- Potrivit ministrului Schwarzenberg, abordarea prim-ministrului Petr Nečas în chestiunea uniunii fiscale aduce daune Republicii Cehe. Ce părere aveți despre această contradicţie a politicii externe cehe?

- Dacă aș fi în locul domnului Schwarzenberg, cuvinte atât de puternice nu aș folosi. Şi în timp ce prim-ministrul Nečas a condus negocieri complexe la Bruxelles, ministrul nostru de Externe a apărut la Prima TV la emisiunea-show B. Tachecí Fakta şi a rostit fraze, care – spre deosebire de atitudinea prim-ministrului Nečas de la Bruxelles – sunt cu adevărat dăunătoare Republicii Cehe. Poate că ministrul crede că aceasta poate fi ceva provizoriu şi în minunata sa limba cehă de fapt nu a spus nimic. Când a fost întrebat dacă i-au plăcut cuvintele lui Tomio Okamura (cu ceva timp în urmă, în aceeași emisiune), care spunea că ar trebui să fie găsită o soluţie definitivă la problema ţiganilor şi că ar trebui creat un stat separat pentru aceste persoane, dl Schwarzenberg a spus: “Dacă va fi găsită (adică de către T. Okamura – notă V.K.) o soluţie, ar fi frumos. Poate domnul Okamura ştie vreun teritoriu prin lume, care ar fi cedat în mod voluntar spre a deveni un stat viabil, aşa că este o idee interesantă”.

Nu îmi pot imagina că oricărui alt politician din această ţară sau din străinătate i s-ar putea ierta o astfel de declaraţie. Eu, în orice caz, nu i-o pot ierta domnului Schwarzenberg.

Prin urmare, cred că face rău republicii noastre domnul Schwarzenberg, nu prim-ministrul Nečas .

- Prim-ministrul Nečas a luat această poziţie ca și dumneavoastră, de a nu adera la pactul de disciplină bugetară, pentru că aţi semnalat că nu veți semna. Mai este aceeași atitudinea dumneavoastră astăzi?

- Poziţia premierului de la Bruxelles o apreciez foarte mult şi ştiu că pentru el nu a fost şi nu putea fi – în condițiile negocierilor de la Bruxelles – ușor. A avut din partea mea deplină încredere. Cu toate acestea, sunt oarecum surprins de faptul că în apărarea poziţiei sale – nu doar înaintea jurnaliştilor cehi, nu numai la summit – a folosit ca prim argument opinia mea. Sunt convins că el ştie foarte bine fără să o audă de la mine, că nu este decât un alt pas radical al integrării europene – o trecere de la uniunea monetară la cea fiscală – o greşeală tragică. Greşeala tragică a început, de fapt, de la crearea uniunii monetare, ceea ce astăzi o cunoaşte, probabil, aproape toată lumea.

A discuta despre acest tratat ca despre un “pact de disciplină bugetară”, cum îl numiți, este greşit. Disciplina bugetară – datoria fiecărui fermier gospodar, şi, prin urmare, și a politicienilor – nu se rezolvă cu apariţia unei uniuni fiscale, nu ajută la nimic. Acest pact se bazează pe presupunerea că oamenii sunt nechibzuiți şi că cineva de la Bruxelles este mai înţelept decât ei. Aceasta nu este adevărat.

- Sunteţi de acord cu cele trei motive menționate de către Petr Nečas – participarea limitată a outsiderilor zonei euro, prea puţină atenţie la criteriul datoriei, şi menţionarea problemei cu ratificarea?

- Motivele le-am formulat diferit. Absenţa sau participarea limitată a celor din exteriorul zonei euro este un lucru complet irelevant. Dacă nu suntem membri ai clubului, atunci pentru ce să le spunem ce au de făcut, ce să vorbim ? În ultimele zile, ideea care s-a promovat, mai ales de către [partidele] TOP 09 şi ČSSD, că ar trebui să ținem cu orice preț la ea [la participare], nu are niciun temei.

Nu ştiu ce înțelegeți prin puțina atenție la criteriul datoriei. Cu o săptămână în urmă am discutat mai în detaliu  în ziarul Lidové problemele şi incertitudinile criteriului foarte permisiv al nivelului de 0,5% din PIB, limita maximă admisibilă a deficitului structural al bugetului de stat. Dacă primul-ministru a avut în vedere acest lucru, atunci sunt de acord cu el.

Ratificarea este o problemă a oricărei societăți democratice, numai în dictaturi nu există problema ratificării.

- Cum ar trebui să arate pactul pentru a fi acceptabil pentru dumneavoastră ?

- Mă opun ferm tranziţiei către o uniune fiscală, şi, prin urmare, nu am nicio motivaţie să formulez principii raționale ale unei asemenea uniuni. Uniunea fiscală la nivel continental, și încălcarea absolută a suveranității fiecărei ţări, cum – printre altele – o sugerează ciudate “scurgeri” ale declaraţiilor unor politicieni germani din week-end-ul trecut, atunci când, de fapt, au sugerat că Grecia a intrat sub protectoratul UE.

Lukáš Bek, Miroslav Benč, Právo, 1 februarie 2012. Sursa: klaus.cz. În românește la Prioritate de dreapta.

