Comisia Europeană a respins taxarea inversă în sectorul alimentar prin care TVA s-ar încasa la vânzarea produsului în magazin, a declarat preşedintele patronatului din industria panificaţiei Rompan, Aurel Popescu.

Prin taxarea inversă în industria alimentară, TVA se încasează în magazine, nu pe parcursul ciclului de fabricaţie a produselor.

Preşedintele Rompan a mai spus că în prima decadă a lunii iulie, după creşterea TVA, vânzările din domeniul panificaţiei au scăzut cu 10% şi vor urma să scadă cu 15-20%.

“Domnul Vlădescu mi-a spus să vorbim despre taxarea inversă la trecut, pentru că nu se mai poate face, deoarece România nu poate obţine acest lucru de la Comisia Europeană”, a spus Popescu.

Vlădescu, neputincios în faţa UE

El i-a cerut lui Vlădescu să convingă oficialii de la Bruxelles să accepte taxarea inversă, pentru că altfel va fi încurajată evaziunea fiscală.

“Asta înseamnă că s-a dat drumul la evaziunea fiscală, iar aceasta este aproape legalizată”, a adăugat Popescu.

Şi Mihai Lungu, preşedintele Cooperativei Muntenia, a spus la rândul său că, dacă evaziunea nu va fi stopată, toate subvenţiile vor fi inutile.

“Cu evaziunea se poate termina într-o lună, dacă se vrea. Noi avem 70-80% evaziune faţă de 2-3% cât au alte ţări europene”, a adăugat Lungu.

Pentru a veni în sprijinul producătorilor, Ministerul de Finanţe propunea taxarea inversă pentru livrările de bunuri din interiorul ţării pentru cereale, plante tehnice, legume, fructe, carne, zahăr, făină, pâine şi produse de panificaţie.

Britanicii sunt intrigaţi că trebuie să contribuie cu 162 milioane euro la acest fond, pentru “privilegiaţi” care se pensionează la 60 de ani. De zece ori mai mare decât pensia medie din Regatul Unit (UK) este pensia unui funcţionar care a lucrat pentru instituţiile europene, a constatat The Daily Telegraph. Şi mai grav de atât, consideră publicaţia, este faptul că, în timp ce pensiile britanicilor scad, cele ale “eurocraţilor” nu par să cunoască nicidecum efectele crizei economice din majoritatea statelor UE.

În medie, un funcţionar UE iese la pensie cu 72.000 euro, iar fondul total pentru plata pensiilor este de 1,214 miliarde euro (999 milioane lire sterline). Din totalul sumei, Marea Britanie este chemată să contribuie cu 162 milioane euro, tocmai într-un an în care Guvernul de coaliţie (dintre conservatori şi liberal-democraţi) a anunţat drastice reduceri de cheltuieli. Generoasele pensii din sistemul public din UK vor fi reduse, în timp ce fondurile de pensii private au anunţat deja că deponenţii trebuie să se aştepte la mai puţin decât banii pe care contau. Criza a lovit cel mai drastic veniturile pensionarilor din întreaga UE, dar acest lucru nu se cunoaşte în cazul “eurocraţilor”.

Deşi fondul lor de pensii a avut un deficit de peste 110 milioane euro în 2009, acesta a fost acoperit şi pensiile rămân la acelaşi nivel. “Într-o perioadă în care guvernele europene iau măsuri semnificative de reducere a cheltuielilor publice, inclusiv îngheţarea sau reducerea salariilor, pensiile din instituţiile UE trebuie să reflecte deciziile foarte dificile luate în Europa”, este de părere un diplomat britanic, citat sub protecţia anonimatului.

Mai direct, europarlamentarul UKIP Nigel Farage a declarat că “ipocrizia acestor oficiali ai Uniunii Europene este nelimitată. Cer altora să muncească mai mult, pentru ca ei să iasă la pensie la 60 de ani”. De fapt, potrivit unei reforme de acum cinci ani, “eurocraţii” se vor pensiona, gradual, la 63 de ani. Chiar şi acest prag este mai mic decât al majorităţii celorlalţi europeni. Peste două decenii, britanicii ar urma să se pensioneze la 68 de ani, iar germanii la 67 de ani.

