Postări în categoria 'Istorie'
AU TRECUT 130 de ani de cand Romania si-a declarat independenta de stat. Din pacate, acest 9 mai este primul in care Romania NU mai este un stat independent, devenind, de la 1 ianuarie 2007, o simpla provincie a UE. Mare pacat! Lupta inaintasilor nostri s-a dovedit in zadar. In zadar au fost si jertfele de sange din Razboiul de independenta si din cele doua razboaie mondiale. In zadar au fost si mortii de la Revolutia din 1989 – dar despre asta stim cu totii mai bine; amintirile dureroase sunt inca proaspete.
Romania nu mai exista. Romanii insisi au uitat ce inseamna 9 mai pentru ei,”ajutati” fireste si de o propaganda desantata in mass-media privind o asa zisa “zi a Europei”. Dar care Europa, fratilor?! Europa birocratilor de la Bruxelles? Refuz sa sarbatoresc o asemenea “Europa”! Adevarata Europa este Europa popoarelor, a englezilor, a francezilor, a germanilor, a italienilor, a romanilor etc.
9/5/2007
Sursa: http://active.info.ms/?a=258
“Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”.
Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005
ASTAZI, “Proiectul european” este pe cale să conducă mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-ar fi răpit total independenţa.
Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional.
Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai uniunii doar puţini cunosc la nivel corespunzător scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.
În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.
Adevărata faţă a “părinţilor” Europei
“Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice.
În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920″ scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception – A Secret History of the European Union”.
Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei – Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea – Arthur Salter este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.
Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei.
Salter a scris în anii 20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.
În anii 20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial a făcut parte din această muncă de convingere.
Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.
Monnet privea calea inter-guvernării, adică a cooperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat.
Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.
Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei.
A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.
În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări.
Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.
În 1940 cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice.
Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată.
Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea fiind respinsă doar partea privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere.
Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=258 şi este publicat la Active Information Media.
Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei” şi astfel proiectul a căzut.
Toate aceste maşinaţiuni au fost doar pentru ochii lumii un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică.
Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că după marile tragedii şi distrugeri europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia uniunii.
Aşa a şi fost. În 1950 planul Shuman care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe – Robert Shuman să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.
Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma care punea bazele Comunităţii economice europene.
Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a avut şi ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleiaşi misiuni.
Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil.
Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul “Crocodile Club” care în anii 80 a susţinut intens realizarea “The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.
Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?
Iată cum numai după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei “Europe Unite”.
Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.
Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru “Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică.
Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de “părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat cu încetinitorul.
Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.
Un puzzle în care piesele nu se potrivesc
Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle era oare posibil ca la urma urmei piesele să nu se potrivească?
Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?
Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest era unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?
Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?
Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Tot cifrele arătau că ele nu există.
Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor
Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.
Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament.
La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.
Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu “oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii.
După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al Doilea Război Mondial când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.
Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton este dogmă în construcţii.
Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane.
Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.
Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.
Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale “proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti.
La fel au început să stea lucrurile şi cu “blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe.
Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi ce le-a fost luat fără ştirea lor.
Va veni o vreme când fantezia marelui “proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.
Bibliografie:
Christopher Booker şi Richard North – “The Great Deception – A Secret History of the European Union”, aparuta in Romania sub traducerea “Uniunea Europeana, marea amagire“, editura Antet, 2004.
http://www.free-europe.org/blog/english.php
http://eureferendum.blogspot.com/2006/05/europe-day.html
13/3/2007
AM REMARCAT recent, o stire deosebit de grava, cu un ecou mediatic din pacate foarte modest. Miniştrii Educaţiei din Uniunea Europeană dezbat ideea de a introduce un manual comun de istorie europeana in scolile din tarile membre UE. Nu este greu de inteles ce se ascunde in spatele acestei masuri: intentia UE de a spala creierele tinerelor generatii prin eliminarea culturii, traditiei si indentitatii nationale si inlocuirea acestor valori cu niste ‘eurodogme’ sterile.
6/3/2007
Azi sarbatorim ultimul 1 decembrie al Romaniei. Peste o luna de zile, Romania va intra in istorie – reducandu-se la statutul unei provincii a Uniunii Europene. Pacat! Lupta inaintasilor nostri pentru unitate si independenta s-a irosit zadarnic… Putini oameni inteleg insemnatatea istorica a momentului 1 ianuarie 2007. Tarile romanesti, sau Romania, au mai fost sub suzeranitatea altor imperii. Provincii romanesti au mai facut parte din alte imperii (Transilvania, Dobrogea, Basarabia). Dar intotdeauna au existat alte provincii care sa aiba o anumita autonomie, daca nu independenta. Incepand de anul viitor, Romania ca intreg va fi inglobata intr-un mare Imperiu, disparand astfel ca stat. Dumnezeule, unii chiar cred ca acesta e un lucru bun!!! Fireste, procesul de anexare (eufemistic numit “integrare”) a Romanie la UE a fost de durata. 1 ianuarie este doar o borna, o formalitate de fapt. Dar cu toate acestea, ceva se schimba radical – statutul nostru de colonie se schimba in cel de provincie (sigur, de mana a 13-a) a UE. Dumnezeu sa odihneasca in pace Romania!
1/12/2006
Recent, a aparut in Romania, cartea “UE – o noua Uniune Sovietica?” a celebrului dizident sovietic, Vladimir Bucovsky. Cartea trateaza un subiect sensibil si de mare actualitate.
Pe scurt: Uniunea Europeana… o noua U.R.S.S?
Unghiurile noi în gândire, totdeauna au fost receptate în functie de felul cum ele schimba ceva în modurile de abordare. Noica de pilda, constant a reprosat unor carti, ca lasa omul „asa cum este”. Credem totusi, ca parcurgându-se cartea lui Bukovski, reprosul lui Noica nu se adevereste. Întrucât, fara sa vrei, îti dai seama la un moment dat, ca începi sa nu mai fii tu cel care erai, când ai lasat aceasta carte din mâna. Pentru ca indiferent de ce vederi politice ai, constati, cum zice si traducatorul si prezentatorul ei Dan C. Mihailescu, ca daca nu devii „europesimist”, cel putin „euroscepticismul” nu te ocoleste, mai ales în finalurile acestei carti. De aceea si consideram ca e bine sa începem tocmai cu aceste finaluri „ghilotina”, cum le numeste Dan C. Mihailescu, nu însa înainte de a familiariza pe cititor în legatura cu personalitatea autorului.
Bukovski este unul din cei câtiva reputati dizidenti antisovietici, printre care vom cita pe Saharov, Soljenitîn si fireste, Bulgakov. Expulzat de Brejnev în Occident, la schimb cu Luis Corvalan, presedintele Partidului Comunist Chilian, ajuns în închisorile lui Pinochet dupa asasinarea presedintelui Allende, acum este naturalizat ca cetatean englez. Dupa 1970 publica în limba engleza mai multe carti în care reliefeaza atât peregrinarile sale prin spitalele de psihiatrie si gulagurile sovietice, cât si evolutiile istorice ce au dominat secolul XX, si respectiv au condus la aparitia si disparitia URSS-ului de pe harta politica a Rusiei si a lumii.