In ce priveste Romania actuala, Traian Basescu controleaza in mod evident guvernul si politicile sale (printr-un prim ministru marioneta), controleaza PDL-ul, UNPR-ul si probabil alte partidulete, gen PP-DD, controleaza serviciile secrete cele mai importante si conducerea altor institutii de forta ale statului (politie, armata, jandarmerie), controleaza in mod evident DNA-ul si o mare parte din justitie, dicteaza politica externa a Romaniei… si lista ar putea continua. Dealtfel, insusi Basescu se considera un dictator, comparand Romania cu o nava aflata in furtuna (criza), el fiind desigur capitanul navei respective.

Apropo de politica externa, fiindca aici vroiam de fapt sa ajung. Pe cat de dictator este in tara, pe atat de umil se dovedeste in fata strainilor. Ii serveste pe toti, si de la est si de la vest, in speranta ca acestia il vor sustine in fruntea Romaniei. Multi cred de exemplu, ca urmare a unor declaratii mai vechi, ca Basescu ar fi “antirus”. Este doar o amagire: in realitate, Basescu sustine foarte bine interesele economice ale Rusiei din tara noastra. E suficient sa ne gandim doar la privatizarea Alro Slatina si la faptul ca noi cumparam cel mai scump gaz din Europa de la rusi. Slujirea “licuriciului mare” de dincolo de ocean nici nu mai trebuie probata, fiind atat de evidenta.

Dar revenind acum la tematica acestui site, e evidenta si atitudinea de sluga umila a lui Traian Basescu fata de granzii Uniunii Europene.  Acum doua zile, Basescu a afirmat urmatoarele:  “Crearea Statelor Unite ale Europei printr-o mai mare cedare de suveranitate de către statele membre reprezintă singura soluţie pentru ca UE să rămână competitivă la nivel global”. Nu e nici prima data cand Basescu vine cu asemenea afirmatii.

“Singura soluţie pentru ca UE să fie un conducător al politicilor globale este o integrare profundă. Soluţia corectă este realizarea Statelor Unite ale Europei. Va trebui mai devreme sau mai târziu să ne punem la un loc suveranitatea pentru a realiza o UE suverană capabilă pe ansamblul ei să stea în competiţie cu marii actori globali”, a spus Băsescu, conform Mediafax. El a recunoscut că această viziune a sa “depăşeşte limitele actuale ale Uniunii”.

Mai multe articole despre acest subiect puteti gasi pe site-ul Frontpress.ro:

BASESCU continua sa faca propaganda in favoarea STATELOR UNITE ale EUROPEI!

Basescu a vandut Romania birocratilor de la Burxelles 

Statele Unite ale Europei, obsesia prezidentiala! Fetis personal sau obedienta in fata ocultei internationale? 

Basescu recidiveaza! Presedintele sustine obsesiv “Statele Unite ale Europei”! 

Băsescu şi Noua Ordine Mondială: Fără CEDAREA MASIVĂ DE SUVERANITATE, Europa nu va mai fi o putere 

Pentru cei care nu stiu, autoritatile germane au propus ca Grecia sa renunte la suveranitatea fiscala, aceasta urmand sa treaca in mainele unui comisar numit de la Bruxelles, care va avea drept de veto in privinta politicilor fiscale ale guvernului elen. Acest proiect circulă în timp ce la Atena Guvernul elen poartă negocieri cu creditori privaţi referitoare la datoria ţării.  Conform comunicatului oficial al guvernului german, “Consolidarea bugetului elen trebuie să fie însoţită de o direcţie strictă şi de un sistem de control. Având în vedere adaptarea dezamăgitoare de până în prezent, Grecia trebuie să accepte o deplasare a suveranităţii sale bugetare către un nivel european, pentru o anumită perioadă de timp”. Presa greaca a condamnat aceasta propunere, considerand-o “indecenta” sau chiar de-a dreptul “insultatoare”. In schimb, guvernul grec, aflat sub presiuni atat din partea creditorilor privati, cat si din partea UE, nu a reactionat.

Farage, a comparat propunerile Germaniei de a trece sub controlul direct al birocraţilor UE a cheltuielilor publice ale Greciei cu administraţia “nazistă” a ţării în timpul celui de al Treilea Reich. Deasemenea, în opinia acestuia, Grecia ar fi deja “practic o colonie a Uniunii Europene”. Deranjat de aceste opinii, social-democratul  Martin Schulz a oprit microfonul, moment în care Farge nu a avut altă opţiune decât să părăsească sala dezgustat.

Comentariile britanicului au stârnit reacţii mai ales în rândul europarlamentarilor germani.  Reinhard Bütikofer, din partea Partidului Verde, l-a cuzat chiar pe liderul UKIP că “răspândeşte ura în parlamentul european” şi “ura între europeni”. Farage a declarat ulterior că doar a repetat ce a scris deja presa din Marea Britanie, Italia sau Grecia. În unele articole la care acesta a făcut referire, cancelarul german Angela Merkel apărea îmbrăcată în uniformă “nazistă”. “Schultz nu are competenţa să comenteze pe tema conţinutului discursurilor rostite de europarlamentari”, a declarat Farage, care a depus şi o plângere oficială împotriva politicianului german.

Articol preluat de pe: Frontpress.ro

- Cum comentaţi atitudinea prim-ministrului Nečas, care s-a alăturat Marii Britanii şi a refuzat participarea Republicii Cehe la Pactul de disciplină bugetară?

