UE pregăteşte o taxă directă pe benzină care va fi impusa tuturor cetatenilor europeni. Instituirea ei ar trebui grăbită de reticenţa statelor membre în a finanţa crearea noilor instituţii birocratice impuse de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi justificată (cum se putea altfel!) de nevoia compensării şi diminuării emisiilor de dioxid de carbon.

Ideologia încălzirii globale – îmbrăţişată oficial de UE, în ciuda numeroaselor contestări la care au fost supuse “dovezile” aduse în sprijinul acestei ipoteze – ar putea avea, în curând, un efect asupra buzunarelor fiecărui european: UE pregăteşte o taxă directă pe benzină şi alţi combustibili a căror ardere este bănuită a încălzi atmosfera planetei.

Aceasta va fi motivaţia oficială pentru introducerea primei surse de venit pentru instituţiile UE, din bani colectaţi direct de la “supuşii” europeni, nu prin intermediul autorităţilor fiscale ale celor 27 de state membre. Bineinteles, e vorba doar de un pretext de a face rost de bani!

O astfel de taxă ar asigura independenţa organismelor comunitare de sumele pe care guvernele le varsă anual la bugetul Uniunii, dar va creşte preţurile la transporturi, utilităţi publice şi la producţia industrială de pe continent.

În ciuda acestui risc, o astfel de “taxă minimă pe dioxidul de carbon” – a cărei anunţare ar urma să se facă luna viitoare, după ce s-a renunţat la o propunere similară acum cinci ani – este considerată o prioritate de noul comisar pentru Impozitare, lituanianul Algirdas Semeta, potrivit dezvăluirilor făcute de cotidianul britanic The Daily Telegraph.

Noua “taxă UE” ar urma să fie aplicată combustibililor socotiţi “vinovaţi” de încălzirea globală, dar nu va fi calculată ca TVA-ul şi accizele aplicate în prezent – pe litrul de benzină sau de motorină, metrul cub de gaze, tona de cărbune etc. Nu va conta cantitatea de combustibil, ci cantitatea emisiilor de dioxid de carbon rezultate din ardere.

Inevitabil, taxa nu-i va afecta doar pe posesorii de maşini personale, ci va creşte preţul la transportul în comun, la electricitate (produsă din arderea de combustibili fosili), la utilităţile publice şi, în ultimă instanţă, la întreaga activitate industrială.

Mats Persson, director al ONG-ului Open Europe – cu sedii la Londra şi Bruxelles, fiind considerat “eurosceptic” – a explicat pentru ziarul britanic ce impact va avea asupra cetăţenilor europeni o taxare directă de către instituţiile UE. “O singură taxă cu rată fixă îi va afecta în mod dispoporţionat pe consumatorii mai săraci, care alocă o mai mare parte din venitul lor facturilor la energie şi combustibil”, afirmă Persson. Taxa “va impune o povară disproporţionată şi asupra micilor afaceri, care sunt vitale pentru revenirea şi creşterea economică”, adaugă el.

“Eu estimez că este posibil să începem discuţiile. Acum este momentul oportun”, a declarat Semeta pentru European Voice, săptămânal de afaceri europene de la Bruxelles. Discuţiile privind o “taxă europeană”, care să aducă bani direct la instituţiile UE datează de mai multă vreme, dar “oportunitatea” a fost creată de mai mulţi factori.

Pe de o parte, intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a impus crearea unor noi instituţii care au nevoie urgentă de finanţare – aparatul administrativ la dipoziţia Preşedintelui Consiliului UE, plus noul serviciu diplomatic al UE (External Action Service).

Punerea bazelor acestor instituţii întârzie nu doar din motive politice – de pildă, acuzaţiile Berlinului şi Parisului, că noul ministru de Externe al UE, Catherine Ashton, vrea să modeleze în stil britanic serviciul diplomatic – ci din lipsă de bani. Mult mai gravă decât rivalităţile dintre cele trei mari puteri este reticenţa ministerelor de Finanţe din statele membre (confruntate cu serioase crize bugetare) să finanţeze noile organisme UE.