În ceea ce priveste demonstratiile si concluziile „ghilotina”, anuntate de traducator si prefatator la începutul cartii pe care încercam s-o prezentam în ce are ea mai demn de retinut si pentru noi românii, constatam ca Bukovski când critica Uniunea Europeana, numind-o peiorativ o „clona” a fostei Uniuni Sovietice, printre altele merge cu „insinuarea” ca „UE-ul” (si aici credem ca „gluma” ni se potriveste si noua) a ajuns deja o „federatie” a sovietelor, întrucât (nici Dictionarul nostru politic n-a retinut acest „amanunt”), cuvântul „soviet” nu-i altceva tradus, decât cuvântul „consiliu”… Dar principala asemanare „formala” Bukovski o considera a fi evident alta.
Si Uniunea Europeana si URSS-ul, zice autorul, nu sunt conduse dupa principiul strict al democratiei reprezentative. Uniunea Sovietica era condusa de un „Birou politic” iar Uniunea Europeana este condusa la ora actuala de o „Comisie Europeana”, care, spune autorul, aduna în componenta niste „comisari” numiti în conditii greu de priceput. Deci cum fosta URSS n-a fost în realitate niciodata condusa democratic si limpede reprezentativ prin intermediul Sovietului Suprem, la fel actuala Uniune Europeana, ocoleste Consiliul Europei. Pentru ca, zice Bukovski, în ambele cazuri factorul politic se ridica deasupra oricarei ratiuni reprezentative nationale. Si în acest sens autorul face doua asemanari care oricum ai lua-o, parca îti dau de gândit. Bolsevicilor, subliniaza el, le placeau nespus de mult „minoritatile”, indiferent în ce constau ele. Când nu le aveau în mod îndestulator, chiar le inventau. De ce? Simplu, continua Bukovski: Pentru ca ele puteau sa fie manipulate mai usor în a-si impune programele lor politice. „Iar mai departe autorul „ghilotineaza” si alte temeiuri ale actualei Uniuni Europene, nefiind ultima de pilda, ca la insistentele stângii occidentale, UE se edifica cumva, astazi pe temelia „Casei Comune Europene”, idee „mosita” de Perestroika lui Gorbaciov.
Unul dintre monstrii sacri ai disidentei sovietice, “client” timp de 12 ani al regimurilor de temnita (inchisori, lagare, spital psihiatric) de sinistra amintire din fosta Uniune Sovietica, Vladimir Bukovski ofera cititorilor o noua lucrare – “Uniunea Europeana… o noua URSS?”, in care supune unui neiertator examen critic proiectul si institutiile comunitare, relevand totodata o serie de similitudini frapante intre Uniunea de azi si defuncta URSS. Adversar ireductibil al utopiilor “nemuritoare” de ieri si de azi, Bukovski trage un serios semnal de alarma asupra “transformarii unei Piete comune de state libere si suverane in schita unei noi URSS, mai soft si in perfecta adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre” (p. 20).
Pornind de la premisa conform careia ex-comunistii au imbracat haina social-democratiei si au reluat asaltul asupra continentului european, celebrul disident sovietic este convins ca Occidentul, “contrar opiniei comune, nu a castigat razboiul rece” (p. 22). Starea de fapt este cu atat mai ingrijoratoare cu cat Vestul imita acum cate ceva din arsenalul fostului sau inamic. In termeni reali, colapsul Imperiului sovietic s-a datorat incapacitatii secretarilor de partid de a gestiona criza profunda economica a sistemului, si nicidecum actiunilor Occidentului. Imprumuturile crescande din ultimii ani ai Uniunii Sovietice venite dinspre Occident au fost manipulate de catre destinatari, in asa fel incat Vestul sa-si intoarca privirea de la disidenti la “reformatorii comunisti” sau la “comunistii liberali”, al caror scop era clar: “supravietuirea sistemului” (p. 24).
Nici actuala Rusie nu scapa opticii lui Bukovski. Victoria in alegerile prezidentiale a fostului locotenent-colonel KGB Vladimir Putin readuce puterea in mainile infamei politii secrete sovietice, adevarata diriguitoare a politicii Kremlinului. Aducand in atentia cititorului blocul comunitar european, Bukovski sustine cu tarie ca “daca se deosebesc net la suprafata (UE si URSS), in schimb seamana in profunzime” (p. 31). Pentru a-si argumenta propria convingere, autorul extrapoleaza si puncteaza cateva asemanari imposibil de trecut cu vederea. Atat UE, cat si URSS sunt uniuni de state, care, desi ghidate dupa principiul asa-zisei libere asociatii, nu accepta regimuri refractare ordinii actuale sau pe cale de a fi consimtite. Moscova a invadat Ungaria si Cehoslovacia in clipa in care cele doua tari nu au mai actionat la comenzile acesteia. Bruxellesul a amenintat Austria cu un veritabil boicot cand partidul nationalist al lui Haider a fost proclamat invingator in alegeri democratice.
Daca URSS era condusa de un Birou Politic format din cincisprezece persoane, decidenta Uniunii Europene este Comisia Europeana, compusa din douazeci si cinci de persoane. Abaterile de la linia calauzitoare a blocului comunitar, de la principiile sacrosancte ale “corectitudinii politice”, sunt infierate cu asprime (vezi cazul Rocco Buttiglione). In ambele Uniuni, “unele tari sunt mai egale ca altele” (p. 39), Rusia in URSS, Franta si Germania in UE – acestea considerandu-se adevarate centre de putere si singurele capabile in a-si impune vointa asupra “supuselor”.
O alta asemanare socanta este legata de geografie, ambele fiind extrem de flexibile in acest sens. Nu a existat o limita teritoriala clara nici in cazul Rusiei sovietice, nu exista nici in cazul noii Europe. Absorbirea fostelor republici sovietice, manevrele de aderare ale Turciei, chiar discutiile cu Rusia sunt analoage expansiunii nedefinite a URSS.
“Corectitudinea politica” – noua ideologie a inceputului de secol – a fost importata cu succes din fostul bloc sovietic. “Inamica a adevarului si a libertatii de exprimare” (Vladimir Volkoff, “Manualul corectitudinii politice”, traducere de Nicolae Nastase, editura Antet, Filipestii de Targ), “corectitudinea politica” impune o gandire unica, sacra si dogmatica, in vederea unei uniformizari absolute. “Pe scurt, constata Bukovski, in Europa contemporana, ca si in URSS-ul lui Brejnev, ai dreptul sa gandesti ce vrei, dar cu conditia de-a exprima numai ceea ce ideologia iti apartine” (p. 52). Cel ce sustine o opinie contrara celei oficiale este executat intelectual sau trimis la stalpul infamiei. Suntem martorii unei noi forme de autocenzura, ale carei dimensiuni au atins cote alarmante.