Cu poziţia prim-ministrului Nečas sunt pe deplin de acord. Nu cred că s-a alăturat Regatului Unit, mai degrabă interpretez că a acţionat în calitate de reprezentant responsabil al Republicii Cehe. Nu avem niciun motiv să ne ascundem în spatele nimănui, aşa cum a spus cineva. Mă sperie puţin întrebarea dumneavoastră, că participarea Republicii Cehe a fost refuzată “deocamdată”. Cred cu tărie că această poziţie nu se va clătina.

O altă dezbatere ar fi o polemică asupra denumirii “pact de disciplină bugetară”. Să nu ne amăgim că ar fi vorba despre disciplina bugetară. Se abuzează de situaţia gravă prezentă în zona euro şi recurgerea la genul de presiuni care s-au folosit cu câţiva ani în urmă, de exemplu, la aprobarea Tratatului de la Lisabona, nu are nicio şansă de succes. Aceasta este o altă etapă a distrugerii suveranităţii ţărilor europene, trecerea la o uniune fiscală, care într-o terminologie mai uşor de înţeles ar însemna privarea statelor de responsabilitatea asupra bugetelor lor naţionale.

Sursa: klaus.cz. În românește la Prioritate de dreapta.

O jurnalistă belgiană, care m-a intervievat recent despre criza datoriilor europene, m-a întrebat dacă eu cred în proiectul european. I-am indicat că îi voi răspunde la întrebare dacă ea îmi va spune ce este de fapt proiectul european. Prin dezvăluirea îndoielilor mele i-am dovedit că sufăr de acea ciudată debilitate mintală cunoscută sub numele de euroscepticism, o condiţie presupus alcătuită dintr-o combinaţie de inteligenţă scăzută şi xenofobie agresivă. Inteligenţa scăzută se manifestă prin opinia pacientului că instituţiile europene sunt mai degrabă o vacă de muls pentru nomenclatura transnaţională, decât începutul unei identităţi postnaţionale noi, generoase şi libere spiritual. Xenofobia se manifestă printr-o dorinţă secretă de conflict şi război, deoarece Uniunea Europeană şi predecesorii ei ar fi, chipurile, responsabile pentru evitarea războiului pe continent în ultimii 65 de ani.

Jurnalista m-a întrebat apoi dacă am luat în considerare faptul că naţionalismul este periculos. Întrebarea implică existenţa a două opţiuni în faţa Europei, între Uniunea Europeană şi fascism: că tot ce ne apără de ascensiunea la putere a unor noi Mussolini, Franco şi Hitler sunt prânzurile gratuite ale seniorilor eurocraţi. I-am răspuns că au existat forme periculoase de naţionalism, desigur, dar că, în circumstanţele actuale, supranaţionalismul reprezintă de departe cel mai mare pericol. Nu numai că un astfel de supranaţionalism este nedemocratic, deoarece nu reflectă nicio cerere larg răspândită, sau sentiment în rândul populaţiei, ci, de asemenea, deoarece riscă să provoace exact genul de naţionalism împotriva căruia se pretinde a fi bastion de apărare. În plus, istoria demonstrează că destrămarea formaţiunilor politice supranaţionale în Europa tinde să fie dezordonată.

Cu toate acestea, nu am fost în totalitate onest cînd am sugerat că nimeni nu poate să spună ce înseamnă de fapt proiectul european. José Manuel Barroso, un înfocat lider studenţesc maoist portughez care a devenit un cenuşiu preşedinte al Comisiei Europene (o schimbare care probabil că nu este atât de mare pe cât credem, în fond numeroşi revoluţionari au arătat că nu sunt altceva decât birocraţi frustraţi), a scos odată un porumbel pe gură. Fiindu-i pusă aceeaşi întrebare adresată de jurnalista mea, Barroso a răspuns: “Uneori îmi place să compar Uniunea Europeană cu un imperiu.” El s-a grăbit să adauge că UE nu este un imperiu tradiţional. Dar cu siguranţă un imperiu în Europa, mare, bogat şi puternic, ar putea alina sentimentele unei clase politice frustrate de faptul că a moştenit un rol mai mic în lume decât cel al predecesorilor, care au condus imperii adevărate, mult mai mari decât propriile lor ţări.

O reflecţie cu privire la situaţia din Belgia ar putea produce dubii în mintea celor mai fervenţi credincioşi ai proiectului european. Belgia există de când a fost încropită în 1830, dar în tot acest timp nu a fost capabilă să creeze o identitate naţională durabilă. Yves Leterme, unul dintre numeroşii ei prim-miniştrii, a spus odată că doar trei lucruri ţin Belgia împreună: berea, fotbalul şi regele. În momentul în care scriu aceste rânduri, Belgia nu a avut un guvern central de mai mult de 500 zile. În timp ce, trebuie să recunosc, ca un vizitator ocazional în această ţară, diferenţa dintre Belgia cu sau fără guvern central nu se poate observa la o inspecţie de suprafaţă, acest interludiu ar putea duce totuşi prea departe teoria guvernării limitate.

Belgia nu are un guvern de atâta timp deoarece ţara este împărţită în două populaţii (de fapt trei, dar a treia este prea mică pentru a conta), cu politici incompatibile: Valonia vorbitoare de limbă franceză şi Flandra vorbitoare de limbă olandeză. Belgia este oficial bilingvă, dar nu veţi vedea niciun cuvânt olandez în Valonia şi niciun cuvânt francez în Flandra. Divizarea nu ar putea fi mai bine reliefată nici dacă un gard de sârmă ghimpată ar separa cele două provincii. Numai în capitală, la Bruxelles, puteţi vedea concesii pentru bilingvism.