Parlamentul European a votat o propunere de schimbare a standardelor de etichetare a alimentelor. Astfel, produsele vor fi vândute de la anul numai în funcţie de greutate, nu la bucată. Ceea ce include şi ouăle! Preţul produselor alimentare în Uniunea Europeană se va stabili numai în funcţie de greutate, nu la bucată, cum se procedează acum în cazul ouălor sau a pâinii (în cele mai multe cazuri). Propunerea a fost votată deja în Parlamentul European şi ar urma să fie valabilă de anul viitor, ţările UE având 5 ani la dispoziţie pentru a o implementa.

Legea a stârnit însă reacţii negative din partea producătorilor care spun că a cântări fiecare produs individual (exemplu este dat oul) ar costa milioane de euro. Asta însă îi interesează prea puţin pe birocraţii de la Bruxelles. Secretarul de stat pentru Mediu şi Alimentaţie al Marii Britanii, Caroline Spelman, spune că măsura Parlamentului European sfidează tradiţii vechi. “Este o măsură aberantă, împotriva bunului simţ. Ştim deja ce vor consumatorii. Dacă ei vor să cumpere un cofraj de 12 ouă, ar trebui să fie lăsaţi să o facă. Vom transmite acest mesaj şi partenerilor noştri europeni“.

Conform legii propuse de Parlamentul European, cantitatea netă a fiecărui produs trebuie exprimată în litri, centilitri, mililitri, kilograme sau grame, după caz. Acest lucru nu înseamnă neapărat că vor dispărea cofrajele conţinând un număr fix de ouă (sau alte produse vândute într-un anumit număr). Producătorul va trebui însă să inscripţioneze pe produs şi greutatea în sistem metric, stabilind preţul în funcţie de asta. Deşi se ştia de proiectul Parlamentului European, criticile au apărut abia după adoptarea acestuia, deoarece prevederea de a se interzice vânzarea la bucată a fost adăugată ca amendament, reuşind astfel să treacă neobservată. Proiectul de lege avea 75 de pagini, amendamentele însumând alte 174.

Problema este că va fi mult mai complicat să se renunţe la amendament decât a fost ca el să treacă. Asta dovedeşte cât de departe de lumea reală sunt legislatorii Uniunii Europene. E o nebunie, iar producătorii de ouă vor fi cei mai afectaţi de această decizie. Producătorii de ouă vor avea parte de cel mai mare şoc. Fiecare ou în parte va trebui să fie cântărit. Un alt secretar de stat al Guvernului britanic, Syed Kamall, a declarat că nu doar producătorii vor fi afectaţi, dar şi consumatorii, care vor suporta costuri mai mari.

“Acum, când toţi producătorii sunt presaţi să ţină preţurile la un nivel minim, această directivă pune presiune suplimentară pe băcăniile mici, brutari şi supermarketuri. Costurile cântăririi vor trece la consumatori şi ar putea duce la creşterea preţului la ouă şi produsele din pâine. Milioane vor fi cheltuite pentru a se schimba modul de ambalare pentru a se respecta o directivă pe care nimeni nu a cerut-o“, a spus acesta.

(Gandul.info)

Potrivit documentului semnat de miniştrii de Finanţe, guvernele trebuie să trimită la Bruxelles estimări privind creşterea economică, inflaţia, veniturile şi cheltuielile în fiecare primăvară. Astfel, CE va putea vedea proiectul de buget cu circa şase luni înaintea parlamentelor naţionale. Dacă un Executiv anticipează un deficit bugetar în anul următor, acesta trebuie “justificat în faţa celorlalte membre UE”, arată EUObserver. com. CE şi celelalte guverne vor avea grijă să pună “presiune” ca fiecare stat membru să respecte limitele prevăzute de Pactul de Stabilitate – datorii cumulate de cel mult 60% din PIB şi un deficit anual mai mic de 3% din PIB. Teoretic, Pactul (datând din 1997) prevede amenzi de 0,5% din PIB pentru ţările care nu se încadrează în limite, dar ele nu au fost niciodată prelevate.

