ar fi ajuns în strâmtoarea financiară din prezent. La urma urmei, creditorii ar fi fost mai prudenţi dacă datoriile ar fi fost plătite în drahme sau lire irlandeze, pe care grecii şi irlandezii le-ar fi putut manipula în voie.
Situaţia irlandeză şi greacă diferă foarte mult, motiv pentru care, împreună, constituie o şcoală pentru eurosceptici. Irlanda a fost înfloritoare pînă aproximativ în anul 2000, iar rata ei impresionantă de creştere s-a bazat pe acces uşor la cea mai mare piaţă din lume, o rată scăzută a impozitului pe profit, pe investiţii străine colosale şi o populaţie tânără, educată. În câţiva ani Irlanda a ieșit din starea de sărăcie imemorială și a ajuns una dintre cele mai bogate țări din lume.
Apoi, în anii 2000, Irlanda a fost cuprinsă de o nebunie demnă de un capitol din cartea lui Charles Mackay din 1841, “Memorii ale extraordinarelor amăgiri populare şi nebunia maselor”. Această dereglare a luat forma unei bule imobiliare. Creditul facil şi ratele scăzute ale dobânzilor au escaladat preţurile proprietăţilor imobiliare la cote astronomice; o casă din Dublin s-a vândut pentru aproape 100 milioane dolari. O explozie a sectorului de construcţii a dus la angajarea unei sfert din forţa de muncă. În această perioadă au fost construite în Irlanda mai multe locuinţe decât în Marea Britanie, a cărei populaţie este de 15 ori mai mare. Băncile străine i-au împrumutat pe irlandezi cu o nonşalanţă uimitoare. Royal Bank din Scoţia a împrumutat 50 miliarde dolari, circa 12.000 dolari americani pe persoană în Irlanda. Bănci britanice, germane şi belgiene au împrumutat împreună aproximativ 100.000 dolari pe cap de locuitor, ceea ce ar însemna 30 trilioane dolari dacă SUA ar fi împrumutat în acelaşi mod.
Încântat, guvernul irlandez a impozitat toate tranzacţiile financiare şi a privit cum i se umplu cuferele cu bani. S-a bucurat de un surplus bugetar, în ciuda creşterii cu 59% a angajărilor în sectorul public în perioada 1985 – 2002 şi în ciuda acordării celor mai generoase salarii din lume pentru lucrătorii la stat. Pentru un timp, toată lumea a fost fericită.
În ultimă analiză, guvernul a plătit forţa de muncă angajată în sectorul public cu bani împrumutaţi, chiar dacă aceştia au trecut iniţial prin mâini private. După ce întregul edificiu s-a prăbuşit, guvernul a naţionalizat datoria privată prin garantarea solvabilităţii băncilor irlandeze, astfel luând asupra sa obligaţii financiare mult mai mari decât întreaga economie irlandeză. Deficitul bugetar a crescut la 32 la sută, iar şomajul s-a ridicat brusc de la 4 la sută la 14 la sută, în numai câteva luni. Activitatea de construcţii s-a oprit complet; mediul rural irlandez s-a umplut cu şantiere de locuinţe neterminate şi au apărut oraşe fantomă înainte ca cineva să fi trăit în ele, ruine neromantice în construcţie. Aproximativ 5 la sută din populaţie a apelat la emigrare, eterna supapă de siguranţă a irlandezilor.
Dar partea cea mai interesantă a poveştii este că Irlanda nu a cunoscut aproape nicio nelinişte socială după colapsul economic. Bineînţeles că oamenii au fost supăraţi; în mod justificat, ei au învinovăţit guvernul şi pe bancheri, dar nu şi-au acordat dreptul de a se manifesta violent. Irlandezii au înţeles, aşa cum nici un alt popor nu pare să fi înţeles, că ei au fost complici în criză. Ei s-au bucurat de distracţie atâta timp cât a durat: i-au votat şi menţinut la putere pe politicienii care le-au adus credit ieftin şi nerestricţionat, s-au îmbulzit să acumuleze bogăţie în timp ce preţurile caselor au crescut în ritm ameţitor, au luat în derâdere pe cei care avertizau ca lipsiți de patriotism, s-au împrumutat de parcă banii creşteau în copaci şi pînă şi şoferii de taxi şi lucrătorii la supermarket vorbeau încântaţi despre casele lor de vacanţă din Spania.
Cu toate acestea, după lovitura crizei şi măsurile luate de guvern, care a trebuit să taie drastic salariile din sectorul public şi să aplice alte măsuri de austeritate – prietenii mei care trăiesc în Irlanda au pierdut între o cincime şi un sfert din salariile lor – foarte puţini au avut cuvinte de plângere. Cei mai mulţi oameni au părut să înţeleagă că şapte ani de îmbuibare trebuiau să fie urmaţi de şapte ani de dietă. Legătura dintre excesul anterior şi greutăţile din prezent a fost evidentă pentru toată lumea, chiar dacă, justificat, oamenii au i-au acuzat pe politicieni şi bancheri mai mult decât pe ei înşişi.
Irlandezii au profitat de prima ocazie pentru a concedia guvernul, la urna de vot. Fianna Fail, partidul dominant de la proclamarea independenţei în 1921, a fost umilit în alegeri. Însă, recunoscând faptul dureros că vina altora nu înseamnă propria nevinovăţie, irlandezii au dat un exemplu lumii. După prăbuşire, guvernele succesive irlandeze au avut determinarea de a lupta pentru păstrarea impozitelor fiscale reduse pentru corporaţii, numite “prădalnice” de către ceilalţi europeni. (Este simptomatic pentru boala Europei faptul că abţinerea de la confiscarea banilor de către stat este acum considerată “jaf” de către clasa politică.) Economia irlandeză este astfel pregătită pentru o revenire mai rapidă.