Chestiunea spinoasa a coruptiei nu este trecuta nici ea sub tacere, UE fiind pe punctul de a atinge un grad de coruptie similar celui din Uniunea Sovietica.
Expunand aceste asemanari, Vladimir Bukovski se intreaba “daca nu cumva Uniunea Europeana este un fel de clona a URSS, impusa statelor europene prea putin entuziaste de catre aceleasi forte politice care au transformat odinioara Rusia tarilor intr-un imperiu al ideologiei comuniste” (p. 59).
Capitolul intitulat “Fundatiile ” casei comune europene “” face un scurt istoric al stangii secolului al XX-lea – miscare marcata de scindarea intre socialisti (social-democrati) si comunisti – si continua cu expunerea “teoriei convergentei”. Aceasta teorie semnifica “intalnirea” intr-un punct comun a social-democratilor occidentali si a reformistilor sovietici, teorie la moda in anii 70 (pp. 65-67). Daca retorica anti-URSS a lui Ronald Reagan a reinflamat spiritele, “gorbimania” i-a atenuat pana si pe cei mai inversunati adversari ai colosului bolsevic. “Noua gandire politica” promovata de Mihail Gorbaciov a repus pe tapet mesajul socialist pacifist, viziunea sa asupra viitorului insemnand cladirea unei “case comune europene” . O utopie neo-marxista “in care popoarele Estului si ale Vestului sa traiasca in armonie” (p. 72).
Strategia Biroului Politic era clar conturata: “indepartarea Statelor Unite de Europa” (p. 83). Acest deziderat presupunea in primul rand coabitarea cu partidele “fratesti” de tipul celor socialiste, ba chiar crestin-democrate (vezi “compromisul politic” din Italia anului 1973). Liderii de stanga din Europa de Vest erau constienti ca numai prin acceptarea regulilor noului joc puteau spera la participarea la guvernare. Astfel ca, la jumatatea anilor 70, formatiunile politice de extrema-stanga incep pendularea intre Moscova si “eurocomunismul” atat de incantator. “Reformatorul” Gorbaciov era departe de o reconsiderare totala a miscarii comuniste internationale, sustinand: “in tot cazul, in alcatuirea aliantelor, trebuie sa tinem seama de pastrarea identitatii Partidului Comunist” (p. 92) si “adevarata alternativa la mizele burgheziei nu este decat comunismul” (p. 93).
Concluzia capitolului “Strangerea sarpelui” este ca mult-aplaudatele politici de perestroika si glasnosti au vizat nu atat repunerea in discutie a comunismului de tip sovietic, cat modificarea raportului de forte in Occident, cu partidele de stanga pe post de “vioara intai”.
Pentru social-democrati si comunisti, “casa comuna europeana” gorbaciovista insemna o retrezire a constiintei politico-sociale si implicit “suprema sansa istorica” (p. 102). Triumful “eurocomunismului” prin apropierea istorica dintre Uniunea Sovietica si stanga occidentala, o unire de pe baze noi a Europei, “nu este decat primul pas catre adevaratul obiectiv, pentru atingerea caruia va fi nevoie de multa rabdare – 25, 50 de ani sau poate chiar un secol, si anume Europa unita in integralitatea ei”, i se destainuia Francois Mitterand lui Mihail Gorbaciov in 1988 (p. 106). Pentru indeplinirea propriilor planuri monstruoase, fortele de stanga contau pe sprijinul Comisiei Trilaterale, care facea eforturi sustinute pentru ca Uniune Sovietica sa fie primita cu bratele deschise in organismele economico-financiare de pe mapamond. Proiectul de federalizare a Batranului Continent, in viziunea Trilateralei, nu se dorea o contrapondere la Statele Unite. Ba chiar, unele discutii au atins un alt punct sensibil: Japonia. Ultra-tehnologizatul stat al emisferei nordice aparea drept prezumtiv factor catalizator in constructia europeana!
Ultimul capitol – “Dupa ei, potopul” – concluzioneaza lucrarea lui Bukovski si ofera o imagine sumbra asupra viitorului mai mult sau mai putin apropiat. Autorul demitizeaza “liberalizarea” Europei de Est in contextul geopolitic post-1989 si afirma cu convingere ca a fost in fapt “o vasta operatiune de dezinformare orchestrata la Moscova”, iar tarile din Est au slujit drept “cai troieni” (p. 140). Daca forta de “propulsie” a Romaniei post-ceausiste a constituit-o “gorbaciovismul” iliescian, reunificarea Germaniei sub Kohl s-a plasat in disonanta cu planurile Moscovei.
Uniunea Europeana, rasarita din cenusa defunctei URSS, este un proiect himeric, construit impotriva vointei cetatenilor, “nu-ul” francezilor si olandezilor fiind elocvent. Vladimir Bukovski avertizeaza din nou asupra fenomenului malign al “corectitudinii politice” si asupra iluziei “viitorului luminos” de origine marxista. In lipsa proletariatului, Inchizitia de azi inventeaza noi si noi minoritati, pe care sa le “protejeze” de pericolul mai mult sau mai putin xenofob.
In final, autorul prezice prabusirea inexorabila a acestui castel din carti de joc care este Uniunea Europeana. In contextul in care partidele politice au fost virusate de propaganda mincinoasa a “politrucilor” blocului comunitar european, cetatenii raman singura sansa pentru a scrie epitaful noii URSS. “Cu alte cuvinte, trebuie sa ne continuam lupta de recucerire a democratiei”.
22/11/2006
Alexandra Neagu
PROCESUL EUROPEAN de integrare este cel mai vechi dintre toate proiectele de regionalizare şi spre deosebire de celelalte MERCOSUR (în America Latină), ASEAN (în Asia de Sud-Est), NAFTA (în America de Nord), acesta îşi propune şi unificarea culturală, nu numai cea economică.
Ideea unificării europene are însă o istorie foarte veche. Ideea transformării Europei într-un stat federativ a fost trăită de oameni politici, precum Napoleon, dar şi de filosofi, precum Saint Simon, care a cerut Franţei, Angliei şi Germaniei să ia iniţiativa convocării unui parlament european în care să poată intra celelalte state europene. După Revoluţia de la 1848 ideea unei Europe Unite încetează să mai joace un rol politic. A fost nevoie de două războaie mondiale în care Europa a pierdut poziţiile dominante, de dezvoltarea excepţională a Americii ca putere dominantă decisivă, pentru ca ideea unei Europe Unite să iasă din nou la iveală. Astfel începuturile integrării europene au luat forma unei pieţe comune a oţelului şi cărbunelui (1954) şi în final, Tratatul de la Maastricht (1991) care reglementează normele integrării.
