Postări în categoria 'Istorie'
Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărţuit şi l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpîniri vrăjmaşe; popoare falnice s-au stins, împărăţii trufaşe s-au prăbuşit în jurul lui şi peste dînsul: nimic nu i-a putut zdruncina credinţa în soarta lui şi, cînd a venit ceasul, s-a înfăţişat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Graniţele silnice, care ne-au ciopîrţit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.
Suferinţele ne-au oţelit, asupririle ne-au îndîrjit. Azi, sufletul românesc, descătuşat, tînăr, puternic, simte imperios nevoia de a se realiza în întregime, de a-şi împlini menirea ce i-a fost hărăzită.
Două mii de ani sufletul nostru şi-a apărat numai existenţa, a fost silit să trăiască în copilărie. Am vegetat la marginea culturii care se înălţa în Apus şi la marginea celei ce se stingea în Orient. Lumina civilizaţiei n-a putut pătrunde pînă la noi, iar razele care totuşi se strecurau nu găseau condiţii prielnice şi nici pămînt roditor. Cînd încercam să îmbrăcăm hainele altora, ne dădeam seama curînd că nu ni se potrivesc şi le lepădam cu aceeaşi grabă cu care le primisem. Poate că în adîncul său, sufletul nostru simţea instinctiv că nu i-a sosit încă vremea.
Acum vremea a sosit. Acum sufletul românesc trebuie să înceapă a-şi realiza viaţa. Şi viaţa unui neam înseamnă o cultură proprie, suficientă, în toate domeniile. Prin ceea ce realizează specific, un popor ia parte adevărată la progresul omenirii. Numai prin aceasta. Imitaţia mecanizează şi mecanizarea e moarte. Orice cultură e organic legată de un popor, precum poporul e legat de pămîntul care l-a născut.
Cultura românească de abia azi îşi dibuieşte formele şi cărările. Pretutindeni, sufletul nostru e în fierbere. Pipăim, încercăm, ne zbuciumăm. Puterea noastră de viaţă o simţim imensă şi căutăm doar mijloacele spre a o turna în opere noi, româneşti. Nerăbdarea ne roade. Am vrea să facem dintr-odată ceea ce alţii au făcut în sforţări de secole. Egoismul colectiv al generaţiei se zbîrleşte numai la gîndul că s-ar putea să nu fim noi cei sortiţi să realizăm fizionomia adevărată a culturii româneşti. Ni-e ruşine de goliciunea nostră. ,,Rămîie alţii extatici în faţa poeziei mirosului rustic de obiele fermentate, tînguiască-se alţii lîngă cobza lui Laie…” Sîntem grăbiţi. Spoiala ridicolă de ,,civilizaţie” a oraşelor noastre ni se pare ,,europeană”. Nu vrem să vedem prăpastia care se lărgeşte între caricaturismul occidental al oraşelor şi sufletul satelor noastre, adevăratul suflet românesc. Ne repezim să importăm mereu forme noi, străine, şi ne închipuim că, prin aceasta, grăbim ,,civilizarea” României. Ca şi cînd civilizaţia s-ar putea impune de azi pe mîine…
De o sută de ani se propovăduieşte ,,europenizarea” noastră pe toate cărările. Oameni de Stat, scriitori, filosofi, artişti, încîntaţi de binefacerile civilizaţiei, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem Constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism… Avem de toate şi, totuşi, simţim toţi că n-avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cît mai extravagante, cu atît mai izolate şi fără nici o înrîurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decît în ideologia cîtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mînă de îndrăzneţi…
O sută de ani de asemenea europenizare n-a tăiat pofta unora de a continua experienţele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit şi să facem întocmai ce se face acolo. Noi înşine parcă am fi incapabili de orice creaţii. Şi chiar de orice sforţare rodnică. Geniul nostru să se corcească în corsete străine fără de care parcă n-am fi în stare să creştem.
* * *
Europenizatorii noştri cu orice preţ au oroare de tradiţie. De dragul luminei străine ar vrea să înăbuşe glasul trecutului. Nu vor să lase tînărul suflet românesc să se dezvolte normal, ci se căznesc să-i lipească barbă şi mustăţi false, cărunte, să-l împopoţoneze cu straie gata făcute de alţii pentru alţii şi îşi închipuie că, astfel sclivisiţi, vom înşela lumea. Românismul, pentru ei, înseamnă şovinism, iar religiozitatea înseamnă prostie. În realitate, însă, numai românismul poate fi aducător de cultură pentru noi. În românism sînt surprinse toate posibilităţile de progres. Românismul, precum nu se sfieşte a-şi proclama goliciunea, nu şovăie a admira cultura altora şi a asimila ce i se potriveşte. De iubit românismul se iubeşte numai pe sine, nu cu iubire egoistă, ci cu pasiune încrezătoare. Nu aleargă după toate noutăţile din Apus, căci nu ce e mai nou e şi mai bun. Nu forme culturale căutăm, ci cuprinsuri vii. Formele sînt schimbătoare, cuprinsul pătrunde în suflete şi le împrospătează. Românismul va găsi el formele realizării sale.
Europenismul vrea să clădească de sus în jos, românismul se mulţumeşte a începe cu temelia. Pe temelii solide se poate ridica un edificiu demn de sufletul românesc. E vremea temeliilor…
LIVIU REBREANU
(Text reprodus din revista ,,România”, nr. din 31 ian. 1924)
25/9/2009
Enoch Powell (1912-1998), a fost un politician britanic conservator, ministru al sanatatii in perioada 1960-1963. Enoch Powell a devenit faimos prin discursul sau din 1968 intitulat “rauri de sange” in care a criticat politica imigrationista a guvernului britanic. Previziunile facute atunci si-au dovedit, din pacate, justetea la 40 de ani.
Enoch Powell a fost si un opozant al aderarii Marii Britanii la Piata Comuna, devenita acum UE. Intr-un discurs din 1976, el a prezentat cu acuratete tenditele Pietii Comune de a deveni un superstat european. Mai multe date despre aceast politician britanic remarcabil, si totusi putin cunoscut, puteti gasi aici.