Prin urmare, înfiinţarea lor este “foarte aproape de paralizie”, crede directorul Direcţiei Generale Buget (DG Budget) a Comisiei Europene (CE), Hervé Jouanjean. “Ar trebui să avem un mecanism care să servească posbilităţii, în mod progresiv, de a se ajunge la o finanţare directă a UE”, consideră Jouanjean.

Pe de altă parte, impunerea unei “taxe UE” are un susţinător declarat la cel mai înalt nivel. Noul preşedinte al Consiliului UE, belgianul Herman Van Rompuy. În noiembrie 2009, acesta declara că “posibilitatea unor prelevări financiare la nivel european trebuie examinată serios şi, pentru prima dată, mari ţări din Uniune sunt de acord”.

Potrivit unor poziţi publice exprimate de oficiali de-ai lor, între ţările care ar fi de acord cu o “taxă UE” (taxă pe dioxidul de carbon) se numără Franţa şi Suedia. Între cele care se opun, sunt Marea Britanie (deşi un aprig suţinător al combaterii încălzirii globale) şi Danemarca.

Nesimtirea functionarilor europeni nu se opreste insa aici. Parlamentul European, o institutie perfect parazitara, a propus introducerea unor taxe pe SMS si pe e-mail! Taxarea miliardelor de mesaje text (SMS) transmise prin telefonul mobil ori a celor electronice (e-mail), de către cetăţenii UE, a fost sugerată, la finele anului trecut, de eurodeputatul francez Alain Lamassoure (din Grupul Popularilor şi Democraţilor – PPE).

Francezul a declarat în Parlamentul European (PE) că o “taxă UE” ar trebui prelevată din acele activităţi care dovedesc succesul proiectului european. Cel mai mare câştig al integrării europene este piaţa internă, graţie căreia “schimburile dintre state au crescut, încât toată lumea înţelege că banii pentru finanţarea UE trebuie să vină din beneficiile pe care le-a generat UE”, a explicat el.

Între sursele de “finanţare directă” a Uniunii s-a mai discutat la nivelul CE şi al PE despre o taxă pe fiecare bilet de avion. Ea s-ar justifica mai ales în condiţiile în care transportul aerian este responsabil de dispersarea unor cantităţi enorme de dioxid de carbon în atmosferă. Totuşi, impunerea ei, ar pune o povară care s-ar putea dovedi fatală pentru mulţi operatori aerieni din UE, care încearcă din greu evitarea falimentului.

1,04% din bugetele anuale ale celor 27 de state membre reprezintă bugetul pe 2010 al UE, respectiv circa 235 de euro pentru fiecare din cei 501,29 milioane de cetăţeni ai Uniunii.

Liderul grupului Europa Libertatii si Democratiei, eurosceptic si militant activ pentru retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeana, Nigel Farage l-a numit “carpa” pe inaltul oficial european si l-a comparat cu un functionar de banca, conform Radio Romania Actualitati.

“Nu intentionez sa fiu nepoliticos, dar realmente, aveti carisma unei carpe de sters podelele si semanati cu un mic functionar bancar”, a declarat Farage. “Cine sunteti dumneavoastra? Cine a votat pentru dumneavoastra? Nu auzisem niciodata vorbindu-se despre dumneavoastra, nimeni din Europa nu auzise niciodata de dumneavoastra”, a continuat Nigel Farage, facand aluzie la faptul ca van Rompuy a fost desemnat de birocrati pentru functia sa si ca este complet necunoscut publicului.

“Dar simt ca sunteti competent, capabil si periculos”, a precizat britanicul, dand ca exemplu Grecia, cu dificultatile ei financiare, care “a fost redusa la nimic mai mult decat un protectorat, de când ati preluat puterea”.

“Veniti din Belgia, care este mai degraba un non-stat”, a adaugat Farage.

Reactionand la interventia lui Nigel Farage, presedintele Parlamentului, Jerzy Buzek, a apreciat ca “astfel de atacuri personale nu sunt tolerate” in plenul Parlamentului European.

Herman van Rompuy s-a rezumat sa afirme ca a asistat la o interventie pe care o “desconsidera”, dar ca nu doreste sa intervina pe aceasta tema.