În acest sens, Philipe Seguin remarca, referitor la Tratatul de la Maastricht, semnat în 1991, că nu poate crea o „nouă cetăţenie“ şi nici un „ipotetic popor european“. Autorul este de părere că Tratatul prevede un federalism mascat, în baza principiului regionalizării. În acelaşi timp, Seguin considera că relaţiile dintre regiuni vor deveni tensionate datorită raţiunilor economice, astfel încât nu vor mai putea fi gestionate de instituţiile pulverizate.
Acelaşi autor susţinea că se vor înlocui cele câteva frontiere locale vizibile, dar foarte reale; se vor crea mici provincii acolo unde existau state mari, provincii în care trăiesc comunităţi crispate asupra egoismelor locale; regiunile bogate vor deveni şi mai bogate iar cele sărace vor deveni şi mai sărace. Vom asista la marea întoarcere a feudalităţii fapt care a început deja să se manifeste pe scară largă. Prin aceste cuvinte Seguin vroia să avertizeze că Tratatul nu este decât o creaţie a statelor puternice care doresc să-şi sporească controlul asupra statelor mai mici şi mai slab dezvoltate economic.
Alte critici care s-au adus proiectului de integrare europeană, au fost la adresa obiectivului european criticat că ar fi crearea unei federaţii de state după modelul SUA prebelic şi nu al SUA început astăzi pentru viitor.
În alte opinii critice Europa este acuzată de lipsa de identitate şi de profil de neclaritate în privinţa scopurilor. În fine, alte păreri din categoria celor care contestă succesul Uniunii Europene acreditează ideea conform căreia tensiunea dintre „Europa economică“ şi „Europa culturală“ constituie o piatră de încercare pentru responsabilii integrării. Astfel, s-a considerat că baza integrării adică cea economică este greşită şi că ar fi mai corect să se plece de la „Europa culturală“. În continuare, s-a spus că nu se poate vorbi de o civilizaţie europeană care ar reprezenta o bază solidă de plecare în construcţia Europei Unite.
Pe de altă parte, Domenach spune că „proximitatea naşte întotdeauna reflexe de diferenţiere, de iritare şi ostilitate“. Prin aceste cuvinte, autorul vrea să demonstreze că o Europă Unită ar stârni orgoliile identităţilor culturale care ar putea degenera în serioase conflicte.
Tema creării unei identităţi culturale europene, dată fiind forţa identităţilor naţionale existente în Europa a născut fel de fel de comentarii. Pe marginea acestui subiect, încă din anul 1960 Raymond Aron spunea că vechile naţiuni vor trăi în inimile oamenilor, iar dragostea pentru naţiunea europeană nu s-a născut încă, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată. Alte opinii susţin că procesul de integrare europeană va trebui să ţină seama de tendinţele europene comune şi să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiţii, ritualuri, simboluri care să creeze o nouă identitate.
Un alt concept care este folosit astăzi, când Uniunea Europeană este o realitate incontestabilă, este cel de „naţiune europeană“. Din punct de vedere static, conceptul de naţiune constă în asamblarea unor caracteristici comune cum ar fi „comunitatea de limbă“, „comunitatea geografică“, „comunitatea statală“ ori „comunitatea economică“. Pentru a defini naţiunea europeană însă, se cere un concept dinamic al naţiunilor ce constă în identificarea caracteristicilor facerii, producerii unei naţiuni. În acest sens, Andrei Marga reproduce cuvintele unui gânditor care spunea că „naţiunile sunt comunităţi culturale şi de destin conştiente, care sunt unite din punct de vedere politic sau năzuiesc la unire sau eliberare; naţiunile sunt mari şcoli – nu mari familii, naţiunile sunt neîndoielnic comunităţi ale spiritului“.
Încă de la primele încercări de coagulare ideologică a unui spaţiu comun numit Europa a survenit firesc întrebarea referitoare la limitele teritoriale ale acestui spaţiu şi la încadrarea în geografia lumii. Definiţia cea mai completă şi plastică din acest punct de vedere îi aparţine lui Charles de Gaulle care vedea în Europa spaţiul de la „Atlantic la Ural“. Această definiţie însă, ridică o serie de probleme greu surmontabile la nivel politic şi instituţionalizat pentru Uniunea Europeană care pun în discuţie eficienţa criteriului geografic când încercăm să definim Europa. De aceea, putem spune că perspectiva geografică pur şi simplu nu este decât un argument în vederea „lărgirii Europei“ de la graniţele ei actuale către cele ideale cu atât mai mult, cu cât este luată în calcul şi integrarea unei ţări musulmane precum Turcia, în scenariul viitor, de extindere a Uniunii Europene.
Din punct de vedere geografic putem identifica o serie de subdiviziuni ale Europei, care au fiecare întemeierea lor istorică, dar şi elemente de specificitate care merită a fi puse în discuţie:
- Europa occidentală de nord, dezvoltată (din Scandinavia până la jumătatea Italiei);
- Europa occidentală de sud (din Portugalia până în Grecia);
- Europa centrală (Polonia şi fostele componente ale Imperiului Habsburgic) – un fel de „nord“ al Europei de est;
- Europa de sud-est (ţările din fosta Jugoslavie, România, Bulgaria, Albania);
- Comunitatea statelor independente (ţările din partea europeană a fostei URSS).
Geografia istorică a Europei are spre deosebire de cea strict teritorială, o întemeiere mult mai apropiată în timp, având în vedere să statele europene s-au coagulat doar de câteva secole. Dincolo de graniţele sale atât de labile care s-au modificat mereu în ultimele două secole, în funcţie de conjuncturi istorice definite şi de creşterea sau descreşterea puterii diferiţilor actori de anvergură pe scena politică continentală, Europa a reuşit să conserve şi să facă să dureze un tip de identitate specifică în numele căreia revendică azi legitimitatea unui proiect comun de asociere. Acest element catalizator îl constituie fără îndoială cultura europeană care pune în mişcare un resort identitar de sine stătător pe care îl denumim ca fiind patrimoniul comun european.
Procesul european constă în principal însă, în proiectarea şi edificarea unei Europe Unite apte a depăşi stadiul „Europei Piaţă“ spre a deveni o „Europă Putere“, trebuie privit ca rezultat al unei deplasări cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre mişcarea vestului european către estul continentului – realitate numită „extinderea Uniunii Europene“, iar pe de altă parte, avem în vedere mişcarea Europei Centrale şi orientale către Occident ceea ce se numeşte „integrarea Uniunii Europene“. Cele două Europe (orientală şi occidentală) îşi au izvoare comune în literatura elină religia iudaică şi dreptul roman. De-a lungul istoriei însă, această entitate spirituală s-a divizat în două, acest fapt născând două modele de viaţă distincte. În ciuda diferenţelor care există între cele două părţi ale continentului, extinderea Uniunii Europene este primul pas spre integrare şi o ocazie istorică de a pune capăt divizării artificiale între Europa de Vest şi Europa de Est şi Centrală. Şi de asemeni de a reunifica continentul. Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est Europa simbolizează valorile la care cei care au trăit mai bine de o generaţie în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece aspirau să se întoarcă.