24/7/2009
In aceste zile cand suntem intoxicati de propaganda cu asa-zisa “zi a Europei”, e bine sa ne amintim ce inseamna de fapt ziua de 9 mai pentru poporul roman!Un articol foarte bun pe aceasta tema puteti citi aici: ro.altermedia.info
9/5/2009
Printr-o rezoluţie adoptată joi, Parlamentul European a cerut tuturor statelor membre ale UE să recunoască independenţa Kosovo. Printre cele care nu au dorit să recunoască acest stat se numără România, dar şi Grecia, Cipru, Slovacia şi Spania. De asemenea, PE a cerut sprijin total din partea statelor membre pentru misiunea din Kosovo – EULEX, potrivit AFP. Rezoluţia a trecut cu 424 de voturi pentru, 133 împotrivă şi 24 de abţineri. În document se precizează că Uniunea s-a angajat deja să îşi asume un rol important în stabilitatea Balcanilor. De asemenea, Uniunea Europeana ar fi pregătită să ajute „la dezvoltarea economică şi politică în Kosovo şi să ofere ţării perspective clare de aderare la UE” şi că din acest motiv statele UE ar trebui să aibă o poziţie unitară!
Conform unei publicatii sarbe Politika, citata de ziarul Gandul, dupa bombardamentele NATO din 1999, “legitime si justificate” conform fostului presedinte Emil Constantinescu, numarul de cazuri de cancer au crescut de trei ori in provincia Kosovo. Cresterea numarului de cazuri de cancer s-a inregistrat si in alte regiuni din Serbia. Cresterea dramatica a numarului de cazuri de cancer este direct legata de folosirea larga de catre NATO a munitiilor cu “uraniu saracit”, radioactiv. Zona cea mai afectată de uraniul sărăcit al bombelor utilizate se află în vestul provinciei Kosovo, insa acest lucru a fost trecut sub tăcere atat de catre autorităţile sârbe cat şi de catre Organizaţia Mondială a Sănătăţii, comentează Politika. Totusi, experţii sârbi au reuşit să decontamineze partial zonele unde au depistat uraniu sărăcit, mai putin in Kosovo, unde n-au avut acces.
Ce va urma? Probabil ca Romania va accepta, sub presiunile UE, independenta Kosovo, asa cum in 1999, a sustinut agresiunea NATO impotriva Serbiei, atat la nivel politic, cat si permitand avioanelor NATO sa survoleze spatiul aerian romanesc. Din pacate, politica noastra externa este dominata de slugarnicie fata de mai marii zilei. Cata diferenta fata de anul 1941, cand Antonescu, invitat de Hitler sa participe la agresiunea acestuia impotriva Yugoslaviei, a refuzat, desi Hitler i-a promis Banatul sarbesc (valea Timocului), zona populata, inca, de o importanta minoritate romaneasca. Insa, Antonescu, nu a vrut sa ocupe teritorii straine; si a luptat impreuna cu Germania impotriva URSS-ului numai pentru recuperarea Basarabiei si nordului Bucovinei. Stiu, aceste lucruri sunt cunoscute – dar e bine sa le repetam cu tarie, mai ales intr-o vreme in care politicienii care ne conduc ar dori ca noi sa ne uitam trecutul.
6/2/2009
Uniunea Europeana incearca sa rescrie istoria pentru propriul sau beneficiu. Biroul (politic al) Parlamentului European a deschis o asa zisa “Casa a istoriei europene“, care isi propune sa stabileasca un comitet politic si un grup de experti care sa “aduca istoria Europei mai aproape de cetatenii sai, in special fata de tineri, si astfel sa promoveze ‘identitatea europeana’“. Pe de alta parte, mai exista si proiectul “Euro Clio“, finantat de catre Comisia Europeana.
Conform EuroClio (Clio era muza istoriei in mitologia greaca; dar ce sinistru suna Euroclio!), politicile de educatie sunt in generat decise de catre guvernele nationale. In cazul istoriei, asta ar fi dus la o orientare asupra studierii istoriilor nationale. Euroclio isi propune sa creasca “dimensiunea istoriei europene” (i.e. a istoriei UE) in programele scolare de istorie din tarile membre. V-ati prins, nu?
Intr-un document oficial al EuroClio, intitulat “Connecting Europe Through History“, se afirma ca anul “1789 a fost un punct central in stabilirea drepturilor omului in Europa“. Poate ca e adevarat, dar nu stiu daca de aceeasi parere ar fi sutele de mii de oameni care au sfarsit ghilotinati de catre tribunalele revolutionare. Alta observatie: nu mai este corect politic sa vorbesti de “invazii barbare”, ci doar de “migratia popoarelor”. Chiar asa, cum sa-i numeste pe stramosii germanilor, francezilor etc. barbari?!
17/1/2009
Sursa: http://madalinamoewis.wordpress.com
Deşi speculaţiile evidenţiază rădăcini solide ale ideii de “Europa” în istoria continentului nostru, în realitate originile construcţiei europene nu coboară mai jos de secolul XX, cele mai multe iniţiative în acest sens având loc după primul război mondial, cunoscut în epocă drept „Marele Război”.
Pe de o parte, printre consecinţele primului război mondial se numără încercările de a evita o nouă conflagraţie mondială, fiind publicate numeroase cărţi şi articole în favoarea păcii şi a unităţii europene create pe căi pacifiste. Consideraţiile conform cărora după primul război mondial a existat o „perioadă de pace” sunt însă complet eronate, căci în mod clar nu a fost vorba decât de un armistiţiu, însă asupra acestui lucru vom reveni un pic mai târziu. Contele Richard Coundenhove-Kalergi, fiul unui diplomat austriac şi al unei japoneze, a fost cel care a pus în 1922 bazele „Uniunii Paneuropene”. Şi-a expus în lucrarea intitulată PanEuropa, publicată în 1923, ideile conform cărora pentru asigurarea păcii era nevoie de cooperare la scară largă şi uniune politică între statele europene. În viziunea lui, supremaţia globală a Europei luase sfârşit, declinul intern al acesteia putând fi evitat dacă sistemul politic ar fi fost modernizat prin punerea accentului pe cooperare. Autorul afirmă în aceeaşi lucrare: „Fiecare mare eveniment istoric a început ca utopie şi a sfârşit ca realitate”. (Considerăm absolut necesar să adăugăm aici că şi socialismul a început ca utopie şi a sfârşit ca o crudă realitate în regimurile comuniste). Kalergi nu a avut însă prea mulţi adepţi, ideile sale fiind recunoscute pe drept cuvânt ca utopice (şi, implicit, periculoase) de către unii, în timp ce alţii, precum Aristide Briand, au susţinut ideea creării unei confederaţii europene acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor.
