9 mai este Ziua Independenţei României. PE 9 MAI 1877, Parlamentul ţării proclamă „Independenţa absolută a României”, prim ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „în stare de rezbel…, dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Astfel Camera Deputaților și Senatul votează moțiunea prin care se lua la cunoștință că „rezbelul între România și Turcia, ca ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României, au primit consacrarea lor oficială”, adică s-a votat moțiunea de proclamare a independenței României. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, manifestând până târziu. Acestei mulțimi i s-a alăturat și „vreo mie de studenți”, după aprecierea lui Nicolae Iorga, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași.

A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării. Aceasta este o mică parte din jertfa materială și de sânge a înaintașilor noștri, astfel că pentru echiparea și întreținerea armatei române s-au adunat din donațiile poporului suma de 1.639.798 lei, din care cu 1.212.661 lei s-au plătit armele achiziționate. De asemenea poporul a oferit pentru nevoile armatei române: 91.436 pâini; 32.363 obiecte de îmbrăcăminte și încălţăminte; 10.967 feșe; 6.724 vite, oi cai; 93.789 kilograme de alimente; 8.649 hectolitri de cereale și fasole și multe altele. Întreaga valoare a donațiilor primite de autoritățile române însumează suma de 9.247.000 lei. Pe lângă toate acestea poporul român a prestat 1.045.747 de zile de muncă pentru transporturi și 53.676 zile lucrătoare în construcții.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mulți de jumătate au fost omorâți sau răniți. Și toate acestea pentru ca urmașii lor să trăiască într-o țară liberă, nesupusă niciunei puteri străine. Iar noi, cei de astăzi, obidienți puterilor apusene, îi uităm, ca să plăcem celor care ne asupresc! Halal neam românesc! Un popor care îşi uită istoria, nu merită să existe.

Doar o regândire fundamentală a întregului model al Uniunii Europene poate readuce bogăţia pe Continent, scrie preşedintele ceh Václav Klaus într-un editorial publicat de “The Telegraph”. Timp de mulţi ani, Europa nu a acordat suficientă atenţie evenimentelor de pe Continent sau nu a îndrăznit să le privească în mod critic. Abia acum doi ani, o dată cu începutul crizei datoriilor eurozonei unii au început să privească mai îndeaproape problemele.

Dar cei mai mulţi tot nu doresc să vadă că acesta a fost doar vârful unui aisberg mult mai mare. Împreună cu politicienii şi economiştii, aceşti oameni au considerat că până şi criza din 2008-2009 a fost un fenomen global şi că Europa pur şi simplu l-a importat, deşi era evident că era o criză nord-americană şi europeană. Problemele de durată din Europa au fost mult subestimate: de aceea trebuie arătate dintr-o perspectivă istorică.

Integrarea europeană s-a bazat pe o idee raţională de a liberaliza Europa, de a o deschide şi de a extinde comerţul construind o piaţă comună şi un spaţiu economic larg interconectat. Această liberalizare a caracterizat mai mult sau mai puţin primele decenii ale procesului de integrare europeană. Şi a adus rezultate bune, mai ales în comparaţie cu anii 30.

Dar vremurile actuale sunt diferite, pentru că integrarea europeană s-a dus spre altceva. Liberalizarea a fost înlocuită de un transfer masiv al competenţelor de la statele membre către “centrul de comandă” al Uniunii Europene, din Bruxelles; de o înlocuire radicală a caracterului interguvernamental cu supranaţionalismul; de o slăbire atent orchestrată a “cărămizilor” integrării europene – ţările individuale; de o centralizare pe scară largă, reglementări împotriva pieţei, standardizare şi armonizare a întregului continent.

În trecut, un continent eterogen a înflorit graţie diversităţii sale, non-uniformităţii şi competiţiei sănătoase dintre ţări. Asta s-a schimbat când Europa a devenit unită şi a fost uniformizată artificial de către guvernanţa şi legislaţia centrală. Asta a dus la rezultatele economice slabe pe care le vedem azi şi la ceea ce se numeşte deficit democratic. Eu îi spun post-democraţie.

Uniformitatea instituţională s-a transformat într-o cămaşă de forţă care blochează toate activităţile umane pozitive. Cel mai important moment din acest proces a fost crearea Uniunii Monetare şi introducerea unei singure monede iniţial pentru 12 state, apoi pentru 17. Criza datoriilor suverane ale Eurozonei e o consecinţă inevitabilă a acestei monede unice, a acestei unice rate de schimb, a acestei dobânzi unice pentru mai multe ţări cu diverşi parametri economici. Decizia politică în favoarea acestui aranjament a fost luată fără a se lua în considerare fundamentele economice existente.

Economiştii ştiu că uniunile moentare prost construite sunt costisitoare şi nu durează mult. Asemenea aranjamente pot fi salvate ipotetic printr-un grad de solidaritate între membru şi prin transferuri fiscale uriaşe. Dar nu poate exista o solidaritate autentică în Europa şi nu există fonduri mari în mâinile autorităţilor politice europene pentru a compensa ţările care sunt victimele acestui aranjament din cauza parametrilor lor economici. Aşa că nu există nici o soluţie iminentă pentru capcana datoriilor suverane. Există doar consecinţe nedorite: probleme bugetare şi economice pe termen scurt şi stagnare pe termen lung.

Şi totuşi, actualul model nu este decât jumătate din problemă. În afară de dificultăţile ce rezultă din integrare, există o problemă uriaşă cu economia de piaţă socială din Europa. Se preferă politici bazate pe redistribuirea venitului în loc de activităţi productive. Se preferă timpul liber, siestele, vacanţele lungi muncii din greu. Se preferă consumul investiţiilor, datoriile economisirii şi siguranţa riscurilor. Se preferă social democraţia capitalismului.

Problema are rădăcini adânci şi nu poate fi rezolvată prin şi mai multe summituri europene. Pentru a readuce productivitatea în Europa e nevoie de ceva similar din punct de vedere structural sarcinii pe care am avut-o de îndeplinit în Cehia când a trebuit să scăpăm de comunism.

Asta înseamnă cel puţin transformarea sistemului economic şi social şi restructurarea integrării europene. Iată cum văd eu principalele componente ale unei asemenea schimbări. Înainte de toate, trebuie să scăpăm de economia socială neproductivă şi paternalistă. Apoi, trebuie să acceptăm că procesele de ajustare economică iau timp şi că politicienii nerăbdători şi guvernele iau decizii greşite de multe ori. În al treilea rând, ar trebui să reducem masiv cheltuielile guvernamentale şi să lăsăm baltă flirtatul cu soluţii bazate pe creşteri de taxe.

Trebuie de asemenea să oprim legislaţia ecologistă în veşnică expansiune. Verzii trebuie împiedicaţi să preia frâiele asupra unei părţi importante din economie sub steagul unor doctrine precum încălzirea globală. Ar trebui să scăpăm şi de centralizare, armonizare şi standardizare a continentului european şi să începem descentralizarea, dereglementarea şi desubvenţionarea societăţii şi economiei. Ar trebui să devină posibil pentru ţări care sunt victime ale Fondului Monetar Internaţional să iasă din programe şi să se întoarcă la propriile aranjamente monetare. Şi ar trebui să lăsăm baltă planuri precum uniunea fiscală, ca să nu mai vorbim de ambiţiile antidemocratice de a unifica politic Europa. Ar trebui să ne întoarcem la democraţie, care poate exista doar la nivel de state-naţiuni, nu la nivelul întregului continent. O discuţie serioasă asupra acestor chestiuni a fost întârziată nepermis de mult.

Într-un material anterior – „A sunat ceasul? Uniunea Europeană – Marea Amăgire“ – am arătat cum avertismentul dat în 2003, într-o carte ştiinţifică, semnată de doi autori englezi, avînd la bază o analiză profesionistă şi responsabilă, prin care se prefigura eşuarea acestei „mari amăgiri”, comparabilă doar cu „visele de autoamăgire ale comunismului” (op. cit., p. 314), s-a adeverit. În studiul amintit reiteram şi soluţia corectă de ieşire din situaţia explozivă în care UE se află azi: revenirea la o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente – dar cu adevărat independente, iar nu obediente „Centrelor de Putere” (cum se autointitulează azi noile imperii) –, State suverane care pot angaja între ele relaţii complexe – Tratate, Convenţii –, reciproc avantajoase, astfel putînd să răspundă, prompt şi eficient, exigenţelor şi provocărilor actuale şi viitoare. Avertismentul dat în 2003 s-a adeverit după numai 8 ani!

După mai multe întruniri, precipitate, la nivelul „cel mai înalt”, determinate de pericolul „exploziei” iminente, favorizată de megacriza provocată de „superelitele” care-şi arogă dreptul de a conduce şi, mai mult, de a domina lumea, tocmai cu scopul de a grăbi „globalizarea”, liderii UE au lansat, de fapt, au relansat, poate la o „sugestie” mai înaltă, soluţia „Statelor Unite ale Europei”. Comandantul nostru de „navă” a preluat, imediat şi cu convingere (?), soluţia, aducîndu-i chiar şi un minielogiu.

Pentru cei neavizaţi, care ştiu prea puţină istorie, iar ştiinţei politice nu i-au putut desluşi încă definiţia, obiectul – soluţia liderilor UE pare credibilă. Unii lideri naţionali vremelnici, cu siguranţă nemulţumiţi de vasalitatea sub care şi-au împins Statele naţionale prin „aderare” şi le-au angajat în perspectiva „integrării” – în fapt aceste eufemisme nu sînt altceva decît etapele constituirii „Imperiului global”! –, au putut gîndi că, iată, „umaniştii” din anturajul „Marelui Arhitect”, prin acea soluţie, relansată, au în vedere, cu adevărat, o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente şi, ca atare, s-ar putea conforma şi ei.

Or, istoria a reţinut lecţia imperiilor „istorice”, începînd din Antichitate şi pînă la începutul Secolului XX, cînd s-au constituit neo-imperiile: Imperiul comunist (URSS), noul Reich al lui Hitler, ulterior, noul Imperiul chinez, tot comunist.