Europa Occidentală a păstrat o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversităţii, primordialitatea drepturilor omului. În paralel cu aceste trăsături pozitive, Occidentul european a adoptat şi unele modele comportamentale negative: consumismul, excesul de protecţie socială, etc. Dincolo de aceste neajunsuri statele occidentale, chiar dacă mai sunt afectate de pusee naţionaliste au înlocuit în mare măsură cultura independenţei în favoarea uneia de interdependenţă.
Imagine de la o manifestatie impotriva aderarii Turciei la UE
Europa Centrală şi Orientală este caracterizată încă de insecuritate şi cultural-identitară, individuală şi colectivă, naţională şi internaţională şi de asemenea prin sărăcie. Insecuritatea şi diparităţile economico-sociale, dar şi lipsa unei societăţi civile dezvoltate şi mai ales a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor şi statelor din est mentalităţi şi atitudini caracterizate printr-o combinaţie de individualism şi colectivism. Individualismul îşi are originea în experienţa rezistenţei pasive împotriva totalitarismului şi astfel se explică slaba participare socială. Colectivismul îşi are originile în experienţa socială comunistă şi se manifestă prin lipsa spiritului de iniţiativă şi frica asumării de riscuri, ca şi prin tendinţa de a transfera întreaga răspundere pentru rezolvarea problemelor comunităţii către stat.
În concluzie, lacunele spiritului raţional şi pozitiv fac din Europa Centrală şi Occidentală locul unei religiozităţi necunoscute încă în Occident, al practicării unui naţionalism de secol XIX retrograd ca şi al recurgerii la confruntări violente ca formă de rezolvare a unor conflicte religioase. De aceea, pentru cetăţenii ţărilor respective încrederea în Armată şi Biserică este mai mare decât aceea în instituţiile specifice democraţiei unui stat laic. Apelul la identificare etnică nu este ceva nou în istoria europeană. El a fost şi este în continuare instrumentul principal al diversiunii şi stopării democratizărilor. Naţionalismul actual răsăritean spre deosebire da naţionalismul apusean orientat fundamental spre progres, ştiinţă şi tehnică avansată, propăşire în cadre democratice universalizabile, cultivă un preţios specific al grupărilor etnice adâncindu-se într-un exclusivism care izolează şi este la îndemâna demagogilor. Astfel, pentru ca întâlnirea Vestului cu Estul şi sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, anarhie, instabilitate sau pentru ca să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucişarea culturii de clan cu identificarea statului naţiune, în unele părţi ale lumii şi chiar în Europa (Kosovo şi Macedonia, în Sicilia, în Corsica, precum şi în Orientul Apropiat şi Asia Centrală) va fi nevoie ca viziunea asupra Europei nite să fie dezvoltată în comun de către toţi europenii, deopotrivă din Apus şi din Răsărit.
Uniunea Europeană nu poate fi unica responsabilitate pentru derularea procesului european de dezvoltare. Acest proces însă, nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară. Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat şi asumat de toţi participanţii la proces. Pentru moment, se pare că Europa Centrală şi Orientală este mai dispusă la aceasta.Pe de altă parte, popoarele est europene aduc în patrimoniul identităţii europene atuuri certe dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel mai ridicat de adaptabilitate, imaginaţie mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu mai accentuat – consecinţă a obişnuinţei cu lipsa de confort şi a religiozităţii sporite, un mai mare devotament pentru familie, rata oarecum mai mare a natalităţii (importantă mai cu seamă în condiţiile în care scăderea de populaţie din Occident va genera un deficit tot mai acut de forţă de muncă), o mai mare rezistenţă la efort, o disponibilitate sporită pentru muncă, în special cea grea.În prezent se poate afirma că „extinderea Uniunii Europene, despre care am putea vorbi şi ca despre un imperialism occidental pozitiv cu caracter pseudo-globalizator, menţinându-se la scara continentului european. Integrarea europeană nu este un exerciţiu de fantezie, ci o încercare vitală menită a oferi securitate şi stabilitate durabile pentru ambele jumătăţi ale Europei.
Cu alte cuvinte, este vorba despre construirea unei identităţi comune a Europei bazate pe un set unic de valori şi pe instituţii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este deci o chestiune de putere şi cultură. Cine ar putea să transfere altora paradigma cultural identitară îşi măreşte puterea necesară spre consolidarea securităţii proprii.Problema este că în prezent Uniunea Europeană nu are capacitatea de voinţă şi efort spre a-şi impune modelul cultural în afara frontierelor sale deşi securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult decât oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voinţă ar implica renunţarea la confortul actual şi la sentimentul de superioritate ce caracterizează Europa Occidentală spre a face integrarea europeană un proces preponderent politic, care să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituţii politice unitară. Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte în a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării subregionale în interiorul ei, prin eliminarea disparităţilor dintre naţiunile europene care ar intra în componenţa Europei Unite.
Până de curând, după cum spunea Oswald Spengler, Vestul era sortit să apună într-un pragmatism vinovat de obnubilarea individului şi secătuirea substanţei spirituale, în timp ce Estul trecut prin experienţa comunistă, pare predestinat a fi depozitarul unei spiritualităţi conservate în suferinţă şi frustrare, în sărăcie şi misticism.
Dar istoria curge, pragmatismul occidental este acum din ce în ce mai mult orientat spre valori, nu numai materiale ci şi spirituale. Arhetipurile europenilor din Apus par să sufere o reconversiune. În Estul Europei însă, se instalează un capitalism grăbit, ceea ce este aproape imposibil de recuperat din punct de vedere material, uitând că ne aflăm cu cel puţin un pas înainte din punct de vedere spiritual, ceea ce poate reprezenta un atu considerabil, dacă noi vom accepta că bogăţia lăuntrică este reală şi poate reprezenta o contrapondere valabilă la bogăţia materială. Între cele două părţi ale Europei devenită un arhetip al umanităţii, aşa cum a fost din totdeauna, se poate căuta şi găsi zona de complementaritate, acea mulţime de argumente şi de valori care ne pot îndreptăţi să aspirăm la idealul cel mai înalt atât material cât şi spiritual.