Dupa caderea comunismului in 1989, Republica Ceha a dorit sa devina o tara europeana normala cat mai rapid cu putinta, asta dupa ce a fost exclusa din procesul de integrare timp de 41 de ani, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Singurul mod pentru a atinge acest obiectiv a fost acela de a deveni o tara membra a UE. Nu am avut alta sansa, dar pe de alta parte, experienta comunista era prea “proaspata”. Am vrut sa fim liberi si n-am vrut sa ne pierdem libertatea si suveranitatea castigate atat de greu. Prin urmare, multi dintre noi am dorit o integrare europeana mai slaba, si ne-am opus ideei de uniune politica europeana. Oameni ca mine au inteles de la bun inceput ca ideea unei monede unice europene e periculoasa si va duce la o centralizare nedemocratica a Europei. Pozitia mea a fost clara: in ciuda rezervelor, trebuia sa obtinem statutul de tara membra a UE, dar in acelasi timp sa ne opunem adoptarii monedei euro.

Ca un critic constant al ideei unei monede unice europene, nu m-am bucurat de problemele actuale din zona euro, deoarece consecintele lor sunt la fel de serioase pentru toate tarile UE, indiferent daca sunt sau nu in zona euro. Chiar si propagandistii entuziasti ai monedei euro vorbesc acum despre posibilul colaps al intregului proiect. Termenul “colaps” are cel putin doua intelesuri. Primul e acela ca proiectul zonei euro nu a reusit sa aduca beneficiile pe care se presupunea ca le-ar aduce. Propaganda a prezentat moneda euro ca o binefacere, ce va duce la accelerarea cresterii economice, va reduce inflatia si va proteja tarile membre de orice fel de socuri financiare externe.

Asta nu s-a intamplat. Dupa stabilirea zonei euro, cresterea economica a statelor membre a scazut, astfel ca s-a largit distanta fata ratele cresterii economice ale unor tari ca SUA si China. Dealtfel, cresterea economica in Europa a fost scazuta inca din anii 1960, ca urmare a implementatii “statului paternalist”, bazat pe ajutoare sociale, taxe ridicate si scaderea motivarii muncii. Conform datelor oficiale ale Bancii Centrale Europene, rata anuala medie de crestere in zona euro a fost 3,4% in anii 1970, 2,4% in anii 1980, 2,2% in anii 1990 si doar 1,1% in perioada 2001-2009, de cand a fost adoptata moneda euro.

Nici macar convergenta ratelor de inflatie nu a avut loc. S-au format doua grupuri de state in zona euro: cele cu o inflatie scazuta (incluzand cele mai multe din vestul si nordul Europei) si cele cu inflatie ridicata (incluzand Grecia, Spania si Portugalia). De asemenea, balanta de plati externe a crescut. Sunt tari in zona euro in care exporturile sunt mai mari decat importurile, dar si cele in care situatia e contrara. Evident, acestea din urma sunt cele cu o inflatie ridicata. Asta nu are nimic de-a face cu criza economica globala. Aceasta criza nu a facut decat sa expuna si sa exacerbeze aceste probleme economice ascunse.

In primii zece ani de functionare, zona euro nu a dus la nici un fel de omogenizare a economiilor tarilor membre. Zona euro, care cuprinde 16 tari din UE, nu reprezinta o “zona optima pentru o moneda unica”, asa cum e definita in manualele de economie. In realitate, decizia de a impune moneda euro a reprezentat o decizie pur politica, dupa cum a recunoscut chiar si un fost inalt oficial al Bancii Centrale Europene, Otmar Issing. In asemenea conditii, in mod inevitabil, costurile stabilirii si mentinerii monedei euro sunt mai mari decat beneficiile. De fapt, costurile mentinerii monedei euro sunt mult mai mari decat au fost costurile introducerii acesteia. Acest fapt este usor de explicat.

Ratele de schimb din tarile membre reflecta situatia initiala din 2001 cand a fost adoptata moneda euro. Intre timp insa, din cauza performantelor diferite ale tarilor din zona euro, efectele unei monede unice au devenit tot mai vizibile. Pe “vreme buna”, nu au aparut probleme vizibile. Insa odata cu criza, lipsa de omogenitate s-a manifestat foarte clar. Sa ne gandim la cazurile Greciei, Spaniei si Portugaliei. In concluzie, eu indraznesc sa spun ca, in calitate de proiect care sa aduca beneficii economice considerabile tarilor membre, zona euro a esuat!