Grecia a fost altă problemă. Guvernul, de asemenea bazându-se pe credit bun în euro, s-a împrumutat pur şi simplu pentru a întări sectorul public. Atunci când această piramidă diferit construită s-a prăbuşit, obiectivul principal al populaţiei a devenit împotrivirea la schimbări, garantând astfel continuarea obiceiului de a primi mai mult decât câştiga prin muncă şi de a consuma mai mult decât producea. Da, guvernul a fost corupt, da, băncile străine au împrumutat iresponsabil. Dar oare grecii chiar nu ştiu că evaziunea fiscală este o practică standard în ţara lor şi nici pe departe doar în rândul elitei, că o mare parte din ocuparea forţei de muncă în sectorul public a fost un simulacru de activitate productivă, că toate condiţiile de pensionare superioare celor din Germania au fost nemeritate şi de nesusţinut, că întreaga lor clasă politică şi administrativă este formată din mincinoşi şi escroci? Blamarea germanilor – stereotipul nazist a apărut rapid după ce subvenţiile europene au fost reduse – a devenit un mod convenabil de a evita introspecţia.
Desigur că germanii, sau cel puţin cei din clasa politică, nu au fost fără prihană. Ei s-au alăturat altor lideri europeni în gândirea că ar putea înlocui realitatea economică prin crearea unei monede comune, aşa cum au crezut că pot înlocui realitatea socială prin crearea unei uniuni politice. Părea că nu-i interesează faptul că populaţia germană, asemeni multor alte populaţii europene, nu a vrut să aibe nimic de a face cu euro şi au calculat că ar fi periculos să-i prezinte nota de plată, odată ce au început să apară problemele inevitabile.
Pentru un timp moneda euro a lăsat impresia că serveşte intereselor germane, permiţând altor ţări să cumpere bunuri germane, pe care altfel nu şi-ar fi putut permite să le cumpere. Între timp Germania, cu o determinare nespecifică altor ţări europene, a redus impozitele pe salarii şi abia a majorat salariile, având stabilită anterior o bază de producţie puternică. Economiile au crescut, iar Germania a devenit China Europei. Acum se confruntă cu problema excedentului comercial, mai mare decât al deficitelor comerciale combinate ale Franţei, Italiei şi Spaniei.
Europenii s-au pus singuri la colţ. În cazul în care datoriile ţărilor europene sunt puse într-un coş comun, atunci nu există decât o singură ţară care stabileşte normele comune, şi nu va fi Franţa, care se confruntă cu un deficit mare, datorii mari şi un dezechilibru comercial de mari dimensiuni. Istoricul John Robert Seeley a scris într-un enunţ faimos că imperiul britanic s-a format “într-un paroxism al lipsei de judecată”. Aşa ar putea fi cu hegemonia Germaniei în Europa.
Dar este îndoielnic faptul că austeritatea fiscală de înţeles a Germaniei va produce bucurie în restul Europei, unde consecinţele economice şi sociale vor fi dureroase. Chiar şi în Irlanda se pot auzi bâiguieli despre modul în care independenţa a fost cedată “germanilor”, aşa cum tind să fie numiţi acum toţi tehnocraţii europeni. În Germania, soluţia de a înlătura datoria prin emiterea de euro nu este populară deoarece conducătorii au promis populaţiei sceptice, atunci când moneda comună era supusă dezbaterii, că adoptarea ei nu va însemna niciodată nevoia de a plăti datoriile altor ţări. Iar datorită unor motive istorice evidente, o populaţie germană nemulţumită nu este un factor liniştitor pentru restul Europei.
Alternativa la partajarea datoriilor pare să fie destrămarea euro. Acest lucru ar putea transforma recesiunea într-o criză prelungită, cu ţările expulzate din zona euro forţate într-o neîndeplinire a obligaţiilor financiare catastrofală pentru sistemul bancar. Ameţesc numai gândindu-mă la contul meu bancar în euro: în cazul unei destrămări va fi convertit în drahme sau în mărci germane, şi cine va decide? La fel ca toţi ceilalţi, aş prefera mărci germane, o preferinţă care va duce la creşterea preţului mărcii până la punctul în care exporturile germane, indiferent cât de înaltă calitatea lor, vor deveni prea scumpe pentru a mai găsi cumpărători.
Nu e de mirare că Angela Merkel, cancelarul german, pare indecisă: ca orice politican, ea doreşte o soluţie nedureroasă pentru orice problemă. Ea nu vrea să se impună prin intermediul greutăţii Germaniei şi să comande celorlalte ţări Papieren, bitte. Cu toate acestea, ea nu vrea nici să fie responsabilă pentru inflaţie galopantă sau dezmembrarea euro. Orice ar decide, dragostea faţă de Germania în Europa nu va creşte.
Pe scurt, cheltuielile iresponsabile a numeroase guverne europene, care au acordat beneficii nemeritate la populaţii întregi, în contul generaţiilor care vor veni, au produs – împreună cu uniunea monetară megalomană – o criză care nu este doar economică, ci socială, politică şi chiar civilizaţională. Uniunea Europeană, proiectată pentru a pune capăt războiului pe continent, a resuscitat antagonisme care ar putea să se încheie în belicozitate. Iar proiectul european se dovedește a fi drept ceea ce orice persoană ar fi putut observa că a fost dintotdeauna: ceva asemănător cu construirea unei masive Iugoslavii post-Tito.
În original: The European Crack-Up. Articol apărut în ediţia din ianuarie 2012 a revistei americane City Journal. În românește la În linie dreaptă
3/2/2012
Au trecut 4 ani de cand Romania a intrat in UE. Situatia actuala a tarii noastre este evident mai proasta decat in urma cu 4 ani. Sigur, se poate da vina pe “criza globala”, pe coruptia dint tara… dar chiar si eurofilii convinsi sunt nevoiti sa recunoasca faptul ca aderarea noastra la UE nu ne-a adus nici un fel de avantaj pe plan economic. Ci dimpotriva!