În contextul actual al modernizării, Europa nu trebuie înţeleasă, aşa cum spunea Hurssel, numai din punct de vedere geografic, aşa cum arată hărţile, căci în sens spiritual Europa înglobează dominioanele britanice, Statele Unite etc. Filosoful german arată că Europa este o entitate spirituală, ea nefiind un ansamblu de civilizaţii ci o civilizaţie unică. Europa este supranaţională, iar unitatea europeană ca civilizaţie este specifică. Prin urmare, spunea autorul, că oricare ar fi ostilitatea dintre ele, în spirit, naţiunile europene sunt legate de o înrudire intimă, aflată în fiecare şi depăşind diferenţele naţionale.
În concepţia marelui gânditor român Constantin Noica culturile ar avea o schemă numerică. Culturile înglobează realităţi spirituale precum religii, sisteme de cunoştinţe, ar putea fi reprezentate printr-un „raport fundamental Unu şi Multiplu“ – ultimul termen trebuind să fie înţeles atât diversitatea calitativă cât şi pluralitatea cantitativă. Există cinci rapoarte între Unu şi Multiplu:
- Unu şi repetiţia sa;
- Unu şi variaţia sa;
- Unu în Multiplu;
- Unu şi Multiplu;
- Unu Multiplu.
Astfel, fiecare din aceste raporturi ar putea reprezenta schema unei culturi. Raportul Unu Multiplu este atribuit de către autor culturii europene. În acest caz, spune Noica, nici Unu nu primează, nici Multiplul, ci Unu este de la început multiplu distribuindu-se fără să se împartă.
În concluzie, referinţele la patrimoniul cultural comun al Europei nu fac decât să sporească încrederea în reuşita unei uniuni funcţionabile din punct de vedere economic, din punct de vedere cultural. După cum spunea Paul Vallery „Acolo unde este spiritul lui Cezar, Caius, Traian, Vergiliu, acolo unde numele lui Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon şi Euclid au o semnificaţie şi o autoritate simultană, acolo este Europa. Orice rasă şi orice pământ care au fost succesiv romanizate, creştinate şi supuse spiritului disciplinei grecilor este în mod absolut european“.
26/7/2006
Motto: „De n-ar zidi Domnul casa,
în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc;
de n-ar păzi Domnul cetatea,
în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte”
(Psalmi 126. 1)
O TEMĂ de maximă actualitate, cu implicaţii majore asupra viitorului ţării este integrarea europeană a României. Dintru început trebuie să vedem ce ascunde această sintagmă, integrare europeană, mai ales că din punct de vedere geografic sau istoric nici nu se poate pune în discuţie apartenenţa României la Europa.
Dacă ne uităm în DEX constatăm că a integra înseamnă: a include, a îngloba, a încorpora, a (se) armoniza într-un tot. Astfel, pornind de la această definiţie şi coroborând-o cu informaţiile mai vechi sau mai noi din presa românească, ajungem la concluzia că după 2007 România va fi înghiţită şi încorporată într-o uriaşă structură suprastatală, o suprastructură politico-economică, care şi-a definit obiectivele şi mijloacele de ajunge la ele. Această suprastructură există şi a înghiţit deja mai multe state până în momentul de faţă.
Dintr-un interviu acordat de baroana Emma Nicholson (Ziua, 21 ian. 2006) aflăm că procesul de înghiţire va continua, “monstrul” fiind în continuare foarte flămând. Există însă şi voci care susţin că după înghiţirea României şi Bulgariei, eventual şi a Croaţiei, Uniunea va lua “o pauză de reflecţie” (Olli Rehn), pentru că aceasta „nu poate să se extindă la nesfârşit” (Dominique de Villepin). Deci după înglobarea-înghiţire urmează un proces de armonizare, adică creaţia(tura) are nevoie şi de un timp pentru digestie.
Toate acestea conduc la ideea că în viitorul apropiat România va deveni parte dintr-un tot din care identitatea naţională va dispărea. Această tendinţă este susţinută şi de o serie de puncte de vedere apărute în articolul Rodicăi Culcer “Ce nu ştim despre Europa” (EvZ, 10 feb. 2006), din care aflăm că: „Europa spre care ne îndreptăm încurajează comunităţile şi delegarea de competenţe, atât ‘în sus’, către un for de decizie paneuropean, cât şi ‘în jos’, către comunităţile locale şi regionale. Europa regiunilor înseamnă, de fapt, o Europă a comunităţilor şi nu a statelor naţionale (subl. n). Parlamentul European nu este nici el structurat pe state naţionale ci pe familii ideologice” şi că: “În Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, delegaţii nu reprezintă un stat naţional ci o familie ideologică”. Altfel spus: “Cei ce au gândit Comunitatea Europeană au avut în vedere o structură federală, în care frontierele se vor spiritualiza şi comunităţile – inclusiv cele etnice – se vor putea regrupa, evitând conflictele sângeroase”, iar “Europa (…) înseamnă o altă viziune asupra politicii, societăţii, drepturilor civice şi culturale şi chiar asupra statului naţional – care nu dispare dar îşi modifică funcţiunile” (idem).
Odata vălul ridicat, aflăm lucruri surprinzătoare despre noua structură europeană, în care vom intra cu voia sau fără voia noastră, sau mai bine zis fără să ne întrebe nimeni, jocurile fiind făcute, se pare, în cu totul alte medii de decizie decât am putea bănui. Supărător este faptul că aceste aspecte le aflăm, câţi vor fi citit şi înţeles materialele respective, nu de la aleşii noştri, politicienii pe care i-am mandatat prin vot să ne reprezinte, pe care îi plătim din buzunarele noastre şi cărora le tolerăm capriciile, imoralitate, jocul dublu şi hoţia, ci din materiale de presă.
Privind această provocare din altă perspectivă, constatăm că este greu de cuantificat ce va rezulta din impactul dintre o organizaţie cu caracter declarat ateu, dacă nu chiar antihristic – vezi Constituţia Europeană din care Hristos a fost alungat, la fel cum a fost alungat din Betleem acum 2000 de ani, în momentul naşterii Sale, legile prin care se interzic afişarea simbolurilor religioase în instituţiile publice şi chiar purtarea lor la vedere (din nefericire şi la noi s-a înregistrat o plângere în instanţă, înaintată de profesorul buzoian Emil Moise, care a cerut în instanţă interzicerea simbolurilor religioase în şcoala unde acesta îşi desfăşoară activitatea), eurolegea homofobiei, adoptată cu 468 de voturi pentru şi 149 contra prin care “aversiunea faţă de homosexuali, lesbiene, bisexuali, transsexuali (…) este similară cu rasismul, xenofobia, antisemitismul şi sexismul” şi poate fi sancţionată penal sau prin a-i declara nebuni pe cei care îi incriminează pe cei mai sus citaţi, aducând ca argumente morala biblică sau morala publică. Prin aceeaşi eurolege căsătoria între homosexuali înregistrată într-una din ţările UE trebuie recunoscută şi în ţara de domiciliu ş.a – şi o ţară majoritar ortodoxă, pentru că scris este că nu se poate alătura lumina cu întunericul şi nici Hristos cu Veliar (II Cor. 6. 14,15).