Naţiunile încarcerate în imperiile „istorice” îşi pierduseră suveranitatea, erau oprimate de imperiul absolutist şi, ca finalitate, supuse lichidării ca naţiuni etnice, urmînd să fie „amalgamate” în imensul spaţiu al imperiului. Cînd a apărut primul imperiu comunist, naţiunile ţinute prizoniere, pînă atunci, în imperiul autocrat ţarist, întîi au fost minţite – pur şi simplu! – de bolşevici, de Lenin, în persoană, cu promisiunea autonomiei pînă la despărţirea de Statul sovietelor. La scurt timp, însă, în perspectiva proclamării URSS, Lenin şi „ai lui” s-au rotit la 180 grade şi, cu o logică răsturnată, dar credibilă atît pentru mujicul uşor de manipulat, cît şi pentru alte categorii, mai elevate, ale populaţiei, naţiunilor li s-a argumentat că „în fond, în condiţiile imperialismului oprimator”, interesul lor este să rămînă în „Statul sovietic al muncitorilor şi ţăranilor”, care, printr-o „revoluţie mondială”, va aduce fericirea în lume. Bolşevicii – cei mai mulţi dintre cei aflaţi la conducere, acum, se ştie bine, erau „elite” evreieşti – au găsit sau li s-a „sugerat”, mai „de sus”, titulatura Statului „de tip nou”: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Evident – dar asta puţini o ştiau pe atunci – era vorba de socialismul inventat şi infectat de marxism, totalitar în esenţa lui, căci socialismul corect, adevărat, vizează ansamblul societăţii, nu dictatura unora asupra marii majorităţi a populaţiei. „Proletarii”, ca „forţă conducătoare”, şi „ţăranii”, aliaţii lor, erau lansaţi, propagandistic, ca paravan pentru acoperirea/justificarea dictaturii. După moartea lui Lenin, în 1924, şi acapararea conducerii supreme de către Stalin – un obsedat de mirajul Puterii, dar dotat cu o inteligenţă diabolică –, marea massă a „popoarelor sovietice” a cunoscut cea mai cumplită teroare. În acelaşi timp, în lume au proliferat partidele comuniste, subordonate (ca secţii) partidului din URSS (PCUS), prin reţeaua Cominternului – principalul său sprijin în vederea extinderii, în lume, a acelui „socialism” inventat şi infectat de marxism, care a reuşit să pătrundă – paradoxal! – şi în mediile multor „telectuali” şi „politicieni subţiri”. El a făcut şi cîteva victime „ideologice”: intelectuali rătăciţi vremelnic, aşa cum a fost cazul lui Panait Istrati.

Astfel, sprijinit de fraţii comunişti şi masoni, în Europa şi dincolo de oceane, Imperiul comunist – cel mai primejdios „distrugător”, lansat contra lumii de Forţele oculte –, călcînd pe munţi de cadavre şi răspîndind teroare în lume, a ajuns la rangul de mare Putere. După care, sprijinit de aliaţii „democraţi” ai Occidentului neoimperialist, penetrat, însă, de „socialismul” marxist-leninist, Imperiul comunist a devenit „salvatorul” Europei împotriva „ciumei brune” – al doilea „distrugător”, lansat de aceleaşi Forţe oculte! Pe această „platformă”, Imperiul comunist a rezistat în continuare, pînă cînd marile contradicţii din interiorul său s-au acutizat, lăsînd să se întrevadă tot mai clar pericolul unei uriaşe explozii, cu consecinţe planetare imprevizibile.

„Superelitele“ care „monitorizau” mersul istoriei, au hotărît să evite explozia, optînd pentru „implozie”. Scop pentru care au şcolit „omul providenţial”, cel însemnat pe cap, pentru a pregăti şi a dirija „implozia”. Aceasta, inevitabil, s-a produs, dar un nou imperiu s-a născut din sămînţa „socialismului” marxist-leninist – sămînţă locală, dar, cum am precizat, ea a fost pusă să rodească pe întreaga planetă. Acesta a fost numit, poate, tot la „sugestia” acelor „superelite”, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) – o reeditare a minciunii cu „Statele independente”! Cînd „corabia” C.S.I. ameninţa să se scufunde, mulţi „şobolani“ s-au grăbit s-o părăsească, pe punte rămînînd destule rozătoare, care îşi continuă „opera”. După mai bine de două decenii, situaţia a devenit, din nou, îngrijorătoare în interiorul C.S.I. – probă, temerile regimului faţă de nemulţumirile şi protestele care iau amploare.

„Ciuma brună”, a celuilalt diabolic din „interbelic”, Hitler, a fost, cum am spus, al doilea „distrugător” lansat de amintitele „superelite” împotriva lumii, pentru a o „convinge” să se orienteze cît mai repede către formula „State Unite”. Precum se ştie, „ciuma brună” a fost înfrîntă, dar nu lichidată, căci „nazismul” – altă compromitere periculoasă a celor două concepte: naţionalismul şi socialismul, ca şi a simbolului ancestral (zvastica) al arienilor, poporul primordial al Europei –, ca „fascism hitlerist”, prin supravieţuitori, dar şi prin spiritul său, care persistă şi se extinde îngrijorător, îşi continuă existenţa în Europa şi peste tot în lume.

În paralel cu lansarea celor două „distrugătoare” asupra lumii – ca strategie, cu efect tactic pentru grăbirea „globalizării”, ambele, însă, fiind scăpate de sub control –, „superelitele” amintite au iniţiat, în perioada interbelică, – de reţinut: în paralel cu lansarea celor două „distrugătoare” şi cu constituirea şi dezvoltarea Kominternului! – două variante ale altui „proiect” pentru Europa, „globalizarea” vechiului continent fiind văzută drept „cheia” pentru „globalizarea” politică a întregii lumi.
Prima variantă a noului „proiect” a fost lansată chiar în anul încheierii primului război mondial (1918) şi a constat în pregătirea, discret, dar mai ales în secret, a unei „Uniuni Europene”, la început, vest-europene, apoi extinderea ei spre Est, cît se va putea … La această variantă de proiect s-a lucrat cca. 3 decenii, pînă după cel de-al II-lea război mondial, acesta urmînd a fi noua criză majoră, care să permită lansarea, cu „paşi mărunţi”, a noii „Uniuni Europene”. Ea este structura comunitară care funcţionează în prezent, cu tendinţe de a se extinde tot mai mult spre Răsărit, prin aceleaşi metode discrete şi secrete, „metode specifice” pentru amăgirea sau cointeresarea partidelor, liderilor, parlamentelor, să accepte „aderarea” la noua megaformaţiune, căreia să i se cedeze, „la schimb”, suveranitatea naţională, dimpreună cu perspectiva „integrării” şi „globalizării”, conform „proiectului”. Cu multă răbdare şi perseverenţă, se avea în vedere perspectiva ca aceia care acceptaseră să fie „ajutaţi” să ajungă „la vîrf”. Naţiunile, slab/sumar informate, puteau fi manipulate. Toate acestea sînt descrise, demonstrate, pînă în 2003, de autorii cărţii citate. Şi, astfel, „marea amăgire” a strîns în jurul Centrului, pînă atunci (2003) şi în continuare, 27 de State europene. Dacă, în plan politic, respectivii lideri, partide, parlamente, au cedat suveranitatea naţională a Statelor lor, în 2005, prin aşa-numitul „Tratat de Constituţie” (un concept ad-hoc!) li s-a pus în faţă precizarea (să fie clar!) că de aici înainte Statele componente, toate creştine, vor intra într-o Europă post-creştină, conform preambulului acelei Legi fundamentale, cu nume nou, mixt. Ne-am întrebat atunci: cine erau acei „buni prieteni” ai creştinismului, de au vrut chiar să-l lichideze în Europa?! Nu era greu de ghicit. S-au sesizat capii celor două mari Biserici creştine, poate vor fi şi protestat formal, dar, pînă la urmă, se pare că „la vîrf” s-ar fi „dres busuiocul”, cum se spune pe la noi, ajungîndu-se la un modus vivendi: enoriaşii n-au ştiut nimic. Ce contează?

Cum însă „Tratatul de Constituţie” a căzut, în urma neratificării lui de către două State (Franţa şi Olanda), liderii U.E. au trecut la modificarea textului. La nivelul omului de rînd, dar nu numai, nu se ştia ce anume s-a modificat şi ce nu, dar în 2006 a apărut, în loc, „Agenda Lisabona”, ca nouă „Constituţie”. În prealabil, în ianuarie 2006, U.E. a lansat o „Recomandare” (aşa se poartă azi, la Case mari, recomandări şi sugestii, nu poruncă, aşa cum era odinioară …). „Recomandarea otrăvită” – cum titra un cotidian din Bucureşti – preciza că naţiunile etnice – principala permanenţă a istoriei –, intrînd în U.E., urmau să se transforme, cît mai curînd, în aşa-numite „naţiuni civice” – un concept nou, inventat, şi el, ad-hoc –, împreună cu Statele naţionale respective, pentru a căror „aderare” liderii acestora acceptaseră, sub semnătură, să se „topească” în Suprastatul „civic şi multicultural”, numit „Uniunea Europeană”. Deci, i se punea istoriei nu frînă, ci stop, de aci înainte urmînd a se pune bazele unei alte „istorii“! Gîndeşti şi te minunezi cît de departe s-a ajuns prin acea mare amăgire, denunţată de autorii cărţii citate! Cînd popoarele Statelor componente s-au mai lămurit, s-au mai dezemeticit, sub presiunea acquis-ului comunitar suveran, şi au început să apară nemulţumiri şi „pusee naţionaliste”, cum le numesc liderii U.E., s-a produs nelinişte „la vîrf”. Preventiv, să nu se ajungă la mai rău! – dar şi pentru a grăbi „topirea” naţiunilor şi a Statelor prin „integrare” şi „globalizare”, „superliderii” din anturajul „Marelui Arhitect” au pus de o nouă criză şi, accelerînd lucrurile, au provocat o megacriză, aşa cum moşteniseră „iluminaţii” cuvîntul testamentar lăsat de părintele lor, Adam Weisshaupt, transmis şi prin alte căi şi documente importante, o megacriză care, se considera, îi va satisface pe cei nemulţumiţi, cum am spus-o şi în alt material. Şi tot acolo (aici, repetăm), am afirmat că megacriza, pe lîngă suferinţele provocate celor mulţi, a avut şi un efect de bumerang: nemulţumirile amplificîndu-se, s-a pus sub semnul întrebării însăşi existenţa Suprastatului numit „Uniunea Europeană”. Această perspectivă i-a speriat grozav pe lideri, iar cuvîntul explozie, vizînd întregul continent, a ajuns la ordinea zilei, prin aceasta confirmîndu-se avertismentul dat în 2003 de autorii cărţii menţionate.

În materialul anterior („A sunat ceasul? – Uniunea Europeană – marea amăgire“), preluînd şi o concluzie a cărţii noastre din 2010, am reamintit soluţia unică de ieşire a Europei din această situaţie: revenirea la o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente. Nu ar fi uşor, căci multe lucruri s-au degradat între timp, dar aceasta este unica soluţie. State naţionale care, cum am spus, pot încheia între ele, pe principiul avantajului reciproc, relaţii complexe – Tratate, convenţii etc. –, prin care să rezolve, rapid şi eficient, problemele şi provocările prezentului şi ale viitorului.