Al doilea inteles al termenului de colaps este acela de posibila distrugere a zonei euro ca institutie! Eu cred insa ca acest lucru nu se va intampla. Prea mult capital politic a fost investit in creearea monedei euro si in rolul sau de “ciment” pentru crearea unui suprastat european, pentru ca euro sa fie abandonat atat de usor. Moneda euro va continua sa existe, dar cu un pret economic tot mai ridicat. Va aduce pierderi mari si tarilor UE care nu fac parte din zona euro, cum ar fi Cehia.

Cantitatea imensa de bani pe care o va primi Grecia, de exemplu, poate fi impartita intre locuitorii din zona euro; fiecare persoana isi poate calcula “contributia” la salvarea economiei elene. Totusi, consturile reale (mai ales cele indirecte) sunt mult mai mari decat un non-economist isi poate imagina. Nu ma indoiesc ca, din motive politice, acest pret va fi platit de cetatenii din zona euro, dar acestia nu vor afla niciodata cat de mult ii costa de fapt moneda euro.

Mecanismul care va salva uniunea economica monetara il reprezinta transferul tot mai mare de bani de la tarile mai bogate catre cele cu probleme economice si financiare. Totusi, asemenea transferuri masive sunt posibile doar in interiorul unui stat national, ceea ce UE, sau zona euro, nu este. Doar intr-un stat national exista un sentiment de solidaritate suficient de puternic intre cetateni care sa-i determine sa accepte sacrificiile pe care le impun asemenea masuri. Germania reunita reprezinta un exemplu excelent – in primii ani de dupa reunificare, transferurile financiare inter-germane anuale erau echivalente cu suma necesara actualmente pentru salvarea Greciei. In urma cu 20 de ani, eu eram ministru de finante al Cehoslovaciei, care atunci era pe punctul de a se desparti. Motivul esential pentru aceasta despartire l-a constituit lipsa unei solidaritati mutuale intre Cehia si Slovacia.

UE trebuie sa decida daca va creste centralizarea politica. Cei mai multi cetateni europeni nu vor acest lucru, deoarece stiu ca asta va duce la diminuarea libertatilor lor si la scaderea nivelului de trai. Totusi, politicienii se pare ca vor face acest lucru indiferent de dorinta celor care i-au votat. Recentele negocieri de la Bruxelles – in spatele usilor inchise – privind ajutorul acordat Greciei, arata ca acolo nu exista democratie reala. Tandemul Germania-Franta si-a impus practic decizia celorlalte tari din zona euro.

Este evident ca masurile recente propuse pentru “salvarea” monedei euro (cum ar fi creearea unui fond de “solidaritate” in valoare de 750 de miliarde de euro) nu reprezinta o salvarea pe termen lung a economiei UE. O asemenea salvare s-ar putea realiza doar printr-o restructurare radicala a sistemului social-economic european. Cehia a trecut printr-un astfel de proces dureros in urma cu 20 de ani, ca urmare a “revolutiei de catifea”. Cu 15 ani in urma, glumeam, spunand ca ar trebui sa incepem o “revolutie de catifea” si in UE. Acum asta nu mai pare o gluma. Din pacate.

Cehia nu a gresit prin faptul ca a evitat sa intre in zona euro. Ma bucur ca nu suntem singurii care au adoptat aceasta viziune. Fostul guvernator al bancii centrale a Poloniei, Slawomir Skrzypek, a declarat cu putin timp inainte de a muri in accidentul aviatic de la Smolensk, ca “Polonia a putut sa profite din flexibilitatea ratei de schimb a monedei nationale (zlot) ceea ce i-a permis sa-si accelereze cresterea economica si sa-si diminueze deficitul de cont curent fara a creea inflatie“. El a mai adaugat de asemenea ca “in deceniul de existenta al monedei euro, tarile membre si-au pierdut drastic competitivitatea
economica“. Nu mai e nimic de adaugat la asta.

Raportul comisiei, care va fi prezentat înainte de sfârşitul verii, arată că vârsta reală de pensionare în Uniunea Europeană este în medie de puţin peste 60 de ani, sub media vârstei de pensionare a ţărilor industrializate membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa (OECD), care este de 63,5 pentru bărbaţi şi 62,3 pentru femei. Raportul sugerează că, până în 2060, europenii vor trăi în medie mai mult cu şapte ani, fapt care ar presupune prelungirea perioadei de activare în muncă la aproape 70 de ani!