Gustav Stresemann a fost susţinător al aceluiaşi proiect ce avea în centrul său mijloace pacifiste. O altă variantă a creării unităţii europene era cea prin luptă, înrădăcinată în tradiţia bismarckiană şi exprimată prin celebrele cuvinte „Great questions will not be resolved by talk, but by iron and blood”!. De altfel, toate încercările anterioare de a unifica continentul european s-au făcut pe această cale. Hitler a fost adeptul continuării aceleiaşi tradiţii, el dispreţuind politica lui Stresemann şi considerându-l pe Coudenhove-Kalergi „bastard al oricui”. În orice caz, urmărea crearea unui imperiu germanic continental, dar avea în vedere şi drepturile celorlalte popoare: „Respingând principiile democratice parlamentare, noi susţinem foarte ferm dreptul popoarelor de a-şi determina propria lor viaţă”.
Pe de altă parte, prin tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial nu s-a semnat decât un armistiţiu, cel puţin în cazul Germaniei prevederile fiind absolut inacceptabile, de-a dreptul umilitoare. Toate partidele din Germania, de la comuniştii de extremă stângă până la naţional-socialiştii de extremă dreaptă ai lui Hitler, condamnau unanim Tratatul de la Versailles ca nedrept şi inacceptabil. Oricum, este clar că nu poate fi învinuită Germania, şi nici Hitler, pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, lucru devenit un automatism pentru mulţi autori, deoarece contextul internaţional făcea iminentă această conflagraţie, cu toate încercările pacifiste. Un război la scară mondială ar fi putut fi evitat într-adevăr, dar acest lucru nu a ţinut numai de responsabilitatea Germaniei. Luând în considerare acestea, ne pare mai viabilă posibilitatea creării unităţii europene pe calea armelor, combinată însă cu diplomaţia. Căci era clar că nu se putea vorbi de pace în asemenea condiţii. Oricum, Hitler nu a dorit un război de atât de mari proporţii, nici măcar nu era pregătit pentru aşa ceva, ba chiar a fost ferm convins până aproape în ultimul moment că Marea Britanie se va alătura Germaniei, atunci când îşi va da seama că nu-şi putea menţine imperiul colonial decât fiind de partea super-puterii continentale germane. Însă Churchill, care era foarte intransigent faţă de Hitler, a rămas la conducerea Angliei şi s-a aliat cu Statele Unite ale Americii împotriva puterilor Axei. Finalul războiului s-a soldat cu sinuciderea lui Hitler şi capitularea Reich-ului, pentru ca la data de 9 mai 1945 să înceapă în mod oficial o etapă cu totul nouă în istoria continentului european, această zi tragică fiind sărbătorită ca “Ziua Europei“.
Punerea bazelor construcţiei europene
Jean Monnet, personaj destul de obscur, este considerat părinte fondator al Uniunii Europene. Paşii pe care i-a făcut pe acest drum sunt nu atât învăluiţi de mister, cât la fel de obscuri ca şi felul său de a fi şi de a manevra totul din umbră. Traficant ilegal de coniac prin colaborare cu compania canadiană Hudson Bay (pe care a ajutat-o apoi să profite din punct de vedere economic de pe urma primului război mondial), susţinător financiar al unor indivizi „dubioşi” din China, anchetat pentru evaziune fiscală, Monnet a fost cel care a militat pentru unitatea economică a Europei: „Prosperitatea şi progresul social vital vor rămâne de neatins până când naţiunile Europei nu vor forma o federaţie a unei „entităţi europene” care să le sudeze într-o singură unitate economică”. A încercat încă din timpul celui de-al doilea război mondial crearea unei colaborări de lungă durată între Anglia şi Franţa, însă aceasta a eşuat, francezii răspunzând: „Mai bine să vină Hitler, decât să fim sclavii Angliei”. După capitularea Franţei, a mediat colaborarea anglo-americană.
Printre susţinătorii aceleiaşi idei de unitate europeană merită menţionat italianul Altiero Spinelli, comunist încă de la 17 ani şi întemniţat timp de doisprezece ani, care, în 1941, a compus documentul Spre o Europă liberă şi unită.
După război, Jean Monnet a perseverat în încercările de a-şi pune în practică ideea, găsindu-l ca un bun paravan pe Robert Schuman. Ideea sa de formare a unei federaţii, a unui stat supranaţional, în mod clar nu putea fi acceptată de nici un stat, Marea Britanie fiind cel mai elocvent exemplu, aşa că Monnet a redactat planul trimis spre aprobare suficient de vag încât să-i ascundă adevăratele intenţii. Tratatul de la Paris, care crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 18 aprilie 1951 de către Franţa, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, a fost ratificat abia în decembrie 1951 „într-o atmosferă de îndoială şi resemnare”; deputatul Jaques Soustelle considera chiar că planul nu era „european” ci „antieuropean”: „ni se cere să abandonăm un sector important al economiei noastre în favoarea unei autocraţii de experţi necontrolate şi fără stat”. Ideea unei „armate europene” a fost respinsă în mod clar, Churchill, ca şi De Gaulle, fiind conştient că „Ceea ce vor să cânte soldaţii sunt propriile lor marşuri”.
Europa era pe cale să fie construită de o elită remarcabil de restrânsă, iar Monnet continua să acţioneze din umbră. O importantă victorie este obţinută prin crearea Euratom-ului, la care Germania Vestică aderă mai mult de nevoie, fiind singurul mod prin care putea obţine arme nucleare, în contextul ameninţării tot mai iminente a Uniunii Sovietice. Prin Tratatul semnat la Roma în martie 1957 se naşte Comunitatea Economică Europeană.