In ciuda propagandei oficiale, nu exista in momentul de fata comert liber in UE. UE e foarte protectionista fata de comertul cu tari din afara spatiului european, dar e foarte protectionista si in interiorul ei. Nu poti sa exporti multe produse din Europa de Est in Vest, fiindca nu indeplinesc conditiile impuse de UE. Multe dintre reglementarile UE au fost propuse de sindicate de producatori din Europa de vest, tocmai in scopul acesta.
Pe de alta parte, producatorii occidentali isi varsa toate mizeriile in est, distrugand multi producatori autohtoni. Asta o vedem foarte bine si in tara noastra; e suficient sa va uitati pe rafturile unui hypermarket si sa vedeti din ce tari sunt produsele efective. Practic, UE este impartita in tari de mai multe categorii; Romania facand parte, evident, din cea mai proasta categorie, si anume aceea de colonie economica. Cine nu intelege acest lucru, dupa 4 ani de experienta ca tara membra UE, este un naiv (ca sa nu zic prost) iremediabil.
4/1/2012
Miliardarul Dinu Patriciu a intrat în atenţia publicului cu nişte declaraţii cel puţin şocante. “Euro va muri. Nu ştiu cât mai are de trăit, depinde de sumele pompate din banii contribuabililor, până când aceştia se vor plictisi în tot felul de ajutorări falimentare” a declarat omul de afaceri. Totodată, el a spus, în emisiunea lui Stelian Tănăse, de la Realitatea TV, că adoptarea euro o fost greşeala Greciei.
Potrivit lui Patriciu, BNR face o foarte mare greşeală stabilind ca ţintă adoptarea euro. “Adoptarea monedei unice nu numai că a fost o măsură prematură, a fost abuzivă, inutilă şi nocivă. După introducerea monedei euro s-a produs un decalaj de competitivitate între nordul şi sudul continentului”. El şi-a argumentat declaraţia precizând că nu se pot pune culturi diferite sub aceeaşi umbrelă monetară, iar din această diferenţă de competitivitate pornită de la diferenţe de tradiţii şi de cultură, niciodată un grec, un român, un italian sau un spaniol nu va avea aceeaşi productivitate ca şi un neamţ.
Întrebat de moderatorul emisiunii care a fost cea mai mare greşeală a Greciei, Patriciu a susţinut că greşeala fatală a Greciei a fost tocmai adoptarea euro. “Grecia nu va fi salvată nici în 300 de ani, nu în 30 de ani. Greşeala fatală a Greciei a fost adoptarea euro, pentru că este o unitate de măsură falsă faţă de modul ei de a produce. Când citesc despre situaţia din Grecia văd situaţia din România de azi, pentru că exact de aceleaşi racile suferim şi noi”.
UPDATE: Un comentariu interesant legat de acest subiect puteti citi aici: www.napocanews.ro
1/8/2011
Articol preluat dupa: Cotidianul.ro
Ministrul german al finanţelor, creştin-democratul Wolfgang Schäuble, pledează pentru sancţiuni contra statelor Uniunii Europene care fac datorii. El nu cere excluderea lor din UE, ci pierderea parţială a suveranităţii şi transferarea responsabilităţilor către autorităţile europene. Referindu-se la „ţările problemă” din Uniunea Europeană, ministrul german al finanţelor, creştin-democratul Wolfgang Schäuble a cerut sancţiuni pentru statele din zona euro care nu respectă disciplina bugetară, făcînd datorii, scrie RFI România.
Într-un interviu acordat revistei germane „Stern” Schäuble s-a pronunţat pentru măsuri comunitare mai drastice, excluzînd Atena, deoarece deocamdată problemele financiare ale Greciei au fost rezolvate. „Integrarea trebuie să continue, iar unui stat care are probleme i se va acorda ajutor”, a mai spus Schäuble în interviul din „Stern”.
În acest caz, a continuat ministrul german al finanţelor, statul respectiv „va trebui să renunţe la o parte a suveranităţii sale naţionale în favoarea Uniunii Europene”. Această măsură este mai eficientă, mai bună, decît dacă anumite ţări cu datorii, membre ale UE, vor fi eliminate din zona euro. Realizarea Europei se va înfăptui doar atunci cînd „e limpede că anumite state membre UE nu vor putea fi scoase din sistemul monedei unice”.
29/7/2011
Comisia Europeană (CE) a decis să oprească plăţile intermediare pentru Axa 2 a Programului Operaţional Regional (îmbunătăţirea infrastructurii regionale şi locale de transport) deoarece a constatat deficienţe în sistemul de achiziţii publice, recunoaște Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului într-un comunicat. Potrivit reprezentanților ministerului, deficienţele se referă la utilizarea de autorităţile contractante a unor criterii de selecţie discriminatorii în selecţia constructorilor, folosirea nejustificată a procedurii accelerate şi lucrări suplimentare contractate ca lucrări similare. Este vorba de o sumă de circa 800 milioane de euro. Ton van Lierop, reprezentant al Comisiei Europene, a declarat ca auditul a vizat nu numai licitatiile organizate de institutiile judetene, dar si activitatea Autoritatii de Management a POR.
S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre incapacitatea guvernanţilor de la Bucureşti de a absorbi fonduri europene. Aşa a ajuns România pe lista neagră a U.E. Mai mult, aceste fonduri ar urma să ajute la redresarea Greciei. Problema trebuia să fie discutată săptămîna trecută la Bruxelles, dar nimeni n-a oferit detalii în acest sens. Propunerea i-a aparţinut lui Viktor Orban, primul-ministru al Ungariei, ţară care deţine acum preşedinţia U.E. Ungaria, România şi Bulgaria ar urma, potrivit acestuia, să primească mai puţini bani europeni, restul sumei fiind pus la dispoziţia Greciei. Şi pentru că un rău nu vine niciodată singur, aflăm încă o dată că viitorul nostru nu sună deloc bine, economiştii străini estimînd o înrăutăţire bruscă a situaţiei economice în România. În ultimul sondaj realizat de institutul german ZEW, se vorbeşte despre o deteriorare severă a economiei României în următoarele luni.