În prezent, germanii născuţi după 1963 trebuie să se pensioneze la 67 de ani, iar în Marea Britanie vârsta de pensionare va creşte la 68 de ani în câteva decenii. In Romania, varsta de pensionare va creste la 65 de ani. Francezii nu par prea multumiti cu ideea de crestere a varstei de pensionare, motiv pentru care au iesit cu milioanele in strada pentru a protesta. Despre Romania, unde pensiile vor fi scazute cu 15%, ce sa mai adaugam?!

Unul după altul, economiştii şi comentatorii străini sînt de acord că răspunsul impresionant al UE la propagarea crizei greceşti reprezintă un pas important către unificarea bugetară a zonei euro. “Un stat european se creează sub ochii noştri“, declară editorialistul cotidianului “Telegraph”, Ambrose Evans-Pritchard. “Zidurile suveranităţii naţionale bugetare şi economice se prăbuşesc. Crearea unui mecanism european de salvare, cu puterea de a emite obligaţiuni cu ratingul AAA al Europei, pentru a ajuta ţări din zona euro care se confruntă cu probleme, depăşeşte cu mult Tratatul de la Lisabona“. “Acest nou organism este în orice caz un minister european de Finanţe, chiar şi fără nume, şi administrează o uniune bugetară europeană, unde ţările îşi împart obligaţiile“, scrie Evans-Pritchard.

“După cum criza de la începutul anilor ‘90 a alimentat iniţiativele politice cu privire la o uniune monetară a Europei, proiectată de ceva timp, se pare că şi criza datoriei publice ar putea funcţiona drept catalizator pentru o uniune încă şi mai strînsă a ţărilor europene“, scrie într-un raport Elga Bartsch de la “Morgan Stanley”. “Deciziile luate la sfîrşitul săptămînii, mai întîi de liderii europeni şi după aceea de miniştrii de Finanţe reprezintă un mare pas spre uniunea bugetară a zonei euro. Ţările au convenit nu numai să se susţină unele pe altele într-un grad nemaipomenit, dar şi să renunţe la o parte din suveranitatea lor naţională în ceea ce priveşte finanţele publice şi să aplice programe îndrăzneţe de ajustare dacă au nevoie de ajutor economic“, explică Elga Bartsch. “Noul fond de stabilizare reprezintă un alt pas spre o unificare bugetară pasivă, în sensul că ţările îşi asumă în mod expres răspunderea comună pentru obligaţiile celorlalte“, adaugă Marco Annunziata, economistul-şef al “Unicredit”.

UE pregăteşte o taxă directă pe benzină care va fi impusa tuturor cetatenilor europeni. Instituirea ei ar trebui grăbită de reticenţa statelor membre în a finanţa crearea noilor instituţii birocratice impuse de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi justificată (cum se putea altfel!) de nevoia compensării şi diminuării emisiilor de dioxid de carbon.

Ideologia încălzirii globale – îmbrăţişată oficial de UE, în ciuda numeroaselor contestări la care au fost supuse “dovezile” aduse în sprijinul acestei ipoteze – ar putea avea, în curând, un efect asupra buzunarelor fiecărui european: UE pregăteşte o taxă directă pe benzină şi alţi combustibili a căror ardere este bănuită a încălzi atmosfera planetei.

Aceasta va fi motivaţia oficială pentru introducerea primei surse de venit pentru instituţiile UE, din bani colectaţi direct de la “supuşii” europeni, nu prin intermediul autorităţilor fiscale ale celor 27 de state membre. Bineinteles, e vorba doar de un pretext de a face rost de bani!

O astfel de taxă ar asigura independenţa organismelor comunitare de sumele pe care guvernele le varsă anual la bugetul Uniunii, dar va creşte preţurile la transporturi, utilităţi publice şi la producţia industrială de pe continent.

În ciuda acestui risc, o astfel de “taxă minimă pe dioxidul de carbon” – a cărei anunţare ar urma să se facă luna viitoare, după ce s-a renunţat la o propunere similară acum cinci ani – este considerată o prioritate de noul comisar pentru Impozitare, lituanianul Algirdas Semeta, potrivit dezvăluirilor făcute de cotidianul britanic The Daily Telegraph.