Mai multe informaţii pe această temă (şi nu numai) se găsesc în lucrarea Uniunea Europeană – Marea amăgire, scrisă de Christopher Booker şi Richard North.
Uniunea Europeană
Astfel fiind puse bazele Uniunii Europene, aceasta îşi continuă evoluţia şi extinderea pe plan european. Dacă numărul statelor fondatoare a fost de 6, astăzi sunt 27 de state membre, un mare val de extindere fiind cel din 2004, când au aderat nu mai puţin de 10 state. Trebuie să avem în vedere absenţa Elveţiei, cât şi a Norvegiei şi Islandei, care au preferat să rămână în afara proiectului construcţiei europene. De asemenea, Groenlanda, care a intrat în Uniunea Europeană, apoi a părăsit-o. Deci nu este obligatoriu să fii părtaş la acest proiect, se poate evita acest lucru.
În privinţa organizării, în mod oficial se vorbeşte despre un „federalism interguvernamental”, printre instituţiile Uniunii Europene fiind atât instituţii supranaţionale, cât şi interguvernamentale. Unii chiar consideră metoda interguvernamentală ineficientă, fiind luate măsuri în acest sens, astfel tinzându-se spre dimensiunea supranaţională dorită de la bun început de Jean Monnet. Crearea unei constituţii europene, atât de discutată de politicieni şi specialişti, ar contribui la această dimensiune. Guvernele unor state sunt conştiente de acest lucru, acesta este şi motivul pentru care au respins această idee. Se vorbeşte chiar de un deficit democratic la nivelul Uniunii Europene, o mare parte dintre cetăţeni sunt indiferenţi, iar viitorul Uniunii este destul de incert. Desigur că se încearcă găsirea unor soluţii, mai ales că din start au existat „duşmani ai Uniunii” şi există chiar şi azi. Paul Magnette, în Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, vorbeşte despre partidele politice, susţinând ideea că atât cele de stânga, cât şi cele de dreapta se opun construcţiei europene, primele pe motiv că ar dori o altă direcţie de dezvoltare a proiectului, cu acestea existând totuşi şanse de a se ajunge la o înţelegere, pe când celelalte sunt ireconciliabile şi merită considerate un real pericol. Dar de când nu ai dreptul să gândeşti ce vrei şi să-ţi exprimi punctele de vedere în mod liber? În unele ţări europene, inclusiv în Germania şi România, legea interzice exprimarea opiniilor negaţioniste, xenofobe sau rasiste, ca şi incitările la ura rasială sau apologia crimelor contra umanităţii, delicte definite însă destul de vag. Rişti pe drept cuvânt o condamnare dacă negi crimele comise de Hitler. În schimb eşti liber să-i consideri pe Stalin sau Mao ca pe nişte fermecători binefăcători ai planetei, afişându-le pretutindeni numele şi fotografiile. Ba chiar te poţi prezenta în alegeri agitându-le pancartele. Aceste lucruri sunt foarte frumos punctate de Vladimir Bukovski şi Peter Stroilov, în lucrarea Uniunea Europeană… o nouă URSS?. Sigur, libertatea de expresie nu e încălcată, însă ai nevoie de tot mai mult curaj pentru a îndrăzni să spui ceva în contra curentului dominant. Iar curentul dominant este lesne de creat prin influenţa mass-media. După cum punctează aceeaşi autori, în Europa contemporană, ca şi în URSS-ul lui Brejnev, ai dreptul să gândeşti ce vrei, dar cu condiţia de-a exprima numai ceea ce ideologia îţi îngăduie. Oamenilor nu li se impune ce să creadă, ci li se cere numai să se comporte ca şi când ar crede. Sau, dacă nu, să tacă. Un caz edificator este cel al Suediei, unde recent s-a ajuns până acolo încât să se acţioneze pe căi legale împotriva unor scriitori de bloguri, priviţi ca periculoşi prin temele abordate şi perspectiva asumată.
Mai mult decât atât, iată ce afirmă Paul Sabourin în lucrarea sa intitulată Naţionalismele europene: „Folosirea Uniunii europene corespunde la ceea ce denumim o „internaţională voluntară”… Este spiritul tratatelor comunitare.“ În acest context naţionalismele sunt considerate o problemă majoră. Paul Magnette chiar îşi încheie lucrarea mai sus menţionată printr-o estimare pe termen lung, conform căreia nu va fi chiar atât de uşor de a atenua diferenţele dintre diversele identităţi europene în specificul lor, fiind nevoie de ceva timp. În acelaşi spirit se poate afirma şi contrariul, dacă avem în vedere faptele istorice, şi anume că va mai fi nevoie de ceva timp pentru ca „paharul ostilităţilor” să se umple şi să răbufnească, astfel încât se va alege praful de ideea utopică a „păcii eterne”, precum şi de Uniunea Europeană ale cărei baze au fost puse de nimeni altul decât „manipulatorul din umbră” Jean Monnet.
Cât timp vom mai suporta toate acestea?
3/6/2008
PRINTRE simbolurile asociate sau folosite de Uniunea Europeana pentru a-si afirma identitatea exista unul foarte nimerit prin semnificatia sa: Turnul Babel. Pentru cei care nu-si mai amintesc istoria biblica, Turnul Babel reprezinta prima incercare de a institui o guvernare mondiala. Conform legendei biblice, acest “proces de constituire a unui stat global” (ca sa vorbim in termeni moderni) a fost intreprins de Nirmod care s-a proclamat el insusi dumnezeu si a urmarit aducerea oamenilor intr-o stare de dependenta totala fata de el. Pentru a-si sublinia puterea, a inceput sa construiasca un turn urias (care sa ajunga la cer), dar nu a reusit sa termine aceasta lucrare din cauza interventiei lui Dumnezeu. Fireste, aceasta este doar o poveste, inspirata de imaginea ruinelor babiloniene asupra evreilor aflati in exil. Insa mesajul din spatele ei este foarte important.