De citit si articolul: http://www.ziarultricolorul.ro/editorial/de-ce-nu-atragem-fonduri-ue-statul-nu-vrea-privaii-nu-pot.html
27/6/2011
SILVIU CRĂESCU
Specialiştii europeni, dezvoltatorii şi investitorii străini se aşteaptă la o nouă criză majoră în zona euro şi chiar la nivel planetar. Şi aceasta din cauza consecinţelor devastatoare ale datoriilor guvernamentale şi rostogolirii dobînzilor. Majoritatea băncilor europene vor intra în insolvenţă şi vor fi naţionalizate. În fiecare stat europen se va reveni la o monedă proprie, ce se va deprecia cu peste 50%, datorită datoriilor în euro. Pe termen scurt, în funcţie de urmările haosului din Grecia – Portugalia, Italia şi Spania vor decide dacă vor urma aceeaşi cale. Irlanda este într-o situaţie delicată şi deja şi-a creat propria monedă, ceea ce, spun specialiştii, duce la „moartea monedei euro”. Banca Centrală Europeană (BCE) face eforturi disperate să salveze sistemul bancar de pe bătrînul continent. Toate marile instituţii financiare europene au ascuns problemele lor din trecut, iar faptul că piaţa imobiliară la nivel mondial este în derapaj continuu va duce, cu siguranţă, în scurt timp, la falimentul sistemului bancar european. De altfel, şomajul la nivel continental a ajuns deja la 18%, şi continuă să crească, iar cetăţenii europeni se vor revolta împotriva măsurilor de austeritate şi împotriva propriilor guverne. În consecinţă, costurile de finanţare cresc exponenţial, iar criza din zona europeană devine una globală, bursele şi euro vor fi puse la pămînt.
Guvernele importante din Europa, precum cele din Germania, Franţa, Spania şi Italia, vor trebui să decidă urgent dacă recapitalizează Banca Centrală Europeană sau îşi tipăresc propriile monede pentru a se salva de la faliment. O mare parte din băncile europene vor fi naţionalizate, pentru a susţine economia statelor afectate de criză. Revoltele de stradă se vor extinde, rapid, în toate ţările, iar Uniunea Europeană riscă, pentru prima dată în istoria sa, „dezmembrarea totală”. Statele îşi vor pierde încrederea în moneda euro şi o vor abandona. Astfel, toate preţurile actuale vor exploda şi toate economiile cetăţenilor acestor state se vor evapora. Ceea ce s-a întîmplat cu dolarul în ultimele 24 luni se va repeta cu euro. Oricum, sîntem într-o perioadă dificilă a recesiunii economice, în care banii imprimaţi pe hîrtie încep să valoreze tot mai puţin, iar sistemul monetar la nivel mondial îşi pierde rapid din credibilitate. Acesta este doar începutul unei replici a marii recesiuni din 2008 şi nimeni nu poate să prezică tot ce se va întîmpla. Este posibil să înceapă unui nou război, la nivel mondial sau european, gen Kosovo, provocat intenţionat pentru a se distrage atenţia opiniei publice de la asemenea evoluţii. Se urmăreşte în acest fel ca băncile europene să nu mai plătească dobînda posesorilor de bonduri şi conturi bancare pe o perioadă limitată, din cauza apariţiei crizei războiului. Se ştie faptul că Uniunea Europeană a apărut şi a fost creată ca o uniune economică. Aşa funcţionează şi în prezent. Dacă zona euro ar dispărea, atunci, cu siguranţă, Germania ar deveni singurul pol de stabilitate la nivel financiar mondial, iar marca germană ar putea înlocui dolarul american. Astfel, China va face implozie datorită rezervelor sale enorme de dolari, iar omenirea, încîntată, va saluta şi se va închina la noua putere economică salvatoare.
Să sperăm însă că previziunile analiştilor nu se vor confirma, altfel toate speranţele României şi toate eforturile conjugate ale cetăţenilor săi de a intra în spaţiul euro se vor nărui, iar existenţa ei firavă, susţinută de o alianţă militară şi o Americă sleită de războaie, prea săracă şi prea flămîndă de resurse planetare, poate fi zdrobită sub cizma recesiunii planetare şi de interesele statelor înconjurătoare. Deocamdată, noi ne-am alăturat celui mai puternic, deoarece iniţiativele militare europene sînt doar în fază de proiect. Dar să nu uităm de ultimul război mondial, cînd lideri politici români importanţi ai acelor vremuri afirmau că am fost vînduţi, de americani, ruşilor.
2/6/2011
Dan Popa, Ziarul Tricolorul
În ciuda planurilor de salvare din partea Uniunii Europene şi a FMI, ratele dobînzilor pentru împrumuturile ţărilor cele mai afectate de criza datoriilor (Portugalia, Irlanda şi Grecia) au crescut în ultimele săptămîni. Şi ratele dobînzilor Spaniei sînt, de asemenea, în creştere. Grecia este, de fapt, insolvabilă, scriu Nouriel Roubini şi Stephen Mihm în cotidianul francez „Les Echos“. Chiar şi cu un ajutor de pînă la 10% din PIB, însoţit de un plan de austeritate drastic, datoria sa publică este de 1,6 ori, cît PIB-ul său. Portugalia se îndreaptă, încetul cu încetul, şi ea, spre faliment. În Irlanda şi Spania, pierderile uriaşe din sectorul bancar se adaugă unei datorii publice în creştere.