Este însă posibil de observat efectul de secularizare, pe care îl are această înglobare, privind Grecia ortodoxă, modul cum a evoluat aceasta în cei circa 25 de ani de când este membră a uniunii:
„În Grecia sunt lucruri care, dacă nu se petrece o minune dumnezeiască, vor fi si la noi: la seminar se intră fără concurs, din lipsă de candidaţi; multe seminarii s-au închis din acest motiv; unii elevi seminarişti sunt tunşi punk si fumează; mulţi seminarişti, când aud de rugăciune, pleacă! De aceea, participarea lor la rugăciune nu este obligatorie; mitropoliţii insista în predici ca oamenii să-şi mărite fetele cu teologi; sunt mulţi preoţi de mir celibatari! Există aproape 2000 de parohii vacante şi 200 de mănăstiri fără vieţuitori! Se spovedesc doar păcatele de moarte; mai mult, se practică spovedania în scris (ce poate fi trimisa prin poştă), care este valabilă 1-2 luni, timp în care credinciosul se poate împărtăşi; astfel, printr-o împărtăşire mai deasa (dar de multe ori cu nevrednicie – spre osândă) se încearcă o sfinţire forţată a credincioşilor; aceasta practică tinde să pătrundă şi în Sfântul Munte Athos; la mănăstirea Sfânta Teodora, unde se afla Sf. Moaşte (din sec. al XII-lea) ale Sf. Teodora şi Sf. David se face Sfânta Liturghie doar in prima zi de Paşti, din lipsa credincioşilor. Şi acest lucru se întâmplă în… Tesalonic!
Toate acestea au loc într-o ţară creştină ortodoxă, cu Biserică Ortodoxă Naţională bine organizată şi cu o conducere bisericească care şi-a păstrat verticalitatea, cu numeroşi sfinţi, sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni. Toate acestea au loc într-o ţară cu 98% din populaţie ortodoxă, unde politicienii şi şeful statului sunt creştini practicanţi, unde instituţiile de stat fuzionează cu Biserica (primăriile, ministerele, parlamentul, spitalele, etc., au toate câte o capelă). Influenţa democraţiei impuse de UE a fost deci mult mai puternica decât influenţa credinţei propovăduite de Biserică de 2000 de ani!” (www.rugulaprins.ro).
Dacă studiem modul în care Constituţia Uniunii a fost votată, se pot trage concluzii interesante asupra relaţiilor dintre cetăţeni şi clasa politică mandatată se le reprezinte interesele. Astfel, în Franţa şi Olanda, ţări în care a fost consultată populaţia constituţia a picat cu succes – evident motivele pentru care legea fundamentală a UE a fost respinsă nu au fost de natură religioasă. Riscând să aibă un efect de domino adoptarea, sau nu, a constituţiei prin consultarea populaţiei a fost oprită, până ce oamenii vor fi aduşi “în centrul evenimentelor” (Emma Nicholson) şi va fi “informată la nivelul multora din ţările membre UE” (Ziua, 21 ian. 2006). Adică, altfel spus, trebuie depus un efort susţinut în ceea ce priveşte îndoctrinarea, ideologizarea şi manipularea opiniei publice, alocând importante resurse financiare, “cheltuind bani, pentru a menţine opinia publică informată 100%, astfel încât să-şi poată exercita efectiv voinţa prin intermediul nostru, al parlamentarilor“ (idem – subl. ns.)
În alte ţări Europene – în special cele din fostul lagăr socialist – adoptarea Constituţiei Europene s-a făcut s-a făcut fără consultarea cetăţenilor, în parlamentele ţărilor respective. Ţinând cont că între interesele clasei politice şi cele ale populaţiei există diferenţe de opinie majore, ar fi fost interesant de văzut cum ar fi reacţionat electoratul şi scorul votului, în cazul unor referendumuri.
Dacă ne referim la România şi privim modul total opac cum s-au făcut negocierile şi cum s-au închis capitolele din Tratatul de Aderare şi faptul că populaţia nu a fost informată asupra conţinutului acelor capitole, precum şi neîncrederea crescândă a populaţiei – se pare că nu vor sosi câini comunitari europeni cu covrigi în coadă, iar fondurile, câte vor fi, vor fi devalizate rapid prin procedee care au fost deja experimentate şi verificate – în acest demers politic, putem trage concluzia că aleşii sunt din nou duplicitari şi doresc să pună cetăţenii în faţa unui fapt împlinit. (Silviu Aronet)
6/5/2006
Sursa: http://www.iits.dircon.co.uk/newalliance/nazieu.htm
Adeseori se spune că naziştii şi fasciştii sunt doar nişte extremişti xenofobi şi naţionalişti, în totală opoziţie faţă de “bunele” organizaţii internaţionale cum ar fi UE. Însă, nu e neapărat aşa…
UE, un copil al războiului.
În 1942, a fost publicată o carte intitulată “Comunitatea europeană”. Principalul său autor, doctor în economie, a argumentat în 1940 pentru o “Uniune a Europei Centrale” şi o “zonă economică europeană” şi pentru rate fixe de schimb – alfel spus, pentru o monedă comună (de genul euro).
În această carte, autorul a scris: “Nici o naţiune europeană nu poate atinge singură un înalt nivel de libertate economică, compatibil cu toate cerinţele sociale…. Formarea unor blocuri economice foarte largi urmează o lege naturală a dezvoltării… acordurile interstatale din Europa vor controla forţele economice generale… Trebuie să existe o pregătire pentru a subordona propriile interese, în multe cazuri, intereselor comune ale Comunităţii Europene.”
Unul dintre coautori scria că “economia naţională clasică e moartă… destinul comunitar este cel al unei economii europene… destinul şi extinderea cooperări europene depinde de un nou plan economic unitar”. Un alt coautor obseva că “Avem sarcina de a realiza o Comunitate europenă…. Sunt convins că acesta efort va continua după sfârşitul războiului. ”
Următoarele fraze vor explica aceste lurcuri: Principalul autor al cărţii a fost ministrul nazist al economiei, totodată criminalul de război, Walther Funk. Ceilalţi doi coautori au fost academicianul nazist Heinrich Hunke şi demnitarul Gustav Koenig. Ei nu erau nişte excentrici printre nazişti. Ordinele lui Goering din 1940 prevedeau un proiect pentru o “unificare economică pe scară largă a Europei”. În acelaşi an, Goebbels compara drumul spre unificare al Germaniei din secolul 19 cu cel de unificare al Europei din secolul 20, afirmând totodată că “peste 50 de ani, oamenii nu vor mai gândi în termeni de ţări”.
Aceiaşi veche “Nouă Europă”?
Ribbentrop a propus în 1943 un plan pentru o confederaţie europeană. Seyss-Inquart, gauleiter (guvernator) al Olandei, spunea că “Noua solidaritate europeană şi cooperare economică vor duce la o rapidă creştere a prosperităţii, odată ce graniţele economice naţionale sunt înlăturate.”