Noua “taxă UE” ar urma să fie aplicată combustibililor socotiţi “vinovaţi” de încălzirea globală, dar nu va fi calculată ca TVA-ul şi accizele aplicate în prezent – pe litrul de benzină sau de motorină, metrul cub de gaze, tona de cărbune etc. Nu va conta cantitatea de combustibil, ci cantitatea emisiilor de dioxid de carbon rezultate din ardere.

Inevitabil, taxa nu-i va afecta doar pe posesorii de maşini personale, ci va creşte preţul la transportul în comun, la electricitate (produsă din arderea de combustibili fosili), la utilităţile publice şi, în ultimă instanţă, la întreaga activitate industrială.

Mats Persson, director al ONG-ului Open Europe – cu sedii la Londra şi Bruxelles, fiind considerat “eurosceptic” – a explicat pentru ziarul britanic ce impact va avea asupra cetăţenilor europeni o taxare directă de către instituţiile UE. “O singură taxă cu rată fixă îi va afecta în mod dispoporţionat pe consumatorii mai săraci, care alocă o mai mare parte din venitul lor facturilor la energie şi combustibil”, afirmă Persson. Taxa “va impune o povară disproporţionată şi asupra micilor afaceri, care sunt vitale pentru revenirea şi creşterea economică”, adaugă el.

“Eu estimez că este posibil să începem discuţiile. Acum este momentul oportun”, a declarat Semeta pentru European Voice, săptămânal de afaceri europene de la Bruxelles. Discuţiile privind o “taxă europeană”, care să aducă bani direct la instituţiile UE datează de mai multă vreme, dar “oportunitatea” a fost creată de mai mulţi factori.

Pe de o parte, intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a impus crearea unor noi instituţii care au nevoie urgentă de finanţare – aparatul administrativ la dipoziţia Preşedintelui Consiliului UE, plus noul serviciu diplomatic al UE (External Action Service).

Punerea bazelor acestor instituţii întârzie nu doar din motive politice – de pildă, acuzaţiile Berlinului şi Parisului, că noul ministru de Externe al UE, Catherine Ashton, vrea să modeleze în stil britanic serviciul diplomatic – ci din lipsă de bani. Mult mai gravă decât rivalităţile dintre cele trei mari puteri este reticenţa ministerelor de Finanţe din statele membre (confruntate cu serioase crize bugetare) să finanţeze noile organisme UE.

Prin urmare, înfiinţarea lor este “foarte aproape de paralizie”, crede directorul Direcţiei Generale Buget (DG Budget) a Comisiei Europene (CE), Hervé Jouanjean. “Ar trebui să avem un mecanism care să servească posbilităţii, în mod progresiv, de a se ajunge la o finanţare directă a UE”, consideră Jouanjean.

Pe de altă parte, impunerea unei “taxe UE” are un susţinător declarat la cel mai înalt nivel. Noul preşedinte al Consiliului UE, belgianul Herman Van Rompuy. În noiembrie 2009, acesta declara că “posibilitatea unor prelevări financiare la nivel european trebuie examinată serios şi, pentru prima dată, mari ţări din Uniune sunt de acord”.

Potrivit unor poziţi publice exprimate de oficiali de-ai lor, între ţările care ar fi de acord cu o “taxă UE” (taxă pe dioxidul de carbon) se numără Franţa şi Suedia. Între cele care se opun, sunt Marea Britanie (deşi un aprig suţinător al combaterii încălzirii globale) şi Danemarca.

Nesimtirea functionarilor europeni nu se opreste insa aici. Parlamentul European, o institutie perfect parazitara, a propus introducerea unor taxe pe SMS si pe e-mail! Taxarea miliardelor de mesaje text (SMS) transmise prin telefonul mobil ori a celor electronice (e-mail), de către cetăţenii UE, a fost sugerată, la finele anului trecut, de eurodeputatul francez Alain Lamassoure (din Grupul Popularilor şi Democraţilor – PPE).