Factori istorici şi economici au adâncit separarea dintre cele două regiuni. Valonia, deşi conţine o minoritate din populaţia Belgiei, a dominat mult timp cultura şi economia. Chiar şi clasa superioară flamandă vorbea franceza acasă, în timp ce limba olandeză era limba ţărănimii; pînă de curând, şcolile belgiene au interzis copiilor să vorbească olandeza în clasă. Însă, odată cu declinul industriei oţelului şi al exploatărilor de cărbune din Valonia, precum şi datorită creşterii economice a Flandrei, modelul de dominanţă s-a schimbat. Flandra a trecut de la statutul de rudă săracă la cea de rudă bogată, deşi cu un complex de inferioritate. În acest proces, Flandra a început să facă plăţi mari de transfer către Valonia, care suferea de un şomaj relativ ridicat. Astfel de plăţi promovează arareori bunăvoinţă între grupuri. Resentimentele sunt comune, atât în rândul donatorilor, care au suspiciuni că destinatarii îi exploatează, cât şi în rândul destinatarilor, care se dedau la contorsiuni mentale pentru a găsi justificări la dependenţa lor.

Nu este de mirare, prin urmare, că cele mai mari partide politice din Flandra sunt fie naţionaliste, fie pentru piaţa liberă; ambele filozofii duc la reducerea sau stoparea transferurilor. La fel de nesurprinzător este faptul că cel mai mare partid politic din Valonia este socialist şi doreşte ca plăţile să continue sau să crească. Forţele din teritoriu care patronează partidul socialist valon sunt aproape de natură feudală; schimbarea socială este ultimul lucru pe care îl doreşte partidul de schimbare socială. Însă nici partidele flamande şi nici socialiştii valoni nu sunt suficient de puternici pentru a impune un guvern asupra întregii ţări.

Incapacitatea Belgiei de a forma un guvern central nu ar conta atât de mult, dacă ţara nu ar avea nevoie să îşi reducă nivelul de cheltuieli publice. Deşi Belgia este cel mai mare exportator de bunuri şi servicii din lume raportat la populaţie şi are economii private sănătoase, ea are de asemenea şi o datorie publică vastă şi în creştere – aproape 100% din PIB – şi un deficit bugetar anual mai mare de cinci la sută. Strângerea curelei este esenţială în faţa unei creşteri economice neglijabile şi a costurilor tot mai mari ale obligaţiunilor guvernamentale faţă de o monedă (euro) pe care belgienii nu o pot spori în valoare, dar valonii şi flamanzii nu se pot înţelege asupra modului în care vor face acest lucru. Valonii vor impozite mai mari pentru a menţine regimul actual; flamanzii doresc impozite mai mici şi cheltuieli reduse, pentru a stimula creşterea pe termen lung. Rezultatul este un impas. Valonia şi Flandra sunt ca un cuplu căsătorit care nu mai poate trăi împreună, dar care găseşte divorţul imposibil din cauza dificultăţilor de lichidare a contractului matrimonial.

Întâmplarea face că birourile centrale ale UE se află în Bruxelles. Cu toate acestea, dificultăţile politice din Belgia nu dau de gândit unioniştilor europeni – sau, dacă le dau de gândit, se ajunge la o concluzie ciudată: că un lucru care nu a funcţionat timp de două secole într-o zonă mică, cu numai două populaţii, va funcţiona în câţiva ani într-o zonă mult mai mare şi cu o multitudine de populaţii. Unioniştilor nu le trece prin minte faptul că ţările diferite chiar sunt diferite: nu un pic, ci foarte mult, în cultură, limbă, istorie, tradiţii şi economii. Termenul de “european” nu este lipsit de sens, dar oricare ar putea fi conţinutul său, nu este suficient pentru formarea unui sistem politic viabil.

Criza datoriilor a scos la iveală diferenţe în caracterul naţional, exact de genul celor care fac orice uniune mai strânsă atât dificilă, dar şi periculoasă. Într-adevăr, însăşi încercarea de a forţa o uniune se află la originea crizei, deoarece dacă Grecia şi Irlanda, pentru a lua cazul a două ţări aflate la extremele geografice ale continentului, nu ar fi putut să împrumute în euro sub impresia falsă că statutul de membru în zona euro garantează datoriile suverane, atunci este foarte puţin probabil că ele ar fi ajuns în strâmtoarea financiară din prezent. La urma urmei, creditorii ar fi fost mai prudenţi dacă datoriile ar fi fost plătite în drahme sau lire irlandeze, pe care grecii şi irlandezii le-ar fi putut manipula în voie.

Situaţia irlandeză şi greacă diferă foarte mult, motiv pentru care, împreună, constituie o şcoală pentru eurosceptici. Irlanda a fost înfloritoare pînă aproximativ în anul 2000, iar rata ei impresionantă de creştere s-a bazat pe acces uşor la cea mai mare piaţă din lume, o rată scăzută a impozitului pe profit, pe investiţii străine colosale şi o populaţie tânără, educată. În câţiva ani Irlanda a ieșit din starea de sărăcie imemorială și a ajuns una dintre cele mai bogate țări din lume.