La vîrful U.E., însă, unde se gîndeşte altfel, s-a revenit la soluţia „Statele Unite ale Europei”. S-a înţeles că această soluţie a liderilor nu este una nouă. Pentru a ieşi din criza de sistem imperial, în care lupta continuă a naţiunilor pentru redobîndirea suveranităţii aruncase imperiile istorice în Secolul al XIX-lea – atît în prima jumătate a lui, cît mai ales în a doua jumătate, cînd respectiva criză s-a declanşat – două dintre imperiile europene (în prima jumătate, cel habsburgic, în a doua jumătate, cel austro-ungar şi cel german, cu cancelarul său „de fier”, von Bismarck – au gîndit această soluţie pentru salvarea sau consolidarea imperiului: un imperiu extins peste mult mai multe naţiuni, cu unele promisiuni tentante, dar mai ales cu „oferta” unei mari Puteri, capabilă să le protejeze). Însă „board”-ul imperial urma să deţină conducerea absolută. Şi Imperiul ţarilor a încercat ceva – reforme eşuate! –, dar cînd a început frămîntarea cea mare, după 1900, mintea diabolică a unui Rasputin, cu „trecere” totală la Casa Imperială, a stopat orice mişcare în acest sens.

Soluţia unor „State Unite”, sub forma unei Federaţii Balcanice, au avansat-o şi comuniştii, şi masonii, fii ai aceloraşi părinţi, după primul război mondial, primii au propus „Federaţia comunistă balcanică”, ceilalţi „Federaţia Statelor Balcanice”. Ambele „proiecte” au eşuat.

Soluţia „Statelor Unite ale Europei”, „valorificînd” şi amplificînd ideea unor imperii „istorice”, decedate, şi în strînsă legătură cu conceptul „Noii Ordini Mondiale” – concept tentant, dacă n-ar fi, în esenţă, o mare viclenie a „iluminaţilor” – a fost lansată în presă – dintr-o sursă masonică, altfel cum? –, în etapa interbelică, drept a doua variantă a „proiectului” de „topire” a naţiunilor şi a Statelor naţionale într-o „Confederaţie” sau o „Uniune”, condusă, de această dată, nu de un „board” imperial, ci de un cerc de „elite” din rîndul celor aleşi. S-a şi găsit repede un ierarh al Biserici Anglicane, care să pledeze pentru o asemenea „Uniune federală”. Poate, nu întîmplător, căci Imperiul „său”, după „revoluţia glorioasă” (1689), devenise marea putere masonică a lumii, aici constituindu-se, în 1717, „Loja mamă”. Momentul era prielnic, deoarece în perspectiva noului război mondial ce se prefigura şi a eşuării altei amăgiri, numită „Societatea naţiunilor” (1939), Statele, mai ales cele mici, aveau mare nevoie de securitate şi puteau fi „convinse” – se credea – să-şi cedeze suveranitatea în schimbul protecţiei asigurate de confederarea unor „State unite” – evident, sub conducerea „celor Mari”. La noi, doctrinarul teolog Dumitru Stăniloae – o personalitate care pleda consecvent pentru ortodoxie şi românism – a combătut, logic şi creştineşte, acea idee „salvatoare”, fără a respinge ideea unei unităţi mai strînse între Naţiuni şi State. Aceasta implica, însă, obligatoriu, o armonie socială, încă nerealizată. Pentru realizarea ei erau necesare condiţii prealabile care, în „formula” propusă, nu aveau şanse de împlinire. .

Romania si-a reiterat intentia de a adopta euro peste trei ani, cu toate ca restul statelor UE care nu au trecut la moneda unica nici nu vor sa auda de intrarea in zona euro. Conform “Programului de convergenta 2012″, aprobat saptamana aceasta de Guvernul Romaniei printr-un memorandum, Romania va adopta euro in 2015. Alte prevederi se refera la reducerea deficitului structural sub 0,7% din Produsul Intern Brut (PIB) pana in 2014 si intrarea in Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM) II, in perioada 2013-2014.

“Principalul obiectiv este reducerea deficitului structural sub 0,7% din PIB pana in 2014. In acest fel, se poate ilustra capacitatea Romaniei de a se incadra incepand din anul 2013 in obiectivul bugetar pe termen mediu, ceea ce corespunde prevederilor Tratatului privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta, in cadrul Uniunii Economice si Monetare. Se incearca atenuarea ciclicitatii economiei, reducerea presiunilor inflationiste si limitarea deficitelor externe. De asemenea, se mentine angajamentul de adoptare a monedei euro in 2015 prin intrarea in mecanismul ERM II in 2013-2014“, a anuntat purtatorul de cuvant al Guvernului, Dan Suciu.

Romania pare a fi singura tara UE din afara zonei euro care sa vrea sa mai adere, state precum Bulgaria, Ungaria, Polonia sau Cehia spunand sub o forma sau alta ca nu se grabesc sa faca acest lucru pana cand nu va fi rezolvata criza datoriilor europene. Mai mult, statele slabe din zona euro, cum ar fi Grecia, au ajuns sa vada apartenenta la uniune ca pe o povara.

De curand, premierul bulgar, Boiko Borisov, a declarat ca aderarea tarii sale la zona euro va avea loc dupa ce problemele de aici se vor rezolva si vor exista reguli clare. “In caz contrar, apartenenta la zona euro se transforma dintr-un stalp de stabilitate intr-un loc in care dai bani pentru a-i sustine pe cei care au probleme”, a declarat acesta. Vorbele sale au fost intarite de cele ale ministrului bulgar de Finante, Simeon Djankov, care a spus ca Bulgaria nu se va grabi sa intre in zona euro pana nu va sti in ce intra.

In Cehia, prim-ministrul Petr Necas, a fost si mai dur, spunand ca “intrarea in viitorul apropiat in zona euro este o absurditate. Uniunea monetara a devenit o uniune de datorii si nu vad de ce as plati datoriile altuia”, a declarat acesta. O atitudine similara este imparatasita si de oficialii Ungariei si Poloniei.

In Romania, in schimb, presedintele Traian Basescu pare foarte grabit in procesul de integrare tot mai adanca in zona euro, spunand de nenumarate ori ca nu putem trece peste criza de unii singuri.

Cu toate acestea, Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR, este la fel de circumspect ca si restul statelor non-euro cu privire la adoptarea monedei unice. “Chiar daca am fi pregatiti de aderare, vrem sa vedem ca intram intr-o zona sustenabila si nu schimbam o moneda relativ buna, leul nostru, pe o moneda care ar putea fi mai slaba la un moment dat, daca se acumuleaza slabiciuni in regiune. Nu cred ca vom adopta moneda euro mai devreme decat ne asteptam”, a declarat Lucian Croitoru pentru Business 24.

Nu doar ca intrarea in zona euro nu mai prezinta niciun avantaj, insa Romania este si total nepregatita pentru a face acest pas.

Pentru a fi admis in zona euro, un stat trebuie sa aiba o inflatie care sa depaseasca cu maxim 1,5% media celor mai puternice state din UE, datoria publica sa nu depaseacsa 60% din PIB, iar deficitul bugetar nu trebuie sa fie mai mare de 3%. Printre alte conditii se numara cea care prevede ca dobanzile nominale pe termen lung sa fie cu cel mult 2% mai mari decat media a trei state UE cu cea mai mica inflatie, iar cursul euro – moneda nationala sa fi fost fix pe parcursul a ultimilor doi ani. Dintre toate aceste conditii, Romania o indeplineste doar pe cea privitoare la datoria publica.

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, crede ca Romania este total nepregatita pentru intrarea in zona euro in 2015. “Insa acesta nu este un motiv pentru care sa amanam. Daca o lasam pentru 2024, vom fi in acelasi stadiu pentru ca vom incepe pregatirile in ajunul aderarii”, considera Vasilescu.

Într-un interviu acordat postului de televiziune France24, preşedintele ceh, Vaclav Klaus, a criticat dur şi tratatul fiscal propus de Franţa şi Germania, care ar oferi instituţiilor europene un control mai strâns asupra bugetelor statelor membre şi a caracterizat moneda unică europeană drept “un dezastru”. “Proiectul euro este un dezastru! Sper ca până şi francezii să fie conştienţi de faptul că euro este un dezastru. Multe ţări ştiu deja acest lucru. A fost un proiect greşit. Vrem să putem participa la construirea spaţiului european, dar eu vreau să avem şi libertatea de a spune că anumite elemente ale construcţiei sunt greşite”, şi-a exprimat punctul de vedere Vaclav Klaus.

Preşedintele ceh a mai spus că nu există nicio dezbatere privind intrarea Republicii Cehe în zona euro şi nici un program stabilit în acest sens, relatează Prague Daily Mirror. Cehia a urmat exemplul Regatului Unit şi a refuzat să semneze tratatul fiscal propus la începutul acestui an. Klaus a declarat că ratificarea tratatului redactat după negocieri intense la nivel european ar fi transferat controlul bugetului ţării sale către autorităţile de la Bruxelles. “Ideea transferului responsabilităţii de la ţările individuale undeva la Bruxelles, către tehnocraţi, birocraţi, să nu putem decide asupra bugetului propriei ţări este inacceptabilă pentru noi”, a spus Klaus.

Vaclav Klaus a criticat şi ideea de liberă circulaţie în zona Schengen, motivând că acest lucru a dus la sporirea numărului imigranţilor ilegali care au ajuns pe teritoriul Uniunii Europene în ultimii ani. Liderul ceh este cunoscut pentru euro-scepticismul său. Vaclav Klaus s-a numărat printre liderii europeni care au amânat în repetate rânduri ratificarea Tratatului de la Lisabona, pe care l-a semnat în final la sfârşitul anului 2009.

“Pare a fi un an foarte prost, dacă lucrurile vor continua astfel. Am avut o uşoară revenire la începutul anului, când am sperat că economia va prinde avânt, dar se pare că a obosit”, comentează Chris Williamson, economisul şef al Markit, compania care a efectuat sondajele. El notează că rezultatele sondajelor reflectă o contracţie economică de aproximativ 0,1% în zona euro în primul trimestru, după scăderea de 0,3% din ultimele trei luni ale anului trecut. Astfel, blocul monetar ar fi deja în recesiune tehnică. Media estimărilor economiştilor contactaţi de Reuters indică o contracţie economică de 0,3% în zona euro în acest an, similară cu cifra înaintată în februarie de Comisia Europeană.