Şi alţi oficiali nazişti gândeau la fel. Quisling spune că nu există nici o opoziţie între naţional-socialism şi cooperarea economică europeană. Un ministrul francez din guvernul de la Vichy, Jacques Benoist-Mechin afirma că Franţa trebuie “să abandoneze naţionalismul…şi să-şi ia locul în Comunitatea Europeană, cu demnitate.”
După cuvintele lui Rodney Atkinson, “Comunitatea Europeană a fost în intenţia naziştilor… drept o cauză comună împotriva Marii Britanii… şi ca un sistem de liber schimb.”. În cartea sa, “Cercul complet al Europei” (pag. 92-93) , Rodney Atkinson enumeră o listă de paralele între “Europa lui Hitler” şi “Europa de azi”:
* Europaische Wirtshaftsgemeinschaft
* Comunitatea economică Europeană.
* European Currency System
* European Exchange Rate Mechanism
* Europabank (Berlin)
* European Central Bank (Frankfurt)
* European Regional Principle
* Committee of the Regions
* Common Labour Policy
* Social Chapter
* Economic and Trading Agreements
* Single Market
Următoarele citate sunt de asemenea interesante: “Doar germanii pot organiza cu adevărat Europa…” (Goebbels) “Viitorul va aparţine germanilor atunci când vom construi Casa Europei…“(Helmuth Kohl) “Sistemul economic anglo-saxon, economia naţională clasică, este mort…“(Heinrich Hunke) “Este esenţial să stabilim o unică monedă europeană pentru a contracara valorilor anglo-saxone.“(ministrul belgian de finanţe, Phillipe Maystadt,1996)
Nu vreau să insinuez că toţi “eurofilii” sunt apropiaţi de ideologia nazistă. Evident, ei nu împărtăşesc rasismul lui Hitler. Fără îndoială sunt democraţi liberari. Totuşi, toate regimurile totalitare se bazează pe concentrarea puterii în mâinile unei birocraţii centrale. Cu toţii vor să controleze viaţa privată a cetăţenilor şi să dea directive fără a consulta un parlament liber ales. Pe scurt – poate că eurocraţii nu au o ideologie totalitară, dar au un compartament care aminteşte de totalitarism. Pentru mai multe detalii, recomand cărţile: “Europe’s Full Circle” de Rodney Atkinson, “The Tainted Source” de John Laughland şi “Britain Held Hostage” de Lindsay Jenkins.
Un gând de final: Naziştii au folosit referendumul pentru a prelua puterea din mâinile reprezentanţilor poporului şi a o concentra în mâinile lor. În perspectiva unui referendum în Marea Britanie pentru trecerea la moneda UE şi faţă de pericolul concetrării puterii economice în mâinile unei Bănci Centrale Europene practic incontrolabile – ţineţi minte un singur lucru: Acest drum e fără întoarcere! Nu păşiţi pe el!
26/3/2006
Uniunea Europeana este o organizatie supranationala a cărei misiune este de a organiza relaţiile dintre statele membre într-o manieră coerentă. În forma actuală, Uniunea este rezultatul Tratatului asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.
Procesul de unificare europeană a demarat prin semnarea tratatelor de la Paris (1951) si Roma (1957), al căror scop initial era punerea in comun a productiei din anumite sectoare si crearea unei piete comune europene. In urma evolutiei si dezvoltarilor succesive, marcate de Actul Unic European din 1986, de Tratatele de la Maastricht si Nisa, scopul UE a devenit crearea unei ‘uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele Europei’, ceea ce e o formula de a evita notiunile de uniune politica sau de federatie, notiuni pe care tari ca Marea Britanie, Franta sau Danemarca le considera deocamdata inacceptabile.
Uniunea s-a extins de la sectoarele economice principale (libertatea de circulatie a bunurilor, politica de concurenta, Politica agricola) la altele, care afecteaza sau care sunt afectate de deciziile comunitare, cum sunt politica de coeziune, politica sociala, politici macroeconomice, telecomunicatii, cercetare, o parte din sectoarele sanatate, educatie s.a.
Uniunea se sprijină in prezent pe trei “stalpi” sau piloni: pilonul comunitar, constituit din trei comunitati: CECO, Comunitatea europeana (fosta CEE) si Comunitatea europeana a energiei atomice (Euratom); politica externa si de securitate comuna (PESC;al doilea pilon); si cooperarea în materie de justitie si afaceri interne (al treilea pilon).
Uniunea Europeana este o organizatie unica. Ea nu este nici o federatie, nici o confederatie de state, nici o organizatie internationale, pentru ca nu are (încă) personalitatea juridica ce i-ar permite, spre exemplu, sa incheie acorduri cu state exterioare. Totusi, in realitate, doctrina recunoaste in general Uniunii aceasta personalitate, din moment ce ea deja a incheiat acorduri cu terte state. In fine, UE poseda o serie de institutii carora statele membre le-au transferat o parte a competentelor lor.
Un proiect de Constitutie a Uniunii Europene ce avea ca scop transformarea Uniunii intr-o cvasi-federatie, cu presedinte si ministru de externe, a fost respins prin referendum in Franta si Olanda, astfel ca proiectul de Constitutie ramine pe loc.
Membrii Uniunii Europene
Din data de 1 mai 2004 Uniunea Europeana numara 25 de state membre. Celor 15 state deja componente ale Uniunii (Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia) li s-au adaugat 10 noi membre (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria). Romania si Bulgaria sunt programate sa adere la UE la 1 ianuarie 2007, iar Turcia si Croatia au statutul de candidate la aderare, insa exista posibilitatea ca si Croatia sa adere in 2007.
Institutiile Uniunii Europene
In momentul actual functionarea Uniunii se bazeaza pe cinci institutii: Comisia Europeana, Parlamentul European, Consiliul de Ministri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (prescurtat CJCE) si Curtea de Conturi. Tratatul constitutional consacra formal functionarea Consiliului European ca institutie de sine statatoare.
Pe langa institutii, UE include o serie de organisme specializate:
- Mediatorul European si institutiile financiare: Banca Centrala Europeana si Banca Europeana de Investitii;
- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social;
- Organisme interinstitutionale: Oficiul de Publicatii Oficiale al Comunitatilor Europene si Oficiul de Selectie a Personalului Comunitatilor Europene;
- Agentii descentralizate:
- 17 agentii comunitare specializate care functioneaza in cadrul domeniul comunitar (primul pilon al Tratatului CE);
- ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) si Centrul European pentru Observatii din Satelit, ambele functionale in cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (al doilea pilon);
- Europol si Eurojust in cadrul Cooperarii Politienesti si Judiciare in Materie Penala (al treilea pilon).
27/2/2006
Mai noi