Apoi, în anii 2000, Irlanda a fost cuprinsă de o nebunie demnă de un capitol din cartea lui Charles Mackay din 1841, “Memorii ale extraordinarelor amăgiri populare şi nebunia maselor”. Această dereglare a luat forma unei bule imobiliare. Creditul facil şi ratele scăzute ale dobânzilor au escaladat preţurile proprietăţilor imobiliare la cote astronomice; o casă din Dublin s-a vândut pentru aproape 100 milioane dolari. O explozie a sectorului de construcţii a dus la angajarea unei sfert din forţa de muncă. În această perioadă au fost construite în Irlanda mai multe locuinţe decât în Marea Britanie, a cărei populaţie este de 15 ori mai mare. Băncile străine i-au împrumutat pe irlandezi cu o nonşalanţă uimitoare. Royal Bank din Scoţia a împrumutat 50 miliarde dolari, circa 12.000 dolari americani pe persoană în Irlanda. Bănci britanice, germane şi belgiene au împrumutat împreună aproximativ 100.000 dolari pe cap de locuitor, ceea ce ar însemna 30 trilioane dolari dacă SUA ar fi împrumutat în acelaşi mod.

Încântat, guvernul irlandez a impozitat toate tranzacţiile financiare şi a privit cum i se umplu cuferele cu bani. S-a bucurat de un surplus bugetar, în ciuda creşterii cu 59% a angajărilor în sectorul public în perioada 1985 – 2002 şi în ciuda acordării celor mai generoase salarii din lume pentru lucrătorii la stat. Pentru un timp, toată lumea a fost fericită.

În ultimă analiză, guvernul a plătit forţa de muncă angajată în sectorul public cu bani împrumutaţi, chiar dacă aceştia au trecut iniţial prin mâini private. După ce întregul edificiu s-a prăbuşit, guvernul a naţionalizat datoria privată prin garantarea solvabilităţii băncilor irlandeze, astfel luând asupra sa obligaţii financiare mult mai mari decât întreaga economie irlandeză. Deficitul bugetar a crescut la 32 la sută, iar şomajul s-a ridicat brusc de la 4 la sută la 14 la sută, în numai câteva luni. Activitatea de construcţii s-a oprit complet; mediul rural irlandez s-a umplut cu şantiere de locuinţe neterminate şi au apărut oraşe fantomă înainte ca cineva să fi trăit în ele, ruine neromantice în construcţie. Aproximativ 5 la sută din populaţie a apelat la emigrare, eterna supapă de siguranţă a irlandezilor.

Dar partea cea mai interesantă a poveştii este că Irlanda nu a cunoscut aproape nicio nelinişte socială după colapsul economic. Bineînţeles că oamenii au fost supăraţi; în mod justificat, ei au învinovăţit guvernul şi pe bancheri, dar nu şi-au acordat dreptul de a se manifesta violent. Irlandezii au înţeles, aşa cum nici un alt popor nu pare să fi înţeles, că ei au fost complici în criză. Ei s-au bucurat de distracţie atâta timp cât a durat: i-au votat şi menţinut la putere pe politicienii care le-au adus credit ieftin şi nerestricţionat, s-au îmbulzit să acumuleze bogăţie în timp ce preţurile caselor au crescut în ritm ameţitor, au luat în derâdere pe cei care avertizau ca lipsiți de patriotism, s-au împrumutat de parcă banii creşteau în copaci şi pînă şi şoferii de taxi şi lucrătorii la supermarket vorbeau încântaţi despre casele lor de vacanţă din Spania.

Cu toate acestea, după lovitura crizei şi măsurile luate de guvern, care a trebuit să taie drastic salariile din sectorul public şi să aplice alte măsuri de austeritate – prietenii mei care trăiesc în Irlanda au pierdut între o cincime şi un sfert din salariile lor – foarte puţini au avut cuvinte de plângere. Cei mai mulţi oameni au părut să înţeleagă că şapte ani de îmbuibare trebuiau să fie urmaţi de şapte ani de dietă. Legătura dintre excesul anterior şi greutăţile din prezent a fost evidentă pentru toată lumea, chiar dacă, justificat, oamenii au i-au acuzat pe politicieni şi bancheri mai mult decât pe ei înşişi.

Irlandezii au profitat de prima ocazie pentru a concedia guvernul, la urna de vot. Fianna Fail, partidul dominant de la proclamarea independenţei în 1921, a fost umilit în alegeri. Însă, recunoscând faptul dureros că vina altora nu înseamnă propria nevinovăţie, irlandezii au dat un exemplu lumii. După prăbuşire, guvernele succesive irlandeze au avut determinarea de a lupta pentru păstrarea impozitelor fiscale reduse pentru corporaţii, numite “prădalnice” de către ceilalţi europeni. (Este simptomatic pentru boala Europei faptul că abţinerea de la confiscarea banilor de către stat este acum considerată “jaf” de către clasa politică.) Economia irlandeză este astfel pregătită pentru o revenire mai rapidă.

Grecia a fost altă problemă. Guvernul, de asemenea bazându-se pe credit bun în euro, s-a împrumutat pur şi simplu pentru a întări sectorul public. Atunci când această piramidă diferit construită s-a prăbuşit, obiectivul principal al populaţiei a devenit împotrivirea la schimbări, garantând astfel continuarea obiceiului de a primi mai mult decât câştiga prin muncă şi de a consuma mai mult decât producea. Da, guvernul a fost corupt, da, băncile străine au împrumutat iresponsabil. Dar oare grecii chiar nu ştiu că evaziunea fiscală este o practică standard în ţara lor şi nici pe departe doar în rândul elitei, că o mare parte din ocuparea forţei de muncă în sectorul public a fost un simulacru de activitate productivă, că toate condiţiile de pensionare superioare celor din Germania au fost nemeritate şi de nesusţinut, că întreaga lor clasă politică şi administrativă este formată din mincinoşi şi escroci? Blamarea germanilor – stereotipul nazist a apărut rapid după ce subvenţiile europene au fost reduse – a devenit un mod convenabil de a evita introspecţia.