In aceste circumstante grave, ghiciti cu ce se ocupa Comisiei Europena, al carei sef, Jose Manuel Barroso, nu se poate aşeza pe scaun dacă acesta nu îi este potrivit de o femeie frumoasă? Evident, cu propaganda! Pe langa limbajul de lemn obisnuit, impanat cu expresii de genul „implementare”, „reforme structurale”, „îmbunătăţirea concurenţei”, din care cetatenii europeni nu înţeleg mai nimic, UE s-a “specializat” si in producerea de videoclipuri de promovare. Uneori insa, o mai da in bara, mai precis isi incalca propriile “norme” de corectitudine politica.

Asa s-a intamplat cu un videoclip recent, in care o femeie albă, simbolizand Europa, înfruntă un sultan, un asiatic şi un african care vor sa o agreseze (probabil sa o violeze). În videoclipul cu pricina, femeia rămîne calma în faţa agresorilor, se multiplică şi formează un cerc în jurul agresorilor, care pun deoparte armele, se aşează, într-o imagine ce vrea să sugereze începutul negocierilor. Clipul se termina cu mesajul “Impreuna suntem mai puternici”. Videoclipul a fost considerat “rasist” de catre cainii de paza ai corectitudinii politice si a fost retras.

Ceva adevar exista totusi. Intr-un viitor nu foarte îndepărtat, europenii nativi vor fi depăşiţi numeric pe propriul lor teritoriu de islamişti şi de asiatici. Are dreptate şi videoclipul: cu cît sîntem mai mulţi, cu atît sîntem mai puternici. După rata mortalităţii şi a îmbătrînirii din România, cel puţin, n-avem decît să depunem încă de pe acum armele. Cei mai optimişti dintre europeni au ajuns la concluzia că acest videoclip nu înseamnă decît o risipă inutilă de bani. Lupta pare a se da din interior. Cînd vreun politician european ridică vocea în front, este pus imediat la punct, ca în cele mai teribile vremuri staliniste.

Cancelarul german Angela Merkel şi alţi lideri europeni nici nu vor să audă de François Hollande, candidatul socialist la preşedinţia Franţei şi favorit, în acelaşi timp, din cauza planului său de a renegocia tratatul privind disciplina bugetară. Am convenit deja că, în ceea ce priveşte România, acest tratat nu numai că nu ne aduce nici un fel de beneficiu, dar ne împovărează, o dată în plus, într-o vreme în care de-abia ne ducem zilele. Angela Merkel, cea care i-a invitat pe greci să-şi mai vîndă din insule pentru a ieşi din sărăcie, nici nu vrea să audă că infatuatul Nicolas Sarkozy nu va fi în continuare la conducerea Franţei. Chiar dacă Franţa vrea un zid de beton la graniţa UE, asemănător celui dintre SUA şi Mexic. Cu Sarkozy s-a înţeles cel mai bine Angela Merkel, deşi francezii îi cam suspectează pe nemţi că vor să pună mîna pe Europa, cu inconştienta complicitate a soţului Carlei Bruni. De aceea se şi apreciază că bătălia pentru preşedinţia Franţei este una de anvergură europeană, în condiţiile în care este mai mult ca sigur că Franţa îl va înlătura pe Sarkozy de la preşedinţie. Conservatorii strîng rîndurile, pentru că ştiu că, dacă în Franţa va apărea o breşă, aceasta se va extinde în întreaga Europă…

Jose Manuel Barroso, preşedintele CE a replicat, afirmând că “cei care compară Uniunea Europeană cu URSS arată o absenţă totală de înţelegere a ceea ce este democraţia”. Aceeaşi comparaţie a UE cu fostul imperiu sovietic a făcut-o şi lidera Frontului Naţional şi candidată la funcţia de preşedinte al Franţei, Marine Le Pen, într-un interviu acordat pentru cotidianul Adevărul.

Joi, la Budapesta, cu ocazia Zilei maghiarilor de pretutindeni şi în faţa a 250.000 de persoane, Orban a mai apărat în discursul său suveranitatea naţională a Ungariei şi i-a criticat pe birocraţii europeni. “Nu vom fi o colonie”, a declarat acesta şi a spus că “ungurii nu se vor supune niciodată dictatelor străine”. El a amintit deasemenea revolta anticomunistă din 1956, înăbuşită de tancurile sovietice. Relaţiile dintre Ungaria şi liderii de la Bruxelles s-au deteriorat şi după ce, în urmă cu câteva zile, UE a votat îngheţarea a 495 de milioane de euro din fondurile de coeziune destinate Ungariei, fapt fără precedent.

In cele ce urmeaza, va prezentam interviul realizat de ziarul Adevarul, doamnei Marine Le Pen.

A.: Dacă veţi fi aleasă, plănuiţi ieşirea Franţei din zona euro şi din Europa?

M.L.P. Consider că trebuie să ieşim toţi, toate statele din euro. Cred că la un moment dat trebuie să ne privim toţi în ochi şi să încetăm să ne spunem minciuni şi să recunoaştem: experimentul euro a eşuat. Am dus continentul către faliment în doar 15 ani. Euro a fost un mijloc de a ne forţa mâna pentru a pune pe picioare ceea ce eu numesc Uniunea Sovietică Europeană. O Uniune care se impune popoarelor contra voinţei lor. Scopul ei este să ne ia toată substanţa suveranităţii. Eu spun de luni în şir că euro nu va rezista şi mi s-a zis că sunt nebună, incompetentă, inconştientă. Şi totuşi, totul se desfăşoară exact cum am previzionat. Şi dacă tot suntem aici, vă pot anunţa că ei vor arunca Grecia din zona euro, cu toată drama pe care o presupune ieşirea din euro fără o pregătire. Cred că singura modalitate de a ne salva economiile, de a ieşi din acest costum prea mic pentru unii şi prea mare pentru alţii, e să ne aşezăm la aceeaşi masă şi să pregătim întoarcerea la monedele naţionale, prin intermediul deprecierii iniţiale a euro. Pentru că asta ne dinamitează competitivitatea, euro e prea puternic. Fie că e vorba de Italia, Spania sau Portugalia, Irlanda, Franţa, se poate observa că această monedă e supraevaluată cu procente între 25 şi 40%.

A.: Partidul din care faceţi parte e calificat de extremă dreapta, dar prin politicile pe care le promovaţi faceţi parte din aripa stângă.

M.L.P.: Cred că e o eroare de analiză, să continuăm să gândim în termeni de dreapta şi stânga. În nicio parte din Europa, fractura asta nu mai are sens. Realitatea este că fractura, am analizat asta şi în care pe care am publicat-o – „Pentru ca Franţa să trăiască” – e de fapt între cei care mai cred în existenţa naţiunilor şi cei care nu mai cred. Cei care cred că structura naţională e încă cea mai în măsură pentru a proteja securitatea, prosperitatea identitatea popoarelor şi cei care au renunţat la naţiune în favoarea unei structuri supranaţionale de genul Uniunii Europene sau guvern mondial. Există o prăpastie şi pe un mal sunt cei ca mine, care mai cred în Franţa şi cei care nu mai cred. Iar Nicolas Sarkozy a spus şi el într-o emisiune că există o fractură între cei care cred în Europa şi cei care nu cred. Şi e adevărat că sunt puţin cam singură pe malul meu, dar mai sunt şi oameni care vin de la dreapta şi de la stânga, pentru că sunt din ambele tabere oameni care se opun mondialismului. De aceea şi există asemănarea dintre socialişti şi UMP pe marginea marilor subiecte.Sunt lansate tot felul de pocnitori pentru a ascunde aceste asemănări. Se iau la harţă pe tema căsătoriei între homosexuali, pe drepturile imigranţilor, pe chestii mărunte care sunt doar accesori faţă de marile alegeri care trebuie făcute. Abandonăm concepţia de naţiune, suveranitatea popoarelor? Sau considerăm că de fapt suveranitatea e singurul viitor? Trebuie deci să luptăm cu toate puterile pentru a elimina tot ce poate lua suveranitatea popoarelor europene şi care le aparţine. Problema Mecanismului European de Stabilitate a fost de altfel extrem de grăitoare.

A. Apăraţi toate câştigurile sociale – cele 35 de ore de muncă pe săptămână, pensionarea la 60 de ani. Credeţi că în contextul actual al crizei, Franţa îşi poate permite să păstreze un asemenea sistem?

M.L.P.: Asta e marea întrebare. Această culpabilizare a poporului francez e una din marile escrocherii ale secolului probabil. În spiritul elitelor care ne conduc, li s-a explicat francezilor că drepturile sociale de care beneficiau sunt prea mari. E marele bla bla liberal – cheltuim prea mult, sunt prea mulţi funcţionari, prea multă protecţie socială…Or, eu spun că banii francezilor au fost acaparaţi, în special prin legea din 1973 care a dat monopolul pieţelor financiare. Eu cred că avem mijloacele pentru a întreţine acest sistem social, dar aceste resurse trebuie păstrate pentru francezi, nu le putem da întregii lumi, adică tuturor celor care vin şi rămân pe teritoriul francez legal sau ilegal. Dau o cifră, pentru a mă justifica: în 40 de ani, am dat 1.400 de miliarde de euro constant ca dobândă pieţelor financiare, în timp ce datoria noastră e de 1.700 de miliarde de euro. Cu alte cuvinte, dacă nu am fi dat acest monopol pieţelor financiare, dacă am fi lăsat Băncii Franţei posibilitatea de a împrumuta Trezoreria fără dobândă, datoria noastră ar fi de 300 de miliarde, ceea ce ar fi, evident, o sumă derizorie, ţinând cont de PIB, de bogăţia produsă în Franţa. Aici am o concepţie radical diferită de cea a adversarilor mei. Sigur că mai trebuie făcute economii, dar atâta timp cât vom continua să îngrăşăm pieţele financiare în această spirală a îndatorării, nu vom putea să ne dăm seama de justeţea austerităţii care e pe cale să ne fie impusă. Am fost prima şi singura care a spus-o: alegerea făcută de Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi FMI – ceea ce numim Troica şi e bine botezată, pentru că numele produce teamă – de a impune austeritate popoarelor e o absurditate economică, o absurditate politică şi o ruşine umană. Pentru că în realitate e vorba de a face popoarele să se întoarcă la Epoca de piatră a economiei. E exact ce vedem în Grecia şi în plus cu un rezultat de tot râsul pentru că toată austeritatea nu a reuşit să scoată ţara care o suportă din această spirală, din contră, au afundat-o în această spirală. Eu am o viziune radical diferită, dar cea a lui Sarkozy şi cea a lui Hollande sunt destul de asemănătoare. Amândoi vor să salveze euro cu orice preţ, pe care eu îl consider însă exorbitant. Şi unul şi celălalt sunt de acord cu renunţarea la suveranitate şi transferarea ei, prin intermediul MES, către Comisia Europeană şi către BCE, care vor impune sacţiuni obligatorii şi care ar putea prelua frâiele din respectivele ţări dacă acestea nu respectă regulile. Or, eu sunt o apărătoare a naţiunilor libere deci nu mă pot supune acestor reguli.