Nu e o gluma, dar aceasta imagine a fost pusa in circulatie in anii 1980 de catre Consiliul Europei. Afisul infatiseaza Turnul Babel (reprodus dupa o pictura din 1563 a pictorului flamand Peter Brueghel cel Batran), iar in fundal se zareste o macara moderna, in jurul careia muncesc cativa oameni. Pentru a risipi orice dubiu in privinta semnificatiei imaginii, posterul contine sloganul “Multe limbi, o singura voce”, asezat strategic langa un zidar care fasoneaza material de contructie. Afisul este completat de stelele Uniunii Europene. Semnificatia materialului promotional este cat se poate de clara: construirea celui “de-al doilea Babilon” a reinceput in forta, iar de data aceasta Uniunea Europeana este pregatita sa termine edificiul lasat in paragina de Nimrod si contemporanii sai, inaintand cu sloganul “Multe limbi, o singura voce”.
Dealtfel, “noul turn al lui Babel” are o existenta cat se poate de reala, si anume, Cladirea Parlamentului European din Strasbourg, inaugurata in 1999, care pare o replica fidela a picturii cu acelasi nume a lui Peter Brueghel cel Batran.
Similitudinea izbitoare nu a scapat presei seculare, care a botezat impunatoarea constructie “Turnul Eurobabel”. Edificiul din Strasbourg este locul si unui alt simbol pagan adoptat de UE, pe unul din peretii interiori fiind zugravita rapirea Europei de catre Zeus. Potrivit legendei grecesti, Zeus a dorit sa se infrupte din nurii printese feniciene Europa. Ca sa ii intre in gratii, el s-a transformat intr-un taur de o frumusete rapitoare si a ingenuncheat la picioarele tinerei. Aceasta s-a urcat pe taur, care a plonjat in apa, a inotat pana in insula Creta, dupa care a violat-o pe frumoasa printesa.
Scena seducerii este pictata si la Bruxelles, pe bolta celuilalt sediu al Parlamentului European, pe o suprafata de trei ori mai mare decat marimea naturala a personajelor. Mai mult, europenii care viziteaza capitala UE se pot “delecta” privind statuia plasata chiar in fata sediului Consiliului Europei, in care Europa este infatisata calarind taurul zeiesc. Acest simbol este reprodus si pe timbre, cum a fost cel emis cu ocazia alegerilor parlamentare din Marea Britanie, in 1979, sau pe moneda euro comemorative pusa in circulatie in Italia, unde Europa, asezata pe taur, este reprezentata tinand in mana un stilou si Constitutia Europeana. Nici nu se puteam gasi ceva mai “sugestiv”.
Actul de întemeiere al Uniunii Europene s-a bazat pe o fraudă grosolană, fiind una dintre cele mai mari operaţiuni de manipulare colectivă din istoria omenirii. Tratatul de la Roma, semnat în urmă cu o jumătate de secol, a fost de fapt un document cu pagini goale, parafat cu mare pompă de lideri care au interpretat magistral commedia dell’ arte pusă în scenă în capitala Italiei. Dezvăluirile şocante făcute de unul dintre protagoniştii ceremoniei desfăşurate la 25 martie, 1957, au confirmat cele mai sumbre temeri ale celor ce văd în proiectul construcţiei europene materializarea unei utopii pentru subiecţii expuşi consecinţelor acesteia. Pierre Pescatore, membru al delegaţiei luxemburgheze care a luat parte la etapele lansării Comunităţii Economice Europene, a destăinuit ziarului Sunday Telegraph că documentul iscălit de reprezentanţii Germaniei, Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului nu conţinea decât titlul, tradus în patru limbi, şi pagina finală cu semnăturile. În rest, coperţile ascundeau un vraf voluminos de pagini albe menit să sugereze consistenţa şi seriozitatea tratatului. Caracterul pompos al ceremonialului a luat ochii participanţilor astfel că nimeni nu s-a mai uitat la cuprinsul documentului. Pescatore a explicat inexistenţa clauzelor prin faptul că ceremonia de semnare a fost grăbită de teama că generalul Charles de Gaulle ar fi putut fi ales în fruntea Franţei, la vremea respectivă fiind cunoscută rezerva viitorului preşedinte al Franţei (1958-1969) faţă de caracterul supranaţional pe care îl putea căpăta instituţiaeuropeană. De altfel, în 1954, gaulliştii şi comuniştii respinseseră în Adunarea Naţională franceză ideea unei Comunităţi europene a apărării.
Mărturia explozivă a lui Pescatore, nu întâmplător puţin mediatizată de mass-media internaţională, a data apă la moară euroscepticilor, cu atât mai mult cu cât ea a coincis cu festivităţile semi-centenarului UE şi semnarea Declaraţiei de la Berlin, eveniment care a relansat planul de adoptare a Tratatului Constituţional European. Printre cei care au sesizat semnificaţia cacialmalei interpretate la Roma s-a numărat şi Graham Brady, ministrul Afacerilor Europene al cabinetului britanic din umbră, care a spus că “dezvăluirea că Tratatul de la Roma a fost semnat în alb este în totală consonanţă cu modul în care s-a dezvoltat UE de la data înfiinţării până în zilele noastre.”Parlamentarul britanic a dat astfel glas opiniilor care au criticat constant caracterul secretos şi nedemocratic care a însoţit toate fazele procesului de constituire a Uniunii Europene. Acest comportament elitist-duplicitar s-a manifestat din plin şi cu ocazia aniversării celor 50 de ani de la înfiinţarea CEE, pilonul fondator al actualei Uniuni. După ce liderii celor 27 de state europene au semnat la Berlin “Declaraţia” prin care s-a fixat ca obiectiv adoptarea unei Constituţii a UE până la alegerile pentru Parlamentul European din 2009, cancelarul german Angela Merkel a declarat că tratatul constituţional va fi negociat în secret. Practic, strategia de resuscitare a proiectului constitutional, respins la referendumurile din Franţa şi Olanda, în 2005, se va baza pe consultări în spatele uşilor închise cu oficiali ai ţărilor membre UE. Aceaşi procedură lipsită de transparenţă a fost folosită şi în redactarea Declaraţiei de la Berlin, cand s-a apelat la canale diplomatice, fără a se purta discuţii directe cu liderii naţionali. Maniera nedemocratică de pregătire a summit-ului de la Belin a fost criticată de o serie de oficiali din Europa, cei mai nemulţumiţi fiind cehii, care au reproşat faptul că textul aniversar a fost pus la dispoziţia capitalelor cu doar două zile înainte de festivităţi. Preşedintele Vaclav Klaus s-a plâns de “lipsa dezbaterii democratice” şi a cerut Germaniei să abordeze într-un mod diferit viitoarele discuţii pe tema Constituţiei europene. Apelul liderului ceh a fost respins tranşant de cancelarul Angela Merkel, care a declarat că tratativele vor fi confidenţiale deoarece “proiectul constituţional este unul dintre subiectele care nu pot fi rezolvate în piaţa publică, iar negocierile cu uşile închise vor grăbi paşii, căci informaţiile nu vor mai ajunge în presă. Unele ţări membre emit pretenţii şi impun condiţii când află că şi alte state au cerut mai mult. Vrem să evităm ca de fiecare dată când avem o schiţă a documentului şi unul dintre cei 27 de membri are un amendament mic de adus, această schimbare să provoace o imensă dezbatere”.