Desigur că germanii, sau cel puţin cei din clasa politică, nu au fost fără prihană. Ei s-au alăturat altor lideri europeni în gândirea că ar putea înlocui realitatea economică prin crearea unei monede comune, aşa cum au crezut că pot înlocui realitatea socială prin crearea unei uniuni politice. Părea că nu-i interesează faptul că populaţia germană, asemeni multor alte populaţii europene, nu a vrut să aibe nimic de a face cu euro şi au calculat că ar fi periculos să-i prezinte nota de plată, odată ce au început să apară problemele inevitabile.

Pentru un timp moneda euro a lăsat impresia că serveşte intereselor germane, permiţând altor ţări să cumpere bunuri germane, pe care altfel nu şi-ar fi putut permite să le cumpere. Între timp Germania, cu o determinare nespecifică altor ţări europene, a redus impozitele pe salarii şi abia a majorat salariile, având stabilită anterior o bază de producţie puternică. Economiile au crescut, iar Germania a devenit China Europei. Acum se confruntă cu problema excedentului comercial, mai mare decât al deficitelor comerciale combinate ale Franţei, Italiei şi Spaniei.

Europenii s-au pus singuri la colţ. În cazul în care datoriile ţărilor europene sunt puse într-un coş comun, atunci nu există decât o singură ţară care stabileşte normele comune, şi nu va fi Franţa, care se confruntă cu un deficit mare, datorii mari şi un dezechilibru comercial de mari dimensiuni. Istoricul John Robert Seeley a scris într-un enunţ faimos că imperiul britanic s-a format “într-un paroxism al lipsei de judecată”. Aşa ar putea fi cu hegemonia Germaniei în Europa.

Dar este îndoielnic faptul că austeritatea fiscală de înţeles a Germaniei va produce bucurie în restul Europei, unde consecinţele economice şi sociale vor fi dureroase. Chiar şi în Irlanda se pot auzi bâiguieli despre modul în care independenţa a fost cedată “germanilor”, aşa cum tind să fie numiţi acum toţi tehnocraţii europeni. În Germania, soluţia de a înlătura datoria prin emiterea de euro nu este populară deoarece conducătorii au promis populaţiei sceptice, atunci când moneda comună era supusă dezbaterii, că adoptarea ei nu va însemna niciodată nevoia de a plăti datoriile altor ţări. Iar datorită unor motive istorice evidente, o populaţie germană nemulţumită nu este un factor liniştitor pentru restul Europei.

Alternativa la partajarea datoriilor pare să fie destrămarea euro. Acest lucru ar putea transforma recesiunea într-o criză prelungită, cu ţările expulzate din zona euro forţate într-o neîndeplinire a obligaţiilor financiare catastrofală pentru sistemul bancar. Ameţesc numai gândindu-mă la contul meu bancar în euro: în cazul unei destrămări va fi convertit în drahme sau în mărci germane, şi cine va decide? La fel ca toţi ceilalţi, aş prefera mărci germane, o preferinţă care va duce la creşterea preţului mărcii până la punctul în care exporturile germane, indiferent cât de înaltă calitatea lor, vor deveni prea scumpe pentru a mai găsi cumpărători.

Nu e de mirare că Angela Merkel, cancelarul german, pare indecisă: ca orice politican, ea doreşte o soluţie nedureroasă pentru orice problemă. Ea nu vrea să se impună prin intermediul greutăţii Germaniei şi să comande celorlalte ţări Papieren, bitte. Cu toate acestea, ea nu vrea nici să fie responsabilă pentru inflaţie galopantă sau dezmembrarea euro. Orice ar decide, dragostea faţă de Germania în Europa nu va creşte.

Pe scurt, cheltuielile iresponsabile a numeroase guverne europene, care au acordat beneficii nemeritate la populaţii întregi, în contul generaţiilor care vor veni, au produs – împreună cu uniunea monetară megalomană – o criză care nu este doar economică, ci socială, politică şi chiar civilizaţională. Uniunea Europeană, proiectată pentru a pune capăt războiului pe continent, a resuscitat antagonisme care ar putea să se încheie în belicozitate. Iar proiectul european se dovedește a fi drept ceea ce orice persoană ar fi putut observa că a fost dintotdeauna: ceva asemănător cu construirea unei masive Iugoslavii post-Tito.

În original: The European Crack-Up. Articol apărut în ediţia din ianuarie 2012 a revistei americane City Journal. În românește la În linie dreaptă

Spre deosebire de păsări, de exemplu, insectele pot fi crescute in spatii sigilate de mici dimensiuni, la lumina soarelui, si au nevoie de putin spatiu de depozitare. Ideea a mai fost popularizata si in trecut de UE si Natiunile Unite. Se vehiculeaza ca pana la sfarsitul acestui deceniu, insectele deja se vor afla pe multe mese, fără ca oamenii să ştie măcar ceea ce mănâncă. In plus, dupa cum declară nu puţini “experti”, din 2020, din cauza penuriei de alimente, nici nu vom mai avea de ales, asa că am face bine sa ne obişnuim cu ideea. Poate ar trebui să ne obişnuim şi cu ideea de a mânca “produsul verde“, nu?!