A.: Şi vreţi să introduceţi noi măsuri sociale în acest context?

M.L.P.: Tot axul programului meu social se bazează pe ceea ce numesc „patriotism social”. Apăr două idei mari: patriotismul economic, respectiv capacitatea unei naţiuni de a se reînarma în faţa globalizării, de pildă prin intermediul unor programe de genul „Buy american”, „Produire en France” etc şi aplicarea unui protecţionism social. Asta înseamnă că ne rezervăm dreptul de a apela la solidaritatea naţională pentru cei care au naţionalitate franceză. Ceea ce nu înseamnă că vom interzice străinilor să vină în ţara noastră. Însă cei care vin vor trebui să se descurce cu propriile mijloace. Noi le vom explica foarte onest că nu îi putem întreţine. Şi cum cred că austeritatea e o absurditate, politica mea de răspuns la criză e exact inversă. Propun creşterea salariilor cu 200 de euro net, până la de 1,4 ori salariul minim. Dar nu prin creşterea salariului minim, care ar artrena o creştere a poverii fiscale pentru companii, ci prin asumarea de către stat a unei părţi din cotizaţiile salariale în valoare de 200 de euro. Şi asta se poate finanţa prin creşterea cu 3% a taxei pe importuri – pe toate bunurile şi serviciile care sunt importate în Franţa. Dacă nu relansăm puterea de cumpărare în Franţa nu putem menţine dinamismul economiei. În acelaşi timp, nu există decât două modalităţi de a readuce competitivitatea. Fie austeritatea, adică scăderea salariilor şi a protecţiei sociale, fie prin acţiunea asupra monedei, adică scăderea valorii ei. Iar eu consider că supraevaluarea euro este unul dintre handicapurile majore cu care e confruntată economia franceză. Suntem victimele a trei dumpinguri: un dumping social, unul legat de mediu şi unul monetar. Pentru a răspunde primelor două, e nevoie de un protecţionism inteligent, pentru a răspunde dumpingului monetar, trebuie să preluăm autoritatea asupra propriei noastre monede şi să renunţăm la moneda comună care a preluat suveranitatea şi valoarea ansamblului monedelor naţionale. În cadrul acestei reîntoarceri la monedele naţionale, fiecare din monedele europene se va aprecia, una în raport cu cealaltă, o arată şi studiul băncii japoneze Nomura. Marca se va aprecia în raport cu francul de pildă, iar francul ar avea bineînţeles o valoare superioară drahmei sau lirei ş.a.m.d.

A: Vă veţi lovi de pieţele financiare. Cum veţi rezolva problema datoriilor?

M.L.P.: Revenind la moneda naţională şi anulând legea din 1973 care a fost de astfel înscrisă în Tratatul de la Maastricht şi ne obligă să ne înprumutăm de pe pieţe. Voi monetiza datoria franceză. Am scris asta şi pe site-ul meu pentru că am conceput un plan de eliminare a datoriei foarte precis. Am făcut şi modele pornind de la propunerile adversarilor mei, pentru a demonstra că sunt incapabili să-şi ţină promisiunile. Voi monetiza 100 de miliarde de euro pe an – voi rezerva 45 de miliarde pentru rambursarea capitalului, 45 de miliarde pentru rambursarea dobânzii şi 10 miliarde care vor fi reinvestiţi în economie pentru a o relansa. Adică voi face pentru Franţa ceea ce alţii propun să facă pentru Europa, prin intermediul BCE. Dar prin intermediul BCE nu merge, pentru că pieţele financiare vor fi în spate şi ne lovim de aceleaşi dificultăţi. Aşa a funcţionat Franţa timp de secole. Nu avem euro decât de zece ani, nu trebuie să ne gândim că e o fatalitate dacă dispare, ce a fost făcut de om, poate fi desfăcut de om. Se poate aplica planul meu, de ieşire concertată în euro, împreună cu partenerii noştri europeni şi nu poate fi vorba de a plonja în haos economic şi social. Obiectivul meu e tocmai evitarea haosului. Astfel pot rambursa datoria Franţei.

A. Vedem că forţele naţionaliste şi extremiste capătă forţă peste tot în Europa. Şi proiectul dv este calificat ca unul al extremei drepte în Europa.

M.L.P.: Eu mă enervez constant din cauza asta. Eu însămi sunt acuzată tot timpul că sunt de extremă dreaptă, dar termenul ăsta mi se potriveşte ca o nucă-n perete. Nu văd ce anume din proiectul meu ar fi de extremă dreapta. Eu sunt pentru referendum, pentru alegeri proporţionale, pentru pluralism politic. Văd că aplicarea acestui termen de extremă dreapta e folosită pentru ansamblul partidelor politice patriote, naţionale din Europa pentru a le da deoparte, a le elimina din joc. Asta a stat şi la baza polemicii dezgustătoare care s-a iscat pe tema plecării mele în Austria la invitaţia FPO la balul din Viena. S-a spus că m-am dus să dansez cu neonazişti. Îşi şi imaginai bărbaţi în uniformă nazistă dansând vals, dacă citeai presa. Le-am şi spus jurnaliştilor francezi, dar nu a fost decât o picătură care s-a topit într-un torent de calomnii. Le-am spus că, dacă ei consideră că FPO este un partid nazist, trebuie să oprim emisiunea şi să facem o alta, special pe subiectul ăsta. Pentru că ar fi o mare problemă ca nazismul să renască în inima Europei. Vedem că există o diabolizare a oricărui aspect care nu corespunde ideii de uniune euro-atlantică. Toţi cei care nu se identifică cu modelul euroatlantic sunt daţi deoparte, stigmatizaţi. Uitaţi-vă şi la mine. Am fost tratată de presa franceză de o manieră absolut normală până să ajung la 20% în sondaje. Apoi, am redevenit nazistă. Îmi imaginez ce va fi când voi ajunge la 30%. O adeptă a lui Gaddafi probabil.

A.: Dar nu credeţi că există o asemenea deplasare către dreapa în Europa?

M.L.P.: Ba da, sigur că există şi e normal. E o mişcare în întreaga lume, nu doar în Europa. Cred că eroare fundamentală a guvernanţilor noştri, o eroare geopolitică, a fost de a considera că s-a terminat cu statele şi că de acum vor lucra în cadrul unei lumi globalizate. Or, vedem peste tot renăscând naţiunile şi identităţile, dorinţa de suveranitate. Şi în ţările din Magreb, în Europa, peste tot. În faţa acestei globalizări care dezrădăcinează, bulversează, care impune legea comerţului ca pe Biblie, vedem un reflex de supravieţuire din partea popoarelor care se reorientează către libertatea şi suveranitatea lor. Eu refuz să accept că acesta e un pericol, pericolul adevărat este lumea globalizată. Mondialismul aduce tensiunile, conflictele şi mâine poate războaiele. Iată ce vedem azi: Europa păcii de care ni s-a tot spus, euro care ar fi trebuit să aducă pacea. Euro a adus conflicte pe care nu le-am mai cunoscut de secole între naţiuni. Germanii sunt calificaţi ca egoişti, italienii ca leneşi, grecii de hoţi, francezii ca asistaţi. Se întrec toţi să îşi vorbească de rău vecinii. Dacă asta e Europa păcii…îmi pare rău, dar eu văd o Europă a războiului. Eu cred însă că respectul pentru toate naţiunile, pentru voinţa popoarelor, e singurul mijloc de a regăsi calea seninătăţii şi a dreptăţii.

A.: Aveţi puncte în comun cu ceea ce spune preşedintele ceh.

M.L.P.:Da, există puncte comune. Fiecare e marcat de istoria sa, de specificitatea sa, de cultura sa. Iar bogăţia Europei stă în specificitatea popoarelor care o compun, nu e uniformizarea impusă de Adidas, hamburger şi Coca Cola. Dar în acelaşi timp cred că temerea de o imigraţie masivă, care azi e folosită pentru a scădea salariile, care diluează identitatea naţiunii prin conflictele multiculturalismului, teama de Uniunea Europeană care ne restrânge progresiv libertăţile, aceste lucruri sunt probabil împărtăşite şi de alţi oameni şi de alte partide. Este motivul pentru care am aderat la Alianţa Europeană a Libertăţilor, alături de UKIP din Marea Britanie, FPO din Austria. Tocmai pentru că avem mai multe puncte comune în ceea ce priveşte lupta pentru valorile noastre – cele europene, cele democratice. Dacă voi fi aleasă preşedinte, voi construi o altă Europă şi va avea probabil şi un alt drapel, unul construit din steagurile tuturor naţiunilor care o compun, va fi foarte simbolic spre deosebire de cel actual, unde sunt adunate câteva stele de acelaşi fel şi care nu au niciun sens. În drapelul pe care îl vom avea, fiecare naţiune îşi va recunoaşte specificitatea.

A.: Cum credeţi că ar trebui procedat în această lume nouă pe care o propuneţi faţă de o Chină a cărei putere continuă să crească? Cum ar trebui Europa să reacţioneze?

M.L.P.: Trebuie să pornim de la prezumţia că lumea e deja multipolară pentru că unii refuză să vadă această realitate. În al doilea rând, consider că şi China are nevoie de noi. Nu ne putem pune mereu pe poziţia unui biet animal neajutorat, aşa cum ni se explică zilnic – „Franţa nu poate face asta..; Italia nu poate face asta…suntem ţări minuscule, singure, nu putem ţine piept marii Chine..”. Valery Giscard d’Estaing a spus consilierilor săi, când i-au spus că reprezentăm doar 5% din populaţia lumii, că în Australia există 20 de milioane de oameni şi 20 de miliarde de iepuri şi totuşi nu iepurii conduc lumea . Puterea nu se stabileşte în funcţie de mărime sau de populaţie, ci în funcţie de raportul de forţe. Or, eu cred că China nu va supravieţui numelui său, pe plan economic. Deci în loc de a ne supune în permanenţă politicii lor, care constă în apărarea propriilor interese (şi nu le putem reproşa asta!), ar trebui să începem să ne apărăm şi noi interesele. Eu una nu reproşez SUA că apără interesele americane sau China că apără interesele chineze, dar reproşez Uniunii Europene că nu apără interesele ţărilor care formează UE. Când UE se duce în China şi vrea să fabrice maşini acolo, China îi răspunde „niet, eu vreau să construiesc o industrie chineză de automobile”. Noi în schimb ne deschidem larg graniţele şi fiecare poate veni produce şi vinde ce doreşte şi noi nu reuşim să instalăm arme contra mondializării de care se folosesc deja SUA, Canada, Brazilia, Argentina, China etc. Viitorul este protecţionismul inteligent. Dacă suntem singurii care apără dogma imbecilă a ultraliberalismului înseamnă că suntem singurii care greşesc iar toţi ceilalţi au dreptate.