O Conferinţă Interguvernamentală va avea loc în a două jumătate a anului 2007, în timpul preşedinţiei portugheze a UE. Dacă liderii europeni vor fi de acord cu revizuirile aduse actului constituţional, statele membre vor ratifica Constituţia până la mijlocul lui 2009, ţinta pe care şi-a propus-o Declaraţia de la Berlin. Absenţa unei dezbateri deschise pe tema Constituţiei a fost denunţată de eurosceptici şi organizaţii pro-democraţie, care au anunţat că se vor coaliza pentru a contracara tentativa de resurecţie a tratatului constituţional, fără ca europenii de rând să aibă principalul cuvânt de spus pe această temă. Europarlamentarul Jens-Peter Bonde a declarat că va iniţia constituirea unui grup de deputaţi care va cere “organizarea unor referendumuri imediat ce se va ajunge la o concluzie în cadrul Conferinţei Interguvernamentale”. Frustrarea generată de ermetismul “dirijorilor” proiectului comunitar s-a manifestat şi în timpul summit-ului din capitala Germaniei, când mai multe grupări, printre care “EUDemocraţii” şi “Mai multă Democraţie” au organizat o contra-conferinţă care a adoptat “Alternativa Declaraţiei de la Berlin”, prin care se solicită liderilor EU să respecte NU-ul explicit al Franţei şi Olandei faţă de Constituţia UE: “Votul negativ a fost o expresie a alienării resimţite între cetăţeni şi clasa politică şi a fost un vot pentru o Europă a cetăţenilor. Încercarea Angelei Merkel de a reînvia Constituţia UE la cel mai înalt nivel şi în spatele uşilor închise nu va rezolva criza ci o va intensifica. Cerem un proces democratic, deschis – fără presiunea unor termene-limită stabilite artificial – în care cetăţenii să aibă cuvântul decisiv asupra viitorului Europei.”
Existenţa atâtor momente controversate în procesul de constituire a Uniunii Europene, marcat de la punctul zero şi până în prezent de fraude, conspiraţionism şi eludarea regulilor democratice naşte în mod legitim următoarea întrebare: ce forţe se află la cârma proiectului UE şi ce scopuri sunt urmărite? Un posibil răspuns la această întrebare este dat de prestigiosul istoric César Vidal, potrivit căruia, pentru a înţelege ce se întâmplă în Europa trebuie luat în consideraţie fenomenul francmasoneriei. În cartea “Masonii: Istoria celei mai puternice societăţi secrete”, apărută la editura Planeta, 2005, Vidal documentează rolul discret dar imens jucat de francmasoni în formarea Uniunii Europene. Spre exemplu, istoricul spaniol afirmă că “proiectul Constituţiei Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing” (fost preşedinte al Franţei în perioada 1974-1981, preşedintele Convenţiei Europene care a redactat textul tratatului constituţional – n.a.), că “masonii controlează Internaţionala Socialistă şi s-au înfiltrat puternic în partidele de dreapta” şi că aceştia exercită “o influenţă masivă în lumea comunicaţiilor şi în special în educaţie, justiţie şi forţele armate.” Referirile rolul jucat de Valery Giscard d’Estaing în geneza tratatuluiUE şi-au găsit o confirmare si în mărturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS. Într-o alocuţiune rostită în acest an la Bruxelles, Bukovsky a dezvăluit că, în ianuarie 1989, o delegaţie a Comisiei Trilaterale (organizaţie privată care grupează aproximativ 300-350 dintre cei mai influenţi lideri politici şi economici ai planetei -n.a.), formată din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-preşedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, bancherul american David Rockefeller şi fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge că URSS trebuie să se integreze în marile instituţii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondială. Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvântul şi i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule preşedinte, nu pot să vă spun exact când se va întâmpla – probabil într-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal şi trebuie să vă pregătiţi pentru aceasta.” Bukovsky nu şi-a putut reţine uimirea faţă de capacităţile profetice ale lui d’Estaing:”Asta se întâmpla în ianuarie 1989, într-o vreme în care tratatul de la Mastricht din 1992 nici măcar nu fusese schiţat. Cum de ştia Giscard d’Estaing ce se va întâmpla în următorii 15 ani? Şi, surpriză, surpriză, cum de a devenit autorul constituţiei europene în 2002-2003? Iată o întrebare foarte bună. Miroase a conspiraţie, nu-i aşa?”
“Cine nu-şi cunoaşte istoria, riscă să o repete”. Pentru cei avizaţi, actualitatea clasicului dicton sare în ochi atunci când privim similitudinile dintre mitul fondator al Europei şi naşterea modernă a Uniunii Europene. Potrivit legendei, acum 4500 de ani, minciuna, seducţia şi violul au fost armele folosite de Zeus, travestit într-un taur alb, pentru a pune mâna pe frumoasa prinţesă feniciană Europa. Astăzi, aceleaşi metode – secretomania, dirijismul dim umbră şi violul conştiinţelor-, sunt utilizate de “arhitecţii” proiectului european pentru a ispiti un întreg continent şi a-l face să cadă în braţele celui care va fi echivalentul contemporan al tatălui păgân al zeilor antici.