Politica oficială Planul A. Să presupunem că PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) au nu o problemă de solvabilitate, ci una de lichiditate şi că împrumuturile acordate le-ar deschide noi pieţe. Această strategie este sortită eşecului – cele mai multe dintre măsurile la care statele au recurs în trecut nu sînt aplicabile. Aflate în imposibilitatea de a recurge la tiparniţa de bani, deoarece sînt prizonierii cămăşii de forţă a reglementării din zona euro, ele nu se pot baza pe o creştere rapidă a PIB-ului pentru a se salva. Ca să revină la creştere economică, aceste ţări trebuie să recîştige competitivitatea, prin devalorizarea monedei lor, în scopul de a transforma deficitul comercial într-un surplus. Iar pentru soluţia de reducere a costurilor forţei de muncă prin menţinerea creşterilor salariale sub creşterea productivităţii, a fost nevoie de mai mult de 10 ani în Germania… Ultima cale – cea privind deflaţia salariilor şi a preţurilor, pentru a reduce costurile, ar arunca ţara în recesiune. Reducerea cheltuielilor publice şi private, pentru a spori economiile private şi a pune în aplicare măsuri de austeritate fiscală, nu este, nici ea, adecvată. Prin urmare, ar trebui să se treacă la Planul B: o restructurare şi o reducere ordonată a datoriei publice şi private. Acest lucru poate fi realizat în diferite moduri, de exemplu, prin reeşalonarea graficului de rambursare şi reducerea ratelor dobînzilor. Această soluţie ar limita riscul de contagiune şi de pierdere a instituţiilor financiare. Europa nu îşi poate permite să arunce banii pe fereastră, rugîndu-se să revină creşterea economică. Nici un Deus ex machina nu va veni în ajutorul FMI sau al Uniunii Europene.
26/5/2011
Vă mai amintiţi de bancul de la radio Erevan? Se spunea că Ivan Ivanovici ar fi câştigat o maşină. Ulterior, postul de radio revine cu un comunicat: nu era vorbă de maşină ci de o bicicletă şi nu i s-a dat, ci i s-a luat. Cam aşa s-ar putea caracteriza pe scurt relaţiile noastre cu Uniunea Europeană. Anterior aderării, am fost bombardaţi (şi de fapt, încă mai suntem!) cu o propagandă agresivă în care ni se spunea că vom primi zeci de miliarde de euro de la UE cu ajutorul cărora România se va ridica pe “cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres”. În realitate, după cum a dovedit-o situaţia din ultimii ani, România a contribuit net la bugetul UE mai mult decât a primit.
Asta ca să nu mai vorbim de avantajele economice ale marilor firme occidentale în dauna României; de privatizările mai mult decât dubioase făcute de guvern pentru a-i “îmbuna” pe occidentali să ne acorde “aderarea”; de falimentarea multor producători autohtoni ca urmare a desfiinţării taxelor vamale; de invadarea pieţelor agroalimentare cu produse străine de calitate inferioară – de multe ori subvenţionate în ţările respective etc.
Şi ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, aflăm acum că trebuie să mai plătim şi “amenzi” la Bruxelles. Comisia Europeană va amenda România cu aproape 75 milioane de euro pentru modul defectuos în care a făcut plăţile către agricultori în 2008. Decizia forului european, a fost semnată de comisarul pentru agricultură, Dacian Cioloş, care, culmea, e român! Anterior, Comisia Europeană a amendat România cu alte 44,7 milioane de euro pentru plăţile făcute în 2007, sumă care se va reţine eşalonat în următorii trei ani.
Astfel, pentru primii doi ani de aplicare a plăţilor europene către fermieri, România are de plătit amenzi de 120 de milioane de euro! Asta numai pentru anii 2007-2008. Între timp au mai trecut 2 ani şi ceva, şi nu e de mirare că o să ne trezim cu noi sume de “achitat”. Să fim totuşi bucuroşi că am primit un “discount” din partea UE. Iniţial, era vorba de o amendă de 100 milioane de euro pentru anul 2008, dar “negociatorii” noştri au reuşit să o reducă la 75 milioane. Uniunea Europeană este “înţelegătoare”.
15/4/2011
Teodor Filip
Polonia, Ungaria şi Cehia au avut avantajul că la momentul integrării aveau structurile administrative pregătite. Cele trei ţări au reuşit ca în perioada preaderării să cheltuiască toate fondurile acordate de U.E. Şi în cazul fondurilor structurale după aderare au cheltuit toţi banii.
Autorităţile române au dovedit orice, numai bunăvoinţă în acest sens nu. Deşi au afirmat de nenumărate ori că România este pregătită să absoarbe toate fondurile de la U.E. după aderare, nici la jumătatea anului 2006 Agenţia de Plăţi nu a fost acreditată la Bruxelles.
Acest organism este cea mai bună investiţie, bineînţeles dacă problema este conştientizată.Ca şi ‘ăl de Sus, nici U.E. nu-ţi bagă cu de-a sila în desagă.
Vecinii ne-au avertizat că, după aderare, vor veni zile negre pentru Agricultură. Jiri Sir, reprezentantul Cehiei în Comitetul Special al U.E.pentru Agricultură atrăgea atenţia României că tocmai neacreditarea Agenţiei de Plăţi va determina cele mai mari probleme. A mai atras atenţia că agricultura noastră va trebui să facă faţă concurenţei de pe piaţa economică: ”Este dificil să concurezi cu fermierii din ţările vechi membre ale Uniunii. Mai ales la export este greu pentru că noi nu avem contractele de afaceri şi nici capacitatea administrativă ale celorlalţi pentru a putea face faţă concurenţei. De aceea, agricultura română trebuie să păstreze relaţiile de afaceri anterioare aderării întrucât, dacă pierd anumite pieţe, va fi foarte greu să le recâştige sau să cucerească altele”.
Laszlo Vajda, reprezentantul Ministerului Agriculturii din Ungaria,a spus:”Cei care nu se pot adapta pieţei europene în termen de un an de la aderare nu au şanse să supravieţuiască. Ei vor ieşi, din joc fie că nu vor mai putea face faţă concurenţei, fie că vor fi eliminaţi de autorităţile cu atribuţii de control”.
După aderare preţurile la principalele produse alimentare pentru populaţie (laptele,carnea de porc şi de vită, grâul) se vor majora în mod semnificativ, ne-au mai avertizat oficialii celor trei ţări.