A.: Care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o ca preşedintă a Franţei?

M.L.P.: Să numesc un ministru al Suveranităţii. Ar fi o funcţie pe transversală, iar ministrul ar trebui să se implice în toate domeniile, inclusiv să renegocieze tratatele europene pentru a ne reda suveranitatea bugetară, fiscală, legală, teritorială. Eu nu recunosc ca suveran legitim decât poporul.

A.: Ce înseamnă „teritorială”?

M.L.P.:Înseamnă că refuz Uniunii Europene orice drept de a acorda „cartea verde”, de a autoriza imigranţi să vină pe teritoriul meu naţional pentru a munci sau pentru a trăi. Poporul francez e singurul care trebuie să decidă cine intră şi cine rămâne în Franţa.

A.: Îi includeţi aici şi pe ceilalţi europeni?

M.L.P.:Da, bineînţeles. Cred că fiecare stat are dreptul să fie stăpânul propriilor frontiere. Asta nu înseamnă că nu vor putea exista tratate bilaterale între ţări pentru a facilita circulaţia persoanelor sau obţinerea de vize sau eliminarea vizelor. Dar trebuie să ai puterea de a decide, însă astăzi nu avem această putere. Schengen ne impune un set de reguli. Aceste reguli au permis Italiei şi Spaniei, ca, în curs de cinci ani, să regularizeze 1.500.000 de imigranţi clandestini. Aceşti clandestini au devenit cetăţeni legali în spaţiul Uniunii Europene şi pot veni, bine mersi, să se instaleze în Franţa. Or, cum e Franţa e ţara cea mai atractivă din Uniunea Europeană…Când am fost pe insula Lampedusa, imensa majoritate a tinerilor imigranţi aflaţi acolo voiau să vină să trăiască în Franţa.

A.: Dar ce veţi face cu libertatea de circulaţie, regulă cu care Franţa a fost de acord?

M.L.P.: Vom renegocia toate tratatele pe care le consider un pericol pentru interesele vitale ale ţării mele.

A.: Aţi fost europarlamentar. Nu credeţi că e nevoie de asemenea forumuri, instituţii unde oamenii din diferite naţiuni europeni să poată vorbi, dezbate la aceeaşi masă?

M.L.P.: În Europa naţiunilor pe care vreau s-o construiesc va exista o structură consultativă. E important să existe un loc unde reprezentanţii naţiunilor să se poată întâlni, să discute problemele comune – de pildă poluarea, ameninţările sanitare.

A.: Vă referiţi de fapt la Consiliul Europei

M.L.P.: Din păcate, da. Pentru că din păcate, acum, Comisia Europeană, tehnocraţii au preluat puterea, nu trebuie să ne amăgim. Am văzut de altfel foarte bine cum au intervenit politic în Grecia. Atât Papademos, cât şi Monti, şi Draghi sunt foşti angajaţi ai Goldman Sachs, a căror venire la putere refuz să o consider o întâmplare.

A.: Consideraţi că ultima extindere a Uniunii Europene a fost o greşeală?

M.L.P.: Da. Consider că toate extinderile au fost nişte greşeli pentru că şi din cauza euro, economiile nu erau egale şi că zona monetară nu era una optimă, deci catastrofa era previzibilă. Am găsit de altfel un jurnal al Frontului Naţional de acum zece ani, în care se se explică de ce euro se va prăbuşi. Era deci previzibil şi există o mulţime de economişti care au anticipat asta. Astăzi ne prefacem că descoperim o noutate, dar de la naşterea sa euro a fost criticat. Iar extinderea, o Europă care vrea să se facă tot timpul mai mare, precum broasca care se umflă şi vrea să fie mai mare decât boul, a fost şi ea criticată. Iar Nicolas Sarkozy a suprimat obligativitatea unui referendum pentru orice nouă extindere. Aceste extinderi ar fi trebuit să primească aprobarea poporului francez. Deci democraţia nu se îmbunătăţeşte, ci regresează.

A.: Deci o Europă cu 15 membri ar fi în ordine?

M.L.P.: Eu sunt pentru Europa naţiunilor şi prin urmare nu îmi pun problema extinderii. Europa naţiunilor poate merge până la Rusia, înţelegeţi? În situaţia în care suntem în cadrul acordurilor strategice, al tratatelor bilaterale , trilaterale, a priori nu există o limitare a numărului de naţiuni europene care să participe.

A.: Dar pentru ca asta să funcţioneze nu ar fi nevoie ca şi ceilalţi parteneri europeni să fie de acord cu acest proiect?

M.L.P.: Nu. Poporul meu trebuie să fie liber şi să decidă ca un popor liber. Nu trebuie să cerem acordul acordul partenerilor europeni pentru a fi liberi. Altfel, ne întoarcem la Uniunea Sovietică Europeană. Şi atunci ar trebui să li se spună oamenilor că sunt în Uniunea Sovietică şi că nu mai au nici libertatea de a-şi recâştiga libertatea. Proiectul Uniunii Europene este unul care e pe viaţă şi noi nu vrem aşa ceva. Cred că atâta timp cât există popoare, va exista dreptul ca ele să îşi recapete suveranitatea. Au existat decizii, renunţări la aspecte ale suveranităţii care au fost luate pe ascuns, fără acordul popoarelor şi eu felicit poporul francez că a votat „nu” la referendumul privind Constituţia europeană. Voinţa nu i-a fost respectată, iar acum se pregătesc să îl modifice din nou fără acordul popoarelor.

A.: Împărtăşiţi viziunea ministrului de Interne Claude Guéant a spus deja că nu toate civilizaţiile sunt egale?

M.L.P.: Nu, mai degrabă pe cea a lui Lévy Strauss, care consideră că civilizaţiile sunt egale. Ceea ce nu mă împiedică să fiu îndrăgostită nebuneşte de civilizaţia mea şi din acest motiv îmi doresc să reziste în timp. Vă mărturisesc că afirmaţiile domnului Guéant au avut intenţia de a provoca ori omul a uitat complet că este ministru de Interne şi s-a pus în poziţia de simplu susţinător al unui candidat la prezidenţiale. Toate afirmaţiile care sunt făcute au un scop electoral, e simplu. Nu există convingeri. Ca şi în cazul alegerilor proporţionale, care trebuie să fie integrale. Sarkozy promite şi acum asta, dar cum nu va fi reales…Însă alegerile proporţionale integrale trebuie să existe, e nevoie ca fiecare voce să conteze. E absurd, mulţi cetăţeni de-ai noştri tocmai din cauza acestei absenţe a reprezentativităţii. Mulţi votează, dar nu ajung să fie reprezentaţi.

Adevărul: Porniţi de la prezumţia că veţi fi prezentă în primul tur. Dar dacă nu veţi fi, ce candidat vă veţi sfătui simpatizanţii să voteze?

Marine Le Pen: Mi s-a mai pus întrebarea asta şi am răspuns tot timpul că vor fi prezentă în al doilea tur.Încerc să evit capcanele de acest fel, rămân o ipoteză. Am spus tot timpul şi o spun şi acum: Nicolas Sarkozy şi François Hollande apără aceeaşi politică, cel puţin în alegerile care sunt făcute, în ceea ce pirveşte abandonarea Franţei pentru deceniile ce vor urma. Deci când mi se pune întrebarea dacă am vreo preferinţă pentru vreunul dintre ei, răspund că pentru mine sunt ca nişte gemeni, chiar siamezi din punct de vedere politic. Eu îi tratez ca pe o fiinţă politică unică, una cu două capete. Nu am renunţat la prezenţa mea în turul al doilea. Şi ţinând cont de violenţa care se dezlănţuie împotriva mea, că e din partea dreptei ori a stângii, ori din partea sindicatelor cu care sunt mână în mână, trecând prin extrema stângă, ministrul de Interne, cred că sondajele mă avantajează mult mai mult decât ce se publică din ele. Pentru că altfel nu înţeleg de ce sunt deodată victima unui asemenea tir.

A.: În ceea ce priveşte referendumul, ştiţi deja ce îi veţi întreba pe francezi?

M.L.P.: Voi propune în primul rând o reformă a Constituţiei. Pentru că modalitatea de a schimba Constituţia în Parlament este contestabilă. Voi insera o serie de propuneri, printre care ca Republica să nu recunoască nicio comunitate, pentru a lupta împotriva comunitarismului, care e un pericol grav pentru societatea noastră. Voi propune şi alegerile proporţionale, priorităţile naţionale – accesul egal la un loc de muncă, la locuinţă socială pentru cei care au naţionalitate franceză. Dar mai presus de toate, voi instaura modalitatea referendumului ca iniţiativă populară. Atunci când există 500.000 de semnături, să poată fi organizat un referendum, pe subiecte importante care privesc interesul francezilor. Trebuie să vă spun însă că referendumul pe care îl propune Sarkozy este o mare escrocherie – e nevoie de patru milioane de semnături plus autorizarea din partea a 170 de deputaţi. Adică e imposibil de realizat.

A. Ce părere aveţi de mariajul politic dintre Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel şi participarea acesteia la campania electorală a preşedintelui?

M.L.P.: Eu când vorbesc de naţiuni, nu mă refer la guvernele lor. O naţiune este suverană, reprezintă un popor şi nici măcar Merkel nu va putea merge veşnic contra voinţei poporului ei. Chiar dacă nu s-a stabilit organizarea unui referendum în Germania, vedem foarte bine că poporul german e pe cale să-şi schimbe opinia, are o viziune destul de lucidă şi asupra euro şi sunt pe cale să îi întoarcă spatele. Sunt contra planurilor de salvare pentru că îşi dau seama că nu vor mai vedea niciodată aceşti bani luaţi cu împrumut pentru a fi împrumutaţi altora. Şi e normal să nu aibă chef să se împrumute pentru a vărsa banii într-un fond comun. Acum la putere e Merkel, dar poate că mâine nu va mai fi, aşa că eu voi discuta cu toţi reprezentanţii naţiunilor. Consider că eroarea de a o lua pe Merkel ca director de campanie îi aparţine lui Nicolas Sarkozy. Nici nu cred că e o idee foarte bună pentru a revigora campania lui Sarkozy. Acest tip de campanie este unul al loviturii mediatice. Ceea ce te izbeşte în cazul lui Sarkozy e absenţa totală de viziune, de construcţie, de strategie. Nu ştii niciodată spre ce se îndreaptă. Nu există o coloană vertebrală în termeni de convingere politică iar felul în care face politică e grăitor pentru ansamblu.