Revelaţiile pe marginea originii frauduloase a proiectului comunitar european confirmă scepticismul opiniei publice faţă de presupusul caracter democratic al UE. Conform unui sondaj de opinie realizat de organizaţia britanică Open Europe, în prezent, peste jumătate dintre europeni sunt de părere că Uniunea Europeană nu îi reprezintă şi pe cetăţenii obişnuiţi din statele membre. Din acest motiv, trei sferturi dintre europeni vor ca orice viitor tratat propus în locul proiectului de constituţie, respins de Franta şi Olanda, să fie supus unui referendum. Stilul ermetic al arhitecturii sediului Comisiei Europene de la Bruxelles exprimă perfect geneza şi tipul de societate care se doreşte a fi impusa populatiei UE. UE, cel mai “grandios” şi mai “democratic” proiect din istoria modernă a omenirii, aşa cum este caracterizat de liderii continentului, e în realitate opera unei elite oculte, care a construit pas cu pas, din umbră, edificiul european.În toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politică europeană. Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertăţii şi Securităţii, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv că este mult prea conservator. În viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialişti şi ecologişti, “vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmaţia făcută în cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un păcat. Confruntat cu opoziţia furibundă a majorităţii Parlamentului European, care a ameninţat cu un vot de blam la adresa întregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. În locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, şi se părea că toate controversele vor fi date repede uitării. Înainte însă de a pleca de la Bruxelles, Buttiglione a aruncat bomba, acuzându-l pe înlocuitorul său de apartenenţă la o societate secretă. În momentul felicitării pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicanul creştin-democrat a afirmat:” Sper ca audierile lui să meargă bine şi nimeni să nu îl întrebe dacă este francmason. Dacă vor face aceasta nu va fi decât repetarea aceleiaşi injustiţii care mi s-a făcut si mie”. Ulterior, în cadrul unei dezbateri desfăşurate la Milano, Buttiglione a spus că principiul după care funcţionează instituţiile europene este “Afară cu creştinii, înăuntru cu francmasonii”.
Declaraţiile lui Buttiglione au atins un subiect tabu în mass-media oficială, deşi la nivelul elitelor politico-economico-financiare acesta face parte din categoria “secretul lui Polichinelle”, adică a acelor realităţi pe care toată lumea le cunoaşte, dar aproape nimeni nu vorbeşte în public despre ele. Cu alte cuvinte, marea “taină” a procesului de construcţie a Europei Unificate este paternitatea sa masonică, recunoscută cu mândrie chiar de arhitecţii din umbră ai edificiului UE. În schimb, la nivelul maselor, cărora li se inculcă versiunea originii postbelice a UE, se cunosc prea puţine despre faptul că proiectul Europei unite datează încă de la mijlocul secolului XIX. La vremea respectivă, principalul promotor al “Statelor Unite ale Europei” a fost celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini, una dintre cele mai importante personalităţi ale francmasoneriei europene. Puţină lume ştie că, după ce a luptat cu succes pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea “Giovine Europa”(Tânăra Europa), cu scopul declarat de a dărâma guvernele “reacţionare” şi dinastiile regale şi de a elibera şi unifica toată Europa. Odată atins acest scop, următorul pas ar fi fost unirea întregii emisfere occidentale într-o “Alianţă Universală” pentru democraţie, din care să facă parte şi Statele Unite ale Americii, “primul stat masonic din lume”, în accepţia liderilor francmasoneriei.
La începutul secolului XX, ideea unificării Europei a fost preluată de alţi importanţi masoni europeni. Aristide Briand (1862-1932), ministru de externe francez, susţinut de omologul său german, Gustav Streseman (1878-1929, a propus, pentru prima dată în numele unui guvern, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene în cadrul Societăţii Naţiunilor. Viziunea celor doi oameni de stat a fost împărtăşită de un alt mason faimos în epocă, contele Richard von Coudenhove-Kalergi, cel care a publicat în 1923 manifestul Pan-Europa, urmat de o lucrare în trei volume, “Lupta pentru Paneuropa” (1925-1928). Demersul contelui Kalergi şi al adepţilor săi, grupaţi în Mişcarea Pan-Europeană, a fost încurajat şi finanţat de o serie de masoni americani dornici să creeze, în acest mod, Statele Unite ale Europei după modelul american. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Kalergi a fondat Uniunea Parlamentară Europeană, pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale. În august 1946, este creată Uniunea Europeană a Federaliştilor, care a sprijinit eforturile de federalizare a Europei promovate de Robert Schuman şi Jean Monnet, şi asociaţii lor Etienne Hrisch, Paul Reuter şi Pierre Uri. Mulţi dintre ei erau membri ai European Union Chain (Chaine dţUnion Europeenne – C.U.E.), un grup de francmasoni originari în special din Franţa, Belgia, Germania, Olanda şi Elveţia. După ce a devenit evident că marile guverne europene nu sunt dispuse să-şi vadă prerogativele diminuate, s-a apelat la o stratagemă pentru depăşirea reticenţelor acestora. Pornind de la premisa “cine are puterea economică, deţine pârghiile puterii”, strategia lui Jean Monnet şi Robert Schuman a constat în concentrarea principalelor resurse industriale într-o instanţă supranaţională, care să nu mai fie supusă autorităţii unui guvern sau unui stat naţional. Negocierile desfăşurate în culisele centrelor de putere din Paris şi Bonn au dus la propunerea de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), propunere lansată la 9 mai 1950. Primul transfer de putere către o instituţie supranaţională a fost marcat la 18 aprilie 1951, la Paris, când în Tratatul de consituire a C.E.C.O. s-a enunţat obiectivul final al autorilor organizaţiei:”pentru a avea pace trebuie să avem Europa”. Fiecare din etapele succesive ale proiectului construcţiei europene – Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană – a fost asistată discret de “ucenicii, meşteşugarii şi arhitecţii” edificiului care şi-a propus să unească, în final, nu doar economicul, ci şi politicul, morala şi viaţa spirituală a continentului nostru.