ÎN PRIMUL AN DE ADERARE AGRICULTURA A STAGNAT
Din cauza incapacităţii activităţii manageriale ale celor care ar fi trebuit să asigure existenţa şi funcţionarea cu randament maxim a unor instituţii performante pentru gestionarea fondurilor europene, toate proiectele pentru dezvoltarea agriculturii au fost întârziate. Pe măsură ce lunile lui 2007 se scurgeau din clepsidra timpului, responsabilii din Agricultură deveneau tot mai neliniştiţi. La final de an au trebuit să recunoască de ceea ce le era frică ţăranilor şi fermierilor: fondurile structurale şi subvenţiile vor veni abia în 2008.
Spre exemplu, Programul Naţional pentru Dezvoltarea Rurală (PNDR) a fost trimis la Bruxelles abia în luna martie pentru anul 2007! Deoarece a conţinut multe nereguli el a fost respins. Acest program stabileşte politicile şi strategiile de dezvoltare rurală pentru perioasa 2007-2013, în domeniile agricol, silvic şi dezvoltare rurală, dar şi proiectele de investiţii. Până în 2013, prin PNDR se vor derula fonduri europene de peste 8 miliarde de euro.
Preşedintele Federaţiei Sindicale din Industria Alimentară (FSIA), Dragoş Frumosu a precizat: ”Oficialii din Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR) nu vor să recunoască greşelile din Planul Strategic”. Când l-au întocmit, nici nu s-au străduit să-i consulte pe specialişti, reprezentanţii sindicatelor şi patronatele fiind convocaţi doar cu câteva zile înainte ca documentul să fie trimis la Bruxelles.
Pentru 2007, producătorii din sectorul lactatelor, procesatorii de carne, crescătorii de păsări, sectorul de panificaţie ş.a. au mizat pe cofinanţare din fonduri europene după cum li s-a promis încă de la finele anului 2006, când programul SAPARD s-a încheiat. Foarte multe firme din domeniu se aflau/se află în perioada de tranziţie, în vederea modernizării, până în anul 2009. Acesta era termenul de graţie al Bruxelles-ului. Majoritatea modernizărilor trebuiau finalizate cu aceste sume. Trebuie avută în vedere şi obligativitatea marilor fabrici de panificaţie de a se muta din oraş la periferie.
Totul a fost stopat deoarece Agricultura nu a reuşit să obţină aprobarea CE pentru derularea acestor fonduri. În plus, chiar autorităţile române, din exces de zel prost înţeles şi prost făcut, au pus mâna în gâtul unor întreprinzători. Astfel, deşi România a obţinut o perioadă de tranziţie până în 2009 şi pentru procesarea laptelui neconform cu normele auropene, Autoritatea Veterinară a redus termenul până la sfârşitul anului 2008! Dar cum să te descurci fără fonduri?
Şi alte domenii au avut de suferit. Abia în luna aprilie 2008 a apărut „Ghidul solicitantului pentru finanţarea unor proiecte din fonduri comunitare”. Ovidiu Silaghi, ministrul pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale a recunoscut reticenţa agenţilor economici în accesarea acestor fonduri din cauza „birocraţiei stufoase” pe care a impus-o Bruxelles. Agenţii economici pot accesa fonduri pentru proiecte în valoare de cel mult 1,5 milioane de euro, suma cea mai mică fiind de 50.000 de euro.
În toamna lui 2007, când aplicarea clauzei de salvgardare în agriculturii bântuia deasupra plaiurilor mioritice, experţii CE au precizat că printre problemele principale s-au numărat funcţionarea defectuoasă a IACS gestionat de APIA, precum şi falsurile în declaraţii ale agricultorilor noştri.
Suprafaţa de referinţă agricolă a României, notificată la Beuxelles, este de 8,7 milioane de hectare, pentru care se primesc circa 50 de euro/ha. În ţara noastră sistemul de subvenţii-plata la hectar-se aplică doar pentru fermele mai mari de un hectar, care pot fi format din trei parcele, care nu pot fi mai mici de 0,3 ha. Din această cauză, peste 31.300 de agricultori şi-au declarat suprafeţe de teren cu 50% mai mari, reieşind o suprafaţă de 9,7 ha, cu un milion de hectare în plus. Referificările au necesitat trei luni de muncă şi alţi bani cheltuiţi.
U.E. acordă o mare atenţie exactităţii suprafeţelor agricole pentru că subvenţiile se dau în funcţie de mărimea terenului deţinut. În cazul României, valoarea subvenţiei rezultate în plus reprezenta 9 milioane de euro, fapt pentru care Agricultura a fost atenţionată.
Se pare că pentru toate instituţiile din Agricultură vor veni vremuri grele. Miniştrii Agriculturii din U.E. au convenit ca, începând din 2009, statele comunitare să fie obligate să publice o listă anuală cu plăţile efectuate către agricultori de agenţiile naţionale de plăţi:beneficiari şi sume alocate. Este încă o activitate birocratică care, sunt sigur,nu le-a căzut bine amploiaţilor din ţara noastră nepăsători cu soarta Agriculturii. Vina le aparţine în întregime.
Unde a fost cazul, trebuie să recunoaştem şi meritele.Cu ajutorul fondurilor de preaderare alocate României prin programul SAPARD, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltarea Rurală şi de Pescuit, al cărui şef este Laszlo Klarik a realizat obiective notabile: ”Au fost înfiinţate 186 de unităţi de procesare carne,95 unităţi de procesare lapte,429 de ferme zootehnice.1.231 de ferme vegetale şi 45.000 de locuri de muncă”.
Pe 20 februarie 2008, CE a aprobat PNDR care, se spune, va permite României să acceseze 8 miliarde de euro fonduri europene până în 2013. Şi, pe data de 3 martie 2008, Ministerul Agriculturii a lansat oficial acest program, dată de la care se pot depune proiecte pentru modernizarea fermelor, investiţii în dezvoltarea satelor. Dacian Cioloş, ministrul Agriculturii din acea vreme, a precizat că plăţile la hectar din fonduri europene vor intra, începând din 10 martie în conturile unei prime tranşe de circa 380.000-390.000 de fermieri din 24 de judeţe. De fapt, oficialii Ministerului Agriculturii au promis că, în perioada 1 aprilie-30 iunie 2008, mult aşteptatele subvenţii comunitare vor fi distribuite în toată ţara. Din restanţa pentru anul 2007 agricultorii români primesc 25% din valoarea subvenţiilor acordate fermierilor occidentali! Aşa a hotărât U.E.!! Valoarea totală a acestora este de 97,5 euro/ha, din care 50,5 euro/ha de la U.E., restul din bugetul statului. România va primi 440 milioane de euro, care trebuiau achitate până la sfârşitul anului 2007. Beneficiarii vor fi 1,24 milioane de agricultori. Se ;tie că s-a alaes praful de toate acestea.