Desi decizia Marii Britanii de a nu participa la acest tratat era cunoscuta, a surprins oarecum decizia Cehiei. Premierul ceh Petr Necas a declarat luni seara, la Bruxelles, pentru presa cehă, că există semne de întrebare privind conţinutul tratatului, dar şi în ceea ce priveşte ratificarea pe plan intern, chestiuni care l-au împiedicat să se alăture celor 25 de state semnatare. “Nu am putut accepta acordul acum din cauza conţinutului şi, de asemenea, deoarece nu există claritate privind ratificarea şi termenele efective. Consider extrem de valoros faptul că tratatul a fost modificat astfel încât ne putem alătura şi în viitor“, a afirmat Necas.

Partidul Civic Democrat condus de Necas, fondat în anii ’90 de actualul preşedinte al Cehiei, Vaclav Klaus, cunoscut prin pozitiile sale eurosceptice, s-a împotrivit implicării organismelor UE în afacerile interne. Cehia nu a stabilit încă o ţintă de adoptare a monedei euro. Guvernul de la Praga a aprobat cu reticenţă săptămâna trecută un împrumut de 1,5 miliarde euro către Fondul Monetar Internaţional, acordat în cadrul pachetului european de consolidare a resurselor FMI pentru combaterea crizei din zona euro

Tratatele internaţionale încheiate de Cehia au nevoie de aprobarea lui presedintelui tarii, Vaclav Klaus, iar acesta a declarat că nu va semna pactul fiscal. Însă mandatul său se va încheia în luna februarie a anului viitor, probabil înainte de termenele care vor fi stabilite de UE pentru ratifciarea tratatului de către statele membre. Cehia, Polonia, Ungaria şi Slovacia au cerut, înaintea summit-ului UE de luni, ca statele membre din afara zonei euro să fie invitate la reuniunile oficialilor din zona euro. Liderii europeni au ajuns ulterior la un compromis – statele din afara zonei euro vor putea participa la unele summit-uri ale zonei euro, însă Necas nu s-a arătat mulţumit de soluţie.

Transcript:

“Va multumesc domnule presedinte! Am fost uimit de tonul multor remarci din aceasta sala, de cand se discuta despre noul summit (nota red: legat de noul tratat fiscal), care spuneau ca Marea Britanie ar trebui sa iasa din UE, sa isi vada de drumul ei, sa se intoarca “pe mare” si asa mai departe. Desi erau spuse intr-un mod ironic, eu as prefera sa le consider o baza consistenta de negociere.

E clar ca noi (Marea Britanie) nu vom fi parte a acestui nou tratat de uniune fiscala, care in mod logic inseamna mai multa integrare, nu doar la nivelul politicilor fiscale, ci si la nivel politic. Asta va lasa Marea Britanie intr-un strat exterior al Uniunii Europene, ceea ce va insemna ca Uniunea Europeana, per ansamblu, isi va pierde din substanta, reducandu-se la cooperarea interguvernamentala si liber schimb economic. Oare asta nu ne-ar multumi pe toti? In mod sigur i-ar multumi pe cei care m-au ales in Parlamentul European!”

Discurs tinut de europarlamentarul britanic, Dan Hannan, in data de 27.1.2012.

Implicațiile acestui tratat sunt dintre cele mai sumbre pentru oricine folosește Internetul iar cel mai grav este faptul că toate mijloacele de control și informațiile personale ale oricărui internaut vor fi la dispoziția unor companii private. În acest mod se eludează controlul exercitat de organele statului sau de către autoritățile public alese, iar deținătorii drepturilor de proprietate intelectuală vor avea access la viața personală a oricărei persoane fără a necesita un mandat sau o hotărâre judecătorească.

Dar ce înseamnă ACTA pentru fiecare dintre noi, ultilizatorii de Internet?

Furnizorul dumneavoastră de Internet va avea obligația să va monitorizeze întreaga activitate online. Siteurile pe care navigați, tranzacțiile financiare online, discuțiile prin intermediul programelor de tip messenger, tot ceea ce faceti online va fi monitorizat cu grijă de către angajații acestor companii și oferit la cerere oricărei firme care are cea mai mică suspiciune că aceste activități au condus la încălcarea drepturilor de autor deținute de acestea.

Aceștia vor opera după propriile reguli, nimeni nu vă va aduce la cunoștiintă că are loc această monitorizare și nu veți avea nici un mijloc să va protejați. Practic vor putea face orice cu aceste informații, inclusiv folosirea lor în scopuri publicitare. Dreptul la viața privata este încălcat în mod grosolan, cu acceptul statului, care a ratificat acest tratat.

Dacă aveți un site sau un blog acesta va putea fi închis oricând în urma unei simple cereri din partea unei companii care se va plânge firmei unde acesta este găzduit că materialele postate acolo contravin drepturilor de autor.

Nu contează că acestă încălcare poate fi o simplă imagine sau câteva rânduri luate dinr-un articol publicat în altă parte. Cei ce au avut ocazia să vadă textul tratatului au menționat faptul că aceste prevederi sunt în mod intenționat cât mai vagi, pentru a simplifica închiderea unui site. Conscințele acestui tratat nu se opresc doar aici, ci vizează chiar și liberatea de opinie.Dacă un site devine mult prea incomod pentru un guvern sau o companie, acestea pot cere oricând inchiderea acestuia, sub diverse pretexte.