A.: Care e poziţia dumneavoastră în ceea ce priveşte modelul „celor 35 de ore de muncă”? Şi pledaţi pentru o întoarcerea la pensionarea la 60 de ani?

M.L.P.: Eu am fost întotdeauna împotriva legii privind cele 35 de ore de muncă pe săptămână, am considerat tot timpul că a fost o decizie proastă. Dar o decizie şi mai proastă ar fi să suprimăm o anumită lege într-un moment prost. Cred că aplicarea legii a dus la o dezorganizare masivă a serviciului public, la bulversări grave în companiile private. Dar a elimina brutal legea ar recrea aceleaşi bulversări, în sensul invers. Adică, în momentul în care economia noastră e slăbită considerabil, ar fi o lovitură foarte grea. Sunt pentru negociere, în cadrul companiilor sau a ramurilor din economie, pentru a ne reîntoarce progresiv la cele 39 de ore. Evident, va trebui să existe şi o creştere a salariilor, nu poţi munci 39 de ore şi să fii plătit ca pentru 35. Salariile din Franţa sunt deja extrem de mici în raport cu costul vieţii. Dar consider că trebuie să lăsăm libertatea companiilor şi ramurilor economiei să negocieze acest aspect. În ceea ce priveşte pensionarea la 60 de ani, aceasta poate fi finanţată. Eu am o poziţie cunoscută la acest aspect. Sunt suficienţi 40 de ani de muncă pentru a avea o pensie completă. Noi avem azi de trei ori mai mulţi oameni care sunt în şomaj ca în urmă cu 30 de ani. Pentru a avea 40 de ani în total de cotizare e deja extrem de dificil, deci cei care vor beneficia de o pensie completă vor fi extrem de puţini. Dacă mai creşti şi vârsta de pensionare la 65 de ani, cu un stagiu de cotizare necesar de 40 de ani, înseamnă că oamenii ar intra în pensie la 70 sau 72 de ani. Am avut şi în Franţa fenomenul „baby boom”. Am văzut ajungând la vârsta pensionării o generaţie foarte importantă numeric. Generaţia care vine nu e atât de mare. Drept urmare, conform calculelor foarte serioase pe care le-am făcut, putem finanţa pensionarea la 60 de ani şi 40 de ani de cotizare. Dacă vrei să te pensionezi la 60 de ani fără a avea stagiul de 40, atunci vei avea o pensie mai mică, iar dacă te vei pensiona când ai împlinit 40 de ani de cotizare, vei avea o pensie mai bună.

A.: Cum calificaţi bilanţul mandatului de cinci ani al lui Nicolas Sarkozy?

M.L.P.: Asta e foarte simplu. Nicolas Sarkozy a ignorat, în toate domeniile, promisiunile pe care le-a făcut pentru a fi ales. Mai rău, a procedat chiar invers faţă de cum a promis în multe cazuri. Este cazul „republicii ireproşabile” – am trecut printr-un şir de conflicte de interese, de reţele de amiciţii, de nerespectare a parităţii bărbaţi-femei la guvernare. E valabil şi pentru imigraţie, deoarece numărul de imigranţi a crescut cu un procent important sub mandatul lui Nicolas Sarkozy. E valabil şi pentru puterea de cumpărare pentru că acesta s-a prăbuşit – Nicolas Sarkozy a introdus 24 de taxe în cinci ani şi pentru valoarea muncii pentru că a avantajat clasa bogaţilor în defavoarea clasei mici şi mijlocii. Ce e incredibil de cinic şi ar trebui să rămână în cărţile de istorie este că acum, pentru a fi reales, Sarkozy face aceleaşi promisiuni pe care le-a trădat în cei cinci ani. Dacă va uitaţi azi la vreo promisiune de-ale lui, nu mai ştiţi exact ce dată e: 2007 sau 2012. Aceleaşi promisiuni, aceleaşi cuvinte, aceleaşi posturi. Şi asta ne face să ne dăm seama şi de calitatea umană, pentru că o alegere prezidenţială nu înseamnă un proiect, e şi femeia sau bărbatul care îl aplică.

A.: Dacă nu veţi fi prezentă în primul tur, care ar fi atunci legitimitatea preşedintelui ales?

M.L.P.: Niciuna. L-am auzit pe ministrul de Externe Juppé explicând doct pe o televiziune criptată că toată această poveste (dificultatea pentru Marine Le Pen de a strânge cele 500 de adeziuni ale primăriilor necesare pentru intrarea în cursa prezidenţială) e scandaloasă, că toate opiniile trebuie reprezentate la prezidenţiale. M-am liniştit apoi pentru că mi-am dat seama că vorbea de Senegal. (Râde). Dar aici, un om care are între 15 şi 20% din intenţiile de vot riscă să nu fie prezent în primul tur. Simplul fapt că există un risc e deja un scandal. Dar asta nu pare să îi deranjeze, pentru că par a se afla într-o viziune post-democratică. Ştiam asta din 2005 şi 2008, când poporul francez a spus „nu” Constituţiei europene şi apoi i s-a încălcat opinia. Iar astăzi, acest scandal. Franţa adoră să dea lecţii de democraţie, lecţii de morală statelor lumii, dar moralul lor e destul de slab, trebuie spus asta.

A.: Dar aveţi deja cele 500 de adeziuni?

M.L.P.: Sper că le vom avea, depunem toate eforturile ca să le obţinem. Dar suntem în momentul delicat al transformării promisiunilor în susţineri concrete. Deci trebuie să mai aşteptăm să vedem câţi primari îşi respectă cuvântul.

A.: De ce nu şi-ar respecta cuvântul?

M.L.P.: Pentru că le e frică. Pentru că suntem într-o ţară în care aleşii nu mai sunt liberi. Pentru că intercomunalităţile, comunităţile de comune, această centralizare face ca primarii de comune, care înainte erau complet liberi să nu mai fie liberi să facă o alegere. Le e teamă că nu vor mai primi subvenţii, le e teamă de criticile din comunităţile de care aparţin. E o problemă de fond pe care a remarcat-o şi Sarkozy în 2007, dar nu şi-a ţinut nici această promisiune. Au cerut şi primarii, am cerut şi eu anonimatul acestor susţineri la Consiliul Constituţional şi mi-a fost refuzat.

A.: Deci semnăturile…de ce aveţi mai multe probleme în a le strânge decât a avut tatăl dvs?

M.L.P.: Pentru că am ajuns la 20% în sondaje, pentru că reprezint un pericol pentru sistem. Pot trece oricând în faţa lui Nicolas Sarkozy, dar şi în faţa lui François Hollande. Campania nu s-a terminat, nu putem şti ce se va întâmpla, oricare dintre candidaţi se poate prăbuşi. Când chiar şi institutele de sondare a opiniei recunosc că au dificultăţi mari în a evalua nivelul electoral la care mă aflu, e sigur că UMP a avut tentaţia să facă tot ce îi stă în puteri pentru a mă împiedica să fiu candidată, decât să-şi asume riscul democraţiei şi deci riscul de a fi învinşi.

A.: Aţi avut însă un sprijin din partea socialiştilor pentru a obţine adeziunile? Un pact pentru a încerca eliminarea lui Sarkozy în primul tur?

M.L.P.: A, nu. Exact pe dos. Nu, ori au făcut şi ei presiuni asupra primarilor ori nu le-a păsat deloc de acest aspect.

A.: Ce veţi face totuşi dacă veţi pierde alegerile?

M.L.P.: Nu mă transpun în această stare de spirit.

A.: Există o alegere în privinţa felului în care vă prezentaţi ca om? Bayrou îşi face vacanţele în familie, dumneavoastră în Marea Britanie strângând scoici.

M.L.P.: Da, e adevărat, există o alegere. Cred că deriva către latura „people” a vieţii politice a făcut mult rău. Obişnuiesc să spun că nu din cauză că imi place foie gras mă interesez de viaţa raţei. Sunt aici pentru a face politică şi nu înţeleg pentru ce copiii mei ar trebui să devină cunoscuţi publicului. Cred că trebuie delimitată clar viaţa privată de viaţa politică, iar utilizarea partenerilor, a copiilor, a intimităţilor în campania prezidenţială mi se pare că a mers prea departe. Rezist unei asemenea idei. În rest, puteţi judeca mai bine decât mine felul în care presa tratează campania prezidenţială. E evident că nu e tratament echitabil. Simpla manieră în care sunt intervievată e radical diferită de cea în care sunt intervievaţi adversarii mei. Pe două mari canale de televiziune – TF1 şi France 2, am avut 3% timp de antenă şi 4% pe France2, conform datelor Consiliului audio vizual. Deci efectiv spaţiul care îmi e acordat e prea puţin, dar eu sunt un candidat în afara sistemului. Eu am în cartea mea o teză: spune-mi cine eşti, de unde vorbeşti şi în interesul cui vorbeşti. Eu nu apăr decât interesul poporului francez. Alţii, în faţa mea, apără interese care sunt mai degrabă comerciale, mai complicate. Şi cred că toată lumea se coalizează pentru că sunt singura care să poată schimba radical modelul economic în care am fost aruncaţi de mai bine de 30 de ani.

A.: Poate sunteţi victima propriului succes. Încercaţi să dediabolizaţi Frontul Naţional. Lumea se comportă cu dv ca şi cu un cadidat normal.

M.L.P.: Diabolizarea aceea a fost o injustiţie. Această de dediabolizare există în poporul francez. Diabolizarea persistă însă în cadrul elitelor. Imediat ce e vorba de un anumit nivel – casta politică, mediatică, care în Franţa au legături – au făcut aceleaşi studii, îşi duc copiii la aceleaşi şcoli, se căsătoresc unii cu ceilalţi. Politica franceză e fascinată de această latură „people” -unul se căsătoreşte cu o cântăreaţă, altul cu o jurnalistă, altul cu o artistă, există o fascinaţie reciprocă între aceste două lumi. În această lume, în această lume a oligarhiei, diabolizarea persistă, incontestabil. Dar nu şi la nivelul oamenilor normali. E din cauză că eu nu fac parte din sistem, nu vreau să ma topesc în el şi să îl ameliorez, consider că e mort.

A.: Care ar fi cea mai mare diferenţă între dvs şi tatăl dvs?

M.L.P.: Nu avem aceeaşi vârstă, nu am avut acelaşi parcurs, nu avem nici măcar aceleaşi referinţe. Nu am trăit aceleaşi experienţe. Tatăl meu are cu 40 de ani mai mult ca mine. Deci nu am avut niciodată aceeaşi viziune, la fel cum se întâmplă peste tot – copiii nu au aceleaşi păreri ca părinţii lor. Putem împărtăşi câteva mari opţiuni precum suveranitatea naţiunilor, un stat puternic şi strategic pentru a lupta contra inegalităţilor. Avem poate acelaşi drum, dar nu îl facem poate în acelaşi fel. Nu avem aceleaşi mijloace de transport. Avem personalităţi diferite, iar politica pe care o face cineva depinde de personalitatea lui.