Francezul a declarat în Parlamentul European (PE) că o “taxă UE” ar trebui prelevată din acele activităţi care dovedesc succesul proiectului european. Cel mai mare câştig al integrării europene este piaţa internă, graţie căreia “schimburile dintre state au crescut, încât toată lumea înţelege că banii pentru finanţarea UE trebuie să vină din beneficiile pe care le-a generat UE”, a explicat el.

Între sursele de “finanţare directă” a Uniunii s-a mai discutat la nivelul CE şi al PE despre o taxă pe fiecare bilet de avion. Ea s-ar justifica mai ales în condiţiile în care transportul aerian este responsabil de dispersarea unor cantităţi enorme de dioxid de carbon în atmosferă. Totuşi, impunerea ei, ar pune o povară care s-ar putea dovedi fatală pentru mulţi operatori aerieni din UE, care încearcă din greu evitarea falimentului.

1,04% din bugetele anuale ale celor 27 de state membre reprezintă bugetul pe 2010 al UE, respectiv circa 235 de euro pentru fiecare din cei 501,29 milioane de cetăţeni ai Uniunii.

Statele sunt fără excepție exemple de risipă imensă de pe azi pe mâine. Doar naivii mai pot fi surprinși de falimentul unui stat. Singura întrebare în acestă privință este când anume are loc implozia?

Statul grec a captat atenția tuturor în acest început de an. S-a spus aproape tot. Vreau să observ doar rolul simbolic pe care îl joacă acest faliment statal (ar fi impropriu și nedrept să se numească național) în contextul devenirii supra-statului european.

Această criză nu va fi ratată de politicienii de la Bruxelles. Structurile UE se vor folosi de acest eveniment pentru a-și asuma un rol mai pronunțat și mai direct în viața popoarelor pe care le-au înglobat. Avem pe site-ul nostru un excelent studiu despre economia și politica monedei euro. Autorul său, Jörg Guido Hülsmann, face, printre altele, o analiză prescientă a consecințelor instaurării Băncii Centrale Europene și a monedei Euro. Întregul studiu (publicat inițial în anul 2000) este instructiv, dar pentru subiectul de față secțiunea 6 este foarte relevantă:

6. Consecinţele economice şi politice ale BCE şi euro

Marea problemă este, bineînţeles, de a şti ce tip de politică ne rezervă BCE pentru viitor, iar aici, din păcate, nu ne permitem să ne lăsăm pradă iluziilor. BCE şi euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naţionale. Cu toate acestea, BCE şi trecerea la euro nu elimină nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de noi mijloace de plată. Ele nu oferă nici o soluţie la aceste probleme. În realitate, le agravează.

Unii observatori sunt de părere că modalitatea în care procedează BCE depinde în principal de cine este şeful său şi de cum sunt definite funcţiile sale de către legiuitor. În Germania în particular, personalitatea preşedintelui băncii centrale este învestită cu o mare însemnătate. Numeroşi sunt cei ce au considerat că funcţia BCE este pur şi simplu de a prelua rolul central pe care l-a jucat Bundesbank ca apărător al stabilităţii monedelor.

Aceste detalii personale şi tehnice nu au totuşi nici o importanţă. Elementul decisiv este mai degrabă faptul că euro permite statelor să beneficieze de noile credite, fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă. Euro va face posibilă, aşadar, dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare, aşa cum s-a şi întâmplat la nivel naţional. Când, cel mai târziu în acel moment, noul guvern central nu va mai putea obţine credite, Europa nu va mai avea nici o altă alternativă decât să revină la politica inflaţionistă din anii ’70. Cei aflaţi în solda statului vor putea avansa oricâte argumente doresc în favoarea Uniunii monetare europene. Nu vor schimba nimic. Euro hrăneşte inflaţia. Euro nu face altceva decât să înlocuiască cartelurile naţionale ale profitorilor de pe urma inflaţiei cu un cartel european şi înalţă obstacole suplimentare în calea eforturilor cetăţenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat.