Parlamentul European, în cadrul unui studiu asupra Acordului, a declarat că este”dificil de stabilit care sunt avantajele semnificative pe care ACTA le oferă cetătenilor UE in plus fată de cadrul international existent.” In studiu se arată de asemenea că “acceptarea neconditionată a Acordului ar reprezenta un răspuns inadecvat din partea Parlamentului European, avand in vedere problemele care au fost identificate in legătură cu versiunea actuală a ACTA”.

Cu toate acestea, 22 de țări membre ale Uniunii Europene, incluzând Romănia, au semnat acest tratat. Perspectivele deschise de ACTA sunt sumbre, iar drepturile omului par a nu avea nici o importanță pentru autoritățile române, semnatare ale acestui tratat. De ce un acord cu consecințe atât de dezastruoase pentru drepturile noastre a fost semnat fără o consultare publică sau Parlamentara?

De Sebastian Dracopol, director de proiect la Divizia Web Adevărul Holding

Un lucru totusi pozitiv, demn de remarcat, este acela ca raportorul Parlamentului European al Acordului international pentru combaterea contrafacerilor (ACTA), francezul Kader Arif, a demisionat, vineri, comparand negocierile cu privire la acest act cu o mascarada. “Condamn intreg procesul care a dus la semnarea acestei intelegeri. Populatia nu a fost consultata in acest sens, negocierile nu au fost transparente, au existat amanari neexplicate ale semnarii acordului, iar recomandarile PE nu au fost luate in seama“, a afirmat acesta. “Acest acord poate avea consecinte majore asupra vietii cetatenilor”, a avertizat Arif.

Demisia sa survine dupa o serie de proteste in Polonia, unde mii de demonstranti au iesit in strada pentru a denunta semnarea acordului, cu afise pe care se putea citi “Spune ‘nu’ cenzurii” si “Vrem un Internet liber“. La inceputul saptamanii, hackerii au atacat site-uri ale Guvernului polonez, inclusiv al premierului Donald Tusk. In afara UE, tratatul a fost mai fost semnat de Statele Unite, Australia, Canada, Japonia, Maroc, Noua Zeelanda, Singapore si Coreea de Sud.

Sursa: Ziare.com

Ca prin minune, presa din Romania s’a mai desteptat in legatura cu ce se pune la cale la nivel mondial. Cel mai recent act – ACTA (Acord comercial anti contrafacere), acordul negociat in secret inca de pe vremea lui Bush. E deghizat intr-un tratat care combate pirateria, dar e actul care pune bazele cenzurii si controlului sever pe internet.

Vreme insa habar n’are cine, ce, cum. E de departe cel mai prost ministru pe care l-am vazut vreodata.“În rest, este vorba de tot felul de produse care pot fi obiectul contrabandei: (poate contrafacere)  blugi, cafea, alcool, parfum, medicamente.”

“Însă eu personal am studiat actul, iar respectivul punct spune că România, dacă vrea, poate să ofere date privind ID-ul (poate IP) de unde s-a făcut o anume tranzacţie pe internet”

“”Eu nu cred că a semnat în secret acest tratat, a fost în dezbatere, dar la Comisia Europeană (când?), bineînţeles, dar suntem într-o primă fază, urmează dezbaterea de către Parlamentul European şi apoi ratificarea de către parlamentele naţionale.”

“ACTA este un acord internațional care vine și sincronizează de fapt țările semnatare, și ați văzut că suntem într-o companie destul de selectă, SUA, țările europene, Japonia Coreea de Nord, este o sincronizare între aceste țări împotriva furtului (tot n-a inteles) de pe internet”” (http://blidescu.ro/blog/?p=1006)

Manifestanţii naţionalişti s-au confruntat sâmbătă cu poliţiştii croaţi în capitala Zagreb, după ce mai mulţi tineri au fost opriţi să smulgă un steag al Uniunii Europene de pe un stâlp. Violenţele au loc cu doar o zi înainte de referendumul naţional pe tema aderării fostei republici Iugoslave la UE.

Ciocnirile s-au produs la sfârşitul unui miting de protest, care a adunat peste 1.000 de naţionalişti şi veterani ai războiului de independenţă de la începutul anilor ’90, care se opun aderării ţării lor la Uniunea Europeană, opinie împărtăşită conform sondajelor de peste 40 la sută din totalul populaţiei. Mai multe persoane au fost rănite şi cel puţin trei demonstranţi au fost reţinuţi de poliţie.

Duminică cetăţenii sunt chemaţi la urne pentru a răspunde la întrebarea “Susţineţi aderarea Republicii Croate la Uniunea Europeană?”. Dacă va câştiga opţiunea “DA”, aşa cum indică şi sondajele de opinie, Croaţia va mai trebui să aştepte ratificarea tratatului de aderare de către fiecare dintre cele 27 de state membre ale UE, pentru a intra oficial în Uniune la 1 iulie 2013.

Nota redactiei Eurosceptic: Să remarcăm totuşi că, spre deosebire de ţara noastră, în Croaţia, cetăţenii au fost chemaţi la urne să voteze pentru sau împotriva aderării ţării lor la UE. De asemenea, există o opoziţie serioasă împotriva UE. Ca un fapt divers, am văzut la un post tv un reportaj în care un ziarist croat ne dădea ca exemplu (negativ) despre ce rău poate aduce ţării sale integrarea în UE.