Motto:

„Naţiunea adevărată – noi o iubim a a cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns, prin suferinţele seculare, până în zilele noastre”.

„Dispoziţiile ce ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării”.

„Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”.

(Mihai Eminescu)

„UNIUNEA EUROPEANĂ – MAREA AMĂGIRE” – aşa se intitulează o carte a doi autori englezi, apărută în Occident în urmă cu numai 8 ani (2003). Cartea a fost şi a rămas cea mai serioasă şi mai responsabilă analiză a istoriei secrete a „proiectului european” la care s-a lucrat discret dar mai ales secret, timp de 3 decenii, precum şi a construcţiei politice europene edificată pe baza lui, cu „paşi mărunţi”, după cel de-al doilea război mondial. Conţinutul cărţii, expus cu metodă, erudiţie i bună credinţă, este excelent sintetizat în titlul ei, iar prima copertă (ed. Antet) îl întrege te într-un mod semnificativ. Acest elaborat tiinţific a fost i a rămas cel mai elocvent semnal de alarmă pentru amăgiţii de până atunci dar şi pentru viitorii eventual candidaţi la „marea amăgire”, autorii având buna intenţie de a-i trezi la realitate şi pe unii şi pe alţii.

Nu ştim care a fost ecoul acestei cărţi în Occident, dar la noi, după revoluţia furată din decembrie 1989 s-a aruncat asupra ei vălul tăcerii aproape totale. Fiindcă avertismentul nu convenea nici autointitulatei „clase politice” ieşită din „marea năpârlire”, nici „baronilor” din partidele politice, încrâncenaţi într-o bătălie permanentă pentru Putere, nici parlamentelor intrate în „hora” celor propulsaţi la guvernare – şi toţi se aflau sub indicaţiile şi „monitorizarea” „parteneriatelor strategice” contractate între timp. Iar ţara, sub regimurile care s-au succedat după principiul: „pleacă-ai noştri, vin ai noştri, noi …”, intrase sub devastatoarea „doctrină a şocului”, într-o „eră” a „capitalismului dezastrelor”.

Istoria noastră postdecembristă se desfăşura şi se desfăşoară sub această „umbrelă”, demnă de „marea amăgire” pusă la cale, care deja cuprinsese înalte sfere europene. „Jos”, omul de rând nu ştia ce se întâmplă, dar deja simţea şi vedea consecinţele. Astfel, şi la noi, la începutul anului 2007 a sosit „ceasul” în care lideri vremelnici, urmaţi operativ de un parlament „disciplinat”, cedând suveranitatea naţională, au subscris sub cele două eufemisme – „aderare” şi „integrare” – „topirea” naţiunii etnice şi a Statului ei naţional într-un Superstat european numit, tot eufemistic, „Uniune”, aşa cum reieşea cu claritate dintr-o „recomandare” a „Centrului” – „recomandarea otrăvită”, cum titra un cotidian din Bucureşti –, deja lansată cu un an înainte (2006). Tot în 2007, prin politica educaţională s-a reconfirmat falsificarea identităţii noastre naţionale reale, deja operată anterior, din etapă în etapă, de alţi lideri vremelnici, convinşi de către „ştiinţificii” Academiei. Era un „preludiu”, pentru ca „topirea” care urma, conform „recomandării”, să nu fie atât de chinuitoare… Noul Superstat era deja direcţionat să devină „civic şi multicultural”, fără vreo „culoare” naţională. Iar naţiunilor creştine ale continentului, intrate sau „aspirante” la o asemnea „topire”, li se precizase, cu doi ani înainte (în 2005), să ştie că prin aceasta intră într-o „Europă post-cre tină”, încheindu-şi socotelile şi cu Dumnezeu, eventual trecând, Bisericile creştine, prin „faza” de sorginte ocultă, a „ecumenismului”.
Cum reuşise până atunci, „marea amăgire” să „convingă” lideri vremelnici şi parlamente europene – arătau autorii, cu detalii de la ţară la ţară, în cartea citată.

Ai noştri, „aderând” şi „integrându-se”, au vrut să fie şi dânşii, în primul rând cei mai „elite”, cum se spune, „în rând cu lumea” şi să ia şi ei loc „la masa decidenţilor”, cum deja spusese unul dintre ei.

La „vârful” U.E., „puseele naţionaliste” erau şi sunt dezaprobate şi combătute, deşi veneau şi vin continuu ştiri că micul fermier şi mica iniţiativă particulară nu suportă „binefacerile” aquis-ului comunitar suveran – legea supremă a „Uniunii” –, elaborat de tehnocraţii şi discipolii d-lui Jean Monnet iar ciobanii noştri mioritici au rămas speriaţi că vor dispărea, cu ciobănia lor cu tot. Sigur, vântul urma să sufle puternic în pânzele „celor mari”, pentru îmbogăţirea bogaţilor şi sărăcirea în continuare a săracilor.

Care este acum situaţia specială a românilor ca naţiune şi ca popor, a României ca ţară – tentaţie istorică a multor încoronaţi pe care „lumea nu putea să-i mai încapă” –, a Statului nostru „naţional, unitar şi suveran”, cum încă mai scrie în Constituţie? Cităm din „beneficiile” reale ale „aderării” şi „integrării”, cu perspectiva „globalizării”:

1.Naţiunea noastră etnică – „naţiunea adevărată”, cum îi spunea Eminescu – şi Statul ei naţional, cu suveranităţile deja cedate, urmează să se „topească”, conform „recomandării” U.E., în Suprastatul „civic şi multicultural” numit „Uniune”. De-a lungul istoriei, cele două valori supreme au fost continuu vizate să fie şterse, cu prioritate, de pe faţa pământului de către cei care şi-au arogat dreptul la dominaţia lumii.

2.Asupra poporului român în ansamblu – naţiunea etnică şi minorităţile naţionale –, după o recentă demonstraţie într-o carte avertisment, deja se desfăşoară, ca obiectiv strategic, Holocaustul Împotriva Românilor, alţii urmând să le ia locul în Dacia edenică.

3.După mersul actual al evenimentelor, România ca ţară, într-un viitor previzibil, ar fi sortită să dispară de pe hartă, în Spaţiul ei de azi, cât a mai rămas, urmând a se înscrie un număr de „regiuni de la Dunărea de jos”. Sau, poate, una singură în „Imperiul global” a cărui himeră „stăpânii lumii” deja au lansat-o.

4.În consecinţă, deja oameni zdraveni, buni de muncă, tineri şi mai puţin tineri, calificaţi şi mai puţin calificaţi, aruncaţi în şomaj sau ameninţaţi cu această perspectivă, pleacă în „lumea largă” după o bucată de pâine pentru ei şi pentru familii. Copii rămaşi acasă, în grija bunicilor sau a … vecinilor, au început să se sinucidă de sărăcie şi de dorul părinţilor care nu mai vin iar bătrânii au devenit din nou „repetabila povară”, vorba poetului.

5.În sfârşit, multe încă sunt cuprinse în distrugătorul holocaust, dar încheiem cu primejdia ce decurge din faptul că în încrâncenata situaţie internaţională, cu „parteneriatele” pe care liderii vremelnici le-au contractat, spaţiul nostru încă naţional a devenit ţinta rachetelor într-un previzibil război. Am fost deja ameninţaţi în mod expers şi oficial, dar liderul cel mare ne tot asigură că ne aflăm sub protecţia scutului american, defensiv, antirachetă.
Situaţia este similară şi la alţi „aderaţi” şi „integraţi”.

Cu timpul însă, încheieturile „construcţiei europene” au început să scârţâie, căci reacţiile fireşti ale celor ce pătimesc sunt tot mai evidente – pe cale de consecinţă. Observând atent, cei care deja îşi adjudecă dreptul de „stăpâni ai lumii” au găsit soluţia: au pus de o criză, dar una de „mare calibru”, care să-i „liniştească” pe cei „neliniştiţi”. Însă, ca orice criză majoră şi aceasta a produs deja şi un efect de bumerang, decurgând din reacţia firească a celor loviţi puternic de ea, efect care a ajuns să ameninţe complicatul angrenaj al Suprastatului numit „Uniune”, punându-l sub semnul întrebării.

2. Prof. dr. Gheorghe Funar, Holocaustul împotriva românilor, Ed. GEDO, Cluj-Napoca, 2010, 687 p.

În anul 2003, autorii cărţii menţionate, cu profesionalism, cu bune intenţii şi bună credinţă lansaseră această previziune. Vremelnicii lideri locali, dar i cei de la „Centru”, s-au speriat cu adevărat iar unul dintre ei a spus-o deschis: „Europa nu a fost niciodată atât de aproape de explozie!” Era vorba despre „Uniunea Europeană”. Ce-i de făcut? Întrebare dilematică! Din corul pe mai multe voci ale întrunirii la „cel mai înalt nivel” n-a ieşit însă soluţia firească.

Pentru că acolo, „sus”, se gândeşte altfel. În planul himeric al „stăpânilor lumii”, lansat şi prin amintita „recomandare otrăvită” din 2006, sunt cuprinse şi „Uniunile” zonale (megaformaţiuni politice/suprastatale), ca etapă intermediară în drumul către preconizatul „Imperiu global” în care amalgamarea planetară ar urma să se desăvâr ească, într-o aşa zisă „Nouă Ordine Mondială”.

Revenind la Europa, orice minte raţională îi doreşte să fie unită, fericită, să trăiască în pace, să fie capabilă să-şi apere valorile şi speranţele. Dar la o asemenea împlinire nu se poate ajunge decât într-o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente, care pot angaja între ele dar şi la nivel planetar multiple relaţii, raporturi, convenţii, tratate, reciproc benefice, de natură să permită, operativ şi eficient, rezolvarea problemelor prezente şi viitoare.

Numai aceasta poate fi soluţia firească pentru depăşirea situaţiei limită la care s-a ajuns la nivel planetar, în context şi pentru a evita „explozia Europei” – bătrânul continent, leagăn al civilizaţiei dar şi chinuit în timp istoric, până azi, de atâţia lideri vremelnici şi neautentici, care au alergat după himere. Cartea menţionată la început a avertizat în 2003 că „mai devreme iar nu mai târziu” poate veni „explozia” dacă se va merge în continuare pe soluţii nefireşti ce sfidează legitatea istoriei.

Redăm previziunea-avertisment din finalul cărţii:

„deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului XX, care din acest punct de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului. Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia marelui proiect european se va dărâma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei demente, n-a fost în stare să le prevadă i pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Dar (…) va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă” (p. 314, s.n.).