Ceea ce au uitat oficialii să precizeze este că, dacă aceste subvenţii nu se achită până la 30 iunie, ele se
pierd. Cu toate acestea,situaţia din Agricultură este îngrijorătoare. Din sondajul „Barometrul Rural”, executat în perioada noiembrie-decembrie 2007, rezultă că 96,5% dintre agricultori nu au obţinut subvenţii în 2007. Cei care le-au obţinut,în procentaj de 3,5% le-au primit de la bugetul statului, urmând a fi rambursate de CE în 2008.
Deşi deţin în folosinţă terenuri agricole, majoritatea agricultorilor nu au intenţia ca în următorii ani să înceapă o afacere proprie. Două treimi din produsele obţinute au fost consumate în gospodăriile proprii. În lunile februarie şi martie 2008, responsabilii Direcţiei pentru Agricultură din mai multe judeţe au comunicat că mulţi agricultorii nu mai sunt interesaţi să cultive terenurile agricole
Din cauza incompetenţei, a delăsării factorilor de răspundere, PNDR a fost întârziat cu mai bine de un an. Timp în care Agricultura a pierdut foarte mult. La noi ca nicăieri: nimeni nu a fost luat la întrebări. Nici măcar nu a fost întrebat de sănătate. Dacă guvernanţii şi oamenii politici au băgat România în „hora europeană” trebuiau cunoscute, dacă nu toate, măcar principalele aspecte legate de finanţarea europeană.
BOGAT, EVENTUAL ARISTOCRAT, ”ACCESEZ FONDURILE EUROPENE”
În perioada de preaderare guvernanţii şi politicienii s-au întrecut în a ne „ameninţa” că vom primi „o căruţă” de euro, că banii vor sosi la timp, că agricultura va fi prioritară. Mai mult, s-au făcut şi prognoze foarte optimiste în privinţa folosirii acestor fonduri. Toate promisiunile au fost vehiculate prin mass-media,care s-a alăturat campaniei de dezinformare la nivel naţional .În toată documentarea mea nu am întâlnit un singur articol (exceptând Internetul, dacă ştii ce să cauţi) în care să se precizeze că, în statele membre, agricultorii care beneficiază de subvenţii de la bugetul Uniunii sunt împărţiţi în două categorii mari şi late: fermierii bogaţi, cu iz nobiliar şi micii agricultori. Marii fermiei, care au în folosinţă sute şi mii de hectare de teren agricol pot accesa fără nici o oprelişte fondurile europene. Ei au puternice legături politice, mulţi dintre ei fiind descendenţii unor vechi familii nobiliare(Franţa, Scoţia).
Jurnalistul Rob Edwards (scoţian), după ce timp de doi ani a făcut presiuni repetate asupra autorităţilor scoţiene, a reuşit să creioneze portretul-robot al fermierului subvenţionat din bugetul U.E., studiul său făcând înconjurul Europei.”Bogat, chiar foarte bogat, eventual aristocrat, cu puternice conexiuni politice”.Sau:”mari corporaţii în posesia cărora se găsesc zeci de mii de hectare de teren agricol”.
După ani de studii serioase făcute în Scoţia şi Polonia a devenit evident că banii pentru agricultură din bugetul european nu ajung la ţăranii simpli, ci la marile corporaţii şi latifundiari. ”Şansele egale la finanţările europene pentru agricultură, care se acordă doar pe bază de proiecte bine făcute” este un mit. Atâta:un mit! Conform studiului întocmit de Rob Edwards, în ultimii cinci ani, 100 de latifundiari scoţieni au „absorbit” 115 milioane de lire sterline, jumătate dintre aceştia fiind descendenţii unor vechi familii nobiliare. Fiecare dintre ei a primit între 1 şi 3,5 milioane de lire sterline. De cealaltă parte, 23.000 de mici fermieri au beneficiat de un total de 1,7 miliarde de lire sterloine. Circa 100.000 de persoană!
În Polonia, crema finanţărilor europene a revenit marilor corporaţii, care nici măcar nu sunt autohtone. În 2006, în topul primilor zece beneficiari ai fondurilor se flau 9 corporaţii europene şi un singur proprietar-un senator polonez. Spre exemplu, compania Top Farm Glubczyce,cu capital britanic şi irlandez, administrează 11.100 de hectare teren agricol. În 2006 a beneficiat de 2 milioane de euro,circa 180 euro pe un hectar.
Concluzia: ”câştigarea” fondurilor se face după prieteniile politice şi nu după…verificarea proiectelor=şanse egale. Această discriminare accentuează decalajele existente între marii propietari de terenuri agricole şi fermierii mici şi mijlocii. Cei din urmă sunt aduşi la sapă de lemn. Această politică se aplică în toate statele membre.
Se mai face o diferenţiere foarte mare între ţări. Fermierii francezi şi germani primesc până la 400 de euro/hectar, cei poloneti 180-190 de euro/hectar, cel din Ungaria 150 euro/ha. Fermierul român primeşte cel
mult 50 euro/ha.
De ce această diferenţiere? Deoarece responsabilii din ministerul Agriculturii sunt obişnuiţi ca pe vremuri nu de mult apuse. Au raportat/transmis forurilor europene date false despre producţii record, iar negociatorii noştri nu s-au tocmit/negociat cu U.E.:” Atâta vă dăm”.”Mulţumim!”!