Această evoluţie nu poate fi împiedicată prin făurirea unei constituţii europene ce ar limita capacitatea statelor de a contracta împrumuturi şi care ar impune BCE urmărirea unei anumite politici. Asemenea prescripţii rămân fără efecte dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Or, în acest moment, aceasta din urmă dă dovadă de o mare îngăduinţă atât faţă de îndatorare, cât şi faţă de inflaţie. Germanii au fost siliţi să admită că toate clauzele acordului de la Maastricht, ce fixau criterii obiective de intrare în Uniunea monetară europeană, sunt în mod grosolan trecute cu vederea. Şi se va continua în acelaşi mod, atâta timp cât nu se va produce o schimbare semnificativă în atitudinea opiniei publice. Dar cum ar putea acest lucru să aibă loc dacă, începând cu şcoala primară până la învăţământul universitar, toate instituţiile de învăţământ se află în mâinile statului, iar toate posturile de radio şi de televiziune sunt constrânse să obţină mai întâi o licenţă de funcţionare, şi tribunalele recunosc că libertatea de exprimare nu mai este un drept fundamental inviolabil?

BCE şi euro nu se limitează la a hrăni inflaţia, ele favorizează, de asemenea, centralizarea instituţiilor politice. Se poate deja previziona că statele naţionale vor deveni dependente de acest nou stat central, mai întâi din punct de vedere financiar, apoi pe plan politic. Întrucât statele membre îşi pierd tot mai mult din soliditatea lor financiară, ele pot din ce în ce mai puţin să contracteze împrumuturi în nume propriu. Cu toate că, până în prezent, în virtutea statutului său, Comisia europeană nu a contractat deocamdată credite, ea va trebui să aibă grijă de statele membre. Este în egală măsură posibil ca să se îndatoreze ea însăşi pentru a utiliza aceşti bani direct în statele membre. În orice caz, statele naţionale supra-îndatorate vor deveni direct tributare, financiar şi politic, faţă de acest nou stat central.

Este vorba de acelaşi proces care deja a avut loc pe plan naţional în numeroase ţări. Din ambiţie şi ignoranţă, numeroase municipalităţi s-au îndatorat considerabil în ultimii 30 de ani. În Germania, aceste credite au fost garantate de landuri. Astfel, oraşele şi comunele au devenit dependente de landuri. Or, multe landuri au parcurs ele însele acelaşi drum şi au ajuns subordonate statului federal. Astfel s-a întâmplat cu oraşele, comunele şi regiunile care, în prezent, în numeroase domenii, nu mai pot lua singure decizii. Toate depind de bunăvoinţa statului federal şi de firimiturile pe care acesta le aruncă.

Aceeaşi soartă îl aşteaptă pe statul federal. Este desigur încurajator că, în comparaţie cu alte state, resursele financiare ale statului german se prezintă acceptabil. Aceasta ne aminteşte de situaţia celui aflat pe marginea prăpastiei şi care continuă să-i privească pe cei ce au căzut sau care vor urma să cadă înaintea sa. Este posibil ca germanii să trăiască încă două sau trei decenii luând ei înşişi decizii, cu toate că, dacă ţinem cont de naivitatea lor de a identifica Europa cu Bruxelles-ul, ne putem îndoi că doresc cu adevărat acest lucru. Pe termen mai lung, este imposibil. Germania se va trezi din ce în ce mai mult subjugată de acest moloh bruxellez, care îi va eclipsa pe toţi tiranii de până în prezent ai continentului nostru.

Statul bruxellez nu va ezita ca, mai devreme sau mai târziu, să pună mâna pe distribuţia creditelor, pe care în prezent le garantează, şi va deveni în acest mod indispensabil în ochii tuturor cetăţenilor europeni. Această evoluţie este în natura lucrurilor: puterea oamenilor politici se hrăneşte din opinia cetăţenilor cu privire la ei. De ce trebuiau oamenii de la Bruxelles să se mulţumească să trudească şi le permiteau oamenilor politici naţionali să culeagă toate laudele? Mai devreme sau mai târziu, instituţiile sociale naţionale, în particular securitatea socială, se vor găsi la rândul lor „armonizate”, adică puse sub tutela organismelor centrale amplasate în Bruxelles.

În concluzie, crearea BCE şi a euro dă naştere unei duble tendinţe: pe de o parte, apariţia şi extinderea unui stat asistenţial european; pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele acestui nou stat central. Ambele tendinţe conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbuşirea sistemului, fie prin hiperinflaţie, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficienţe. Iată deci ce ne rezervă viitorul, dacă nici o schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflaţie de genul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.