Calendarul modern al “unificării europene”:
25 martie 1957: Semnarea Tratatului de la Roma, care instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa comună) şi ComunitateaEuropeană a Energiei Atomice (CEEA).
5 ianuarie 1958: intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma şi crearea instituţiilor (Consiliul de Miniştri, Comisia, Adunarea ParlamentarăEuropeană).
1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda se alătură Comunităţii Europene.
1 ianuarie 1981: cele nouă state membre devin zece, prin aderarea Greciei.
1 ianuarie 1986: Spania si Portugalia devin membre ale Comunităţii.
17 februarie 1986: semnarea Actului unic european, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987, care prevede crearea unei Pieţe unice, începând din1993.
7 februarie 1992: semnarea Tratatului de la Maastricht, care prevede trecerea la moneda unică cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
1 noiembrie 1993: intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. CEE devine Uniunea Europeană (UE).
1 ianuarie 1995: Aderă la UE Austria, Finlanda şi Suedia.
26 martie 1995: intrarea în vigoare a Convenţiei de la Schengen, care desfiinţează controalele efectuate asupra persoanelor la graniţele ţărilor membre ale spaţiului Schengen şi prevede o mai mare cooperareîntre organele de justiţie şi de poliţie din aceste state.
2 octombrie 1997: semnarea Tratatului de la Amsterdam, menit să consolideze integrarea europeană.
11 decembrie 2000: semnarea Tratatului de la Nisa, care a deschis calea extinderii UE.
1 ianuarie 2002: punerea în circulaţie a monedelor şi bancnotelor euro.
1 mai 2004: extinderea istorică a Uniunii Europene, care trece de la 15 la 25 de membri, odată cu aderarea Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, a celor trei republici baltice (Lituania, Letonia,Estonia), a Ciprului şi Maltei.
29 octombrie 2004: semnarea Constituţiei Europene, la Roma. Spania este primul stat membru UE care ratifică prin referendum Constituţia europeană (la 20 februarie 2005), ce va fi respinsă de Franţa (la 29mai) şi Olanda (la 1 iunie 2005).
1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria aderă la Uniunea Europeană, care numără astfel 27 de state membre.
12/7/2007
AU TRECUT 130 de ani de cand Romania si-a declarat independenta de stat. Din pacate, acest 9 mai este primul in care Romania NU mai este un stat independent, devenind, de la 1 ianuarie 2007, o simpla provincie a UE. Mare pacat! Lupta inaintasilor nostri s-a dovedit in zadar. In zadar au fost si jertfele de sange din Razboiul de independenta si din cele doua razboaie mondiale. In zadar au fost si mortii de la Revolutia din 1989 – dar despre asta stim cu totii mai bine; amintirile dureroase sunt inca proaspete.
Romania nu mai exista. Romanii insisi au uitat ce inseamna 9 mai pentru ei,”ajutati” fireste si de o propaganda desantata in mass-media privind o asa zisa “zi a Europei”. Dar care Europa, fratilor?! Europa birocratilor de la Bruxelles? Refuz sa sarbatoresc o asemenea “Europa”! Adevarata Europa este Europa popoarelor, a englezilor, a francezilor, a germanilor, a italienilor, a romanilor etc.
9/5/2007
Sursa: http://active.info.ms/?a=258
“Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”.
Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005
ASTAZI, “Proiectul european” este pe cale să conducă mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-ar fi răpit total independenţa.
Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional.
Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai uniunii doar puţini cunosc la nivel corespunzător scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.
În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.
Adevărata faţă a “părinţilor” Europei
“Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice.
În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920″ scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception – A Secret History of the European Union”.
Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei – Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea – Arthur Salter este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.
Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei.
Salter a scris în anii 20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.
În anii 20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial a făcut parte din această muncă de convingere.
Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.
Monnet privea calea inter-guvernării, adică a cooperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat.
Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.
Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei.
A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.
În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări.
Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.
În 1940 cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice.
Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată.
Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea fiind respinsă doar partea privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere.
Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=258 şi este publicat la Active Information Media.
Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei” şi astfel proiectul a căzut.
Toate aceste maşinaţiuni au fost doar pentru ochii lumii un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică.
Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că după marile tragedii şi distrugeri europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia uniunii.
Aşa a şi fost. În 1950 planul Shuman care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe – Robert Shuman să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.
Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma care punea bazele Comunităţii economice europene.
Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a avut şi ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleiaşi misiuni.
Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil.
Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul “Crocodile Club” care în anii 80 a susţinut intens realizarea “The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.
Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?
Iată cum numai după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei “Europe Unite”.
Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.
Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru “Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică.
Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de “părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat cu încetinitorul.
Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.
Un puzzle în care piesele nu se potrivesc
Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle era oare posibil ca la urma urmei piesele să nu se potrivească?
Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?
Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest era unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?
Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?
Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Tot cifrele arătau că ele nu există.
Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor
Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.
Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament.
La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.
Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu “oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii.
După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al Doilea Război Mondial când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.
Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton este dogmă în construcţii.
Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane.
Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.
Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.
Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale “proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti.
La fel au început să stea lucrurile şi cu “blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe.
Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi ce le-a fost luat fără ştirea lor.
Va veni o vreme când fantezia marelui “proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.
Bibliografie:
Christopher Booker şi Richard North – “The Great Deception – A Secret History of the European Union”, aparuta in Romania sub traducerea “Uniunea Europeana, marea amagire“, editura Antet, 2004.
http://www.free-europe.org/blog/english.php
http://eureferendum.blogspot.com/2006/05/europe-day.html
13/3/2007
AM REMARCAT recent, o stire deosebit de grava, cu un ecou mediatic din pacate foarte modest. Miniştrii Educaţiei din Uniunea Europeană dezbat ideea de a introduce un manual comun de istorie europeana in scolile din tarile membre UE. Nu este greu de inteles ce se ascunde in spatele acestei masuri: intentia UE de a spala creierele tinerelor generatii prin eliminarea culturii, traditiei si indentitatii nationale si inlocuirea acestor valori cu niste ‘eurodogme’ sterile.
6/3/2007
Mai vechi