Noile reglementări a Politicii Agricole Comune (PAC) prevăd eliminarea subvenţiilor pentru micii fermieri. Această măsură va avea efecte dezastruoase asupra agriculturii din ţările mai slab dezvoltate.
Pentru că veni vorba de reglementări, vă rog să fiţi atenţi! În viitorul apropiat se va evita folosirea maşinilor agricole care pot dăuna vieţuitoarelor din sol (cârtiţe,râme,gândaci etc.), cum ar fi grape,freze, semănătorile mecanice. Pe cositori vor trebui instalate alarme. Oameni buni, nu este nici o farsă. Este o directivă a U.E.!!!
AGRICULTURA ROMÂNEASCĂ NU VA ATINGE STANDARDELE EUROPENE
Fie că vrem să recunoaştem sau nu, bazele agriculturii autohtone au fost puse în anul 1967, când au fost înfiinţate, de către comunişti, primele întreprinderi agricole de stat. În decembrie 1989 era cea mai puternică din Europa, recunoscută pe plan mondial. Atunci, în 1967, au fost elaborate primele tehnologii cu adevărat revoluţionare. Acum?…
Dezastrul din agricultura românească este dat de statisticile anului 2007: producţia de grâu, porumb şi floarea soarelui a scăzut între 40% şi 70%, ceea ce înseamnă cea mai mare scădere a producţiei agricole de
după decembrie 1989. Ca să fim drepţi, a fost anul în care ţara noastră a fost lovită de mai multe valuri de inundaţii şi de secetă prelungită. Dezastrul putea fi prevenit dacă sumele investite pentru consolidarea digurilor nu ar fi fost deturnate, dacă sistemul de irigaţii, moştenit de la preşedintele Ceauşescu nu ar fi fost distrus, furat cu acordul tacit al autorităţilor locale, dacă…
O statistică la fel de sumbră a fost enunţată la începutul anului 2008: economia României se situează la nivelul anului 1989, a fost concluzia! Deci, timp de 20 de ani, economia nu a „duduit”. A bătut step. Pe data de 13.02.2008, aproape toate posturile de radio şi televiziune au reluat obsedant a afirmaţie neconformă cu realitatea a premierului Tăriceanu: ”Economia românească cunoaşte o creştere deosebită”.
Conform unui studiu întocmit de Banca Mondială, valoarea producţiei le hectar în România se situează între 500 şi 700 de euro, în ţările U.E. integrate până în 2004, această valoare este de circa 2.200 de euro.
Productivitatea muncii pe lucrător a fost calculată la 1.600 euro în România, respectiv 22.600 euro în rest. ”De asemenea,conform unui studiu realizat de Autoritatea Irlandeză pentru Dezvoltarea Agriculturii şi Alimentaţiei, veniturile medii ale unei ferme familiale islandeze a fost de 1.505 euro în 2003, ajungând la unele familii chiar la 40.000 euro, în special la producătorii de lapte, faţă de circa 50 euro în România”(2).
Agricultura românească nu are nici o şansă să atingă standardele impuse de birocraţii Uniunii. Cu atât mai mult cu cât ţara noastră se află în pragul unei crize agro-alimentare. Nu este o afirmaţie alarmistă ci cruda realitate. Mai subliniez că înainte de aderare România importa 70% din alimentele necesare populaţiei.
29/1/2011
Bogdan Munteanu, Gândul, 10 ianuarie 2011
În vara anului 2004, la doi ani de când bancnotele euro intraseră în portofelele europenilor, inclusiv ale portughezilor, Portugalia uimea lumea cu stadioanele futuriste înălţate pentru Campionatul European de Fotbal. Printre stânci abrupte unde, cu nici zece ani înainte, nu puteai călători decât cu măgăruşul, şerpuiau autostrăzi. Banii europeni schimbaseră faţa ţării.
Mai mult, portughezul aţipit la umbră, ferit de arşită, avea în buzunar acelaşi euro pe care îl muncea neamţul venit în vacanţă. Un german a fost şi cel care, ca antrenor al Greciei, a luat suflat titlul european la fotbal Portugaliei, după o finală pierdută la un gol diferenţă.
publicitate
Tot aşa, o prea mică diferenţă trebuie să fi fost între poveştile de “eurosucces” ale cele două state. Grecia avea să arate ce poate, o lună mai târziu, odată cu organizarea Jocurilor Olimpice de la Atena. Ambele ţări cu populaţie egală (10-11 milioane de locuitori) se aflau la două decenii de la ieşirea de sub dictaturi încheiate nesângeros în 1974.
Ambele petice de pământ de la extremele teritoriului UE atingeau, în 2004, culmi de progres material la care românii nici nu puteau visa în 2009, la două decenii după revoluţie, după ce au “supt” toată mierea din borcanul cu fonduri europene în care ursul carpatin n-a învăţat cum să-şi vâre botul.
Nu s-au împlinit încă nici şapte ani de atunci, că Portugalia urmează Greciei şi Irlandei în lada cu vise urâte ale UE. Dacă grecii au primit 110 miliarde euro pentru o “gură de aer” de vreo trei ani, statul portughez are nevoie de circa 60-80 miliarde euro.
La fel ca în Grecia, măsurile de austeritate nu au fost suficiente şi nici nu pot da asigurări că portughezii au de unde să ramburseze acest credit. Dincolo de mirajul “eurosuccesului” trăit, ei rămân unii dintre cei mai săraci europeni. Forţa de muncă este “specializată” în industrii (textile, pielărie, încălţăminte) care nu au căutare nici în Estul Europei măcar, ci în Bangladesh sau Vietnam.
“Eurobanii” au rămas în stadioane inutile – pe trei din cele 10 “bijuterii” de la Euro 2004 nu joacă o echipă de primă ligă – iar portughezii se trezesc mahmuri, cu un şomaj de 11%. Euro s-a dovedit şi în cazul lor o băutură prea tare la care, în afară de germani, austrieci, francezi şi olandezi, prea puţini alţi europeni par să reziste.
17/1/2011
Mai vechi