Statele sunt fără excepție exemple de risipă imensă de pe azi pe mâine. Doar naivii mai pot fi surprinși de falimentul unui stat. Singura întrebare în acestă privință este când anume are loc implozia?

Statul grec a captat atenția tuturor în acest început de an. S-a spus aproape tot. Vreau să observ doar rolul simbolic pe care îl joacă acest faliment statal (ar fi impropriu și nedrept să se numească național) în contextul devenirii supra-statului european.

Această criză nu va fi ratată de politicienii de la Bruxelles. Structurile UE se vor folosi de acest eveniment pentru a-și asuma un rol mai pronunțat și mai direct în viața popoarelor pe care le-au înglobat. Avem pe site-ul nostru un excelent studiu despre economia și politica monedei euro. Autorul său, Jörg Guido Hülsmann, face, printre altele, o analiză prescientă a consecințelor instaurării Băncii Centrale Europene și a monedei Euro. Întregul studiu (publicat inițial în anul 2000) este instructiv, dar pentru subiectul de față secțiunea 6 este foarte relevantă:

6. Consecinţele economice şi politice ale BCE şi euro

Marea problemă este, bineînţeles, de a şti ce tip de politică ne rezervă BCE pentru viitor, iar aici, din păcate, nu ne permitem să ne lăsăm pradă iluziilor. BCE şi euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naţionale. Cu toate acestea, BCE şi trecerea la euro nu elimină nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de noi mijloace de plată. Ele nu oferă nici o soluţie la aceste probleme. În realitate, le agravează.

Unii observatori sunt de părere că modalitatea în care procedează BCE depinde în principal de cine este şeful său şi de cum sunt definite funcţiile sale de către legiuitor. În Germania în particular, personalitatea preşedintelui băncii centrale este învestită cu o mare însemnătate. Numeroşi sunt cei ce au considerat că funcţia BCE este pur şi simplu de a prelua rolul central pe care l-a jucat Bundesbank ca apărător al stabilităţii monedelor.

Aceste detalii personale şi tehnice nu au totuşi nici o importanţă. Elementul decisiv este mai degrabă faptul că euro permite statelor să beneficieze de noile credite, fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă. Euro va face posibilă, aşadar, dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare, aşa cum s-a şi întâmplat la nivel naţional. Când, cel mai târziu în acel moment, noul guvern central nu va mai putea obţine credite, Europa nu va mai avea nici o altă alternativă decât să revină la politica inflaţionistă din anii ’70. Cei aflaţi în solda statului vor putea avansa oricâte argumente doresc în favoarea Uniunii monetare europene. Nu vor schimba nimic. Euro hrăneşte inflaţia. Euro nu face altceva decât să înlocuiască cartelurile naţionale ale profitorilor de pe urma inflaţiei cu un cartel european şi înalţă obstacole suplimentare în calea eforturilor cetăţenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat.

Această evoluţie nu poate fi împiedicată prin făurirea unei constituţii europene ce ar limita capacitatea statelor de a contracta împrumuturi şi care ar impune BCE urmărirea unei anumite politici. Asemenea prescripţii rămân fără efecte dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Or, în acest moment, aceasta din urmă dă dovadă de o mare îngăduinţă atât faţă de îndatorare, cât şi faţă de inflaţie. Germanii au fost siliţi să admită că toate clauzele acordului de la Maastricht, ce fixau criterii obiective de intrare în Uniunea monetară europeană, sunt în mod grosolan trecute cu vederea. Şi se va continua în acelaşi mod, atâta timp cât nu se va produce o schimbare semnificativă în atitudinea opiniei publice. Dar cum ar putea acest lucru să aibă loc dacă, începând cu şcoala primară până la învăţământul universitar, toate instituţiile de învăţământ se află în mâinile statului, iar toate posturile de radio şi de televiziune sunt constrânse să obţină mai întâi o licenţă de funcţionare, şi tribunalele recunosc că libertatea de exprimare nu mai este un drept fundamental inviolabil?

BCE şi euro nu se limitează la a hrăni inflaţia, ele favorizează, de asemenea, centralizarea instituţiilor politice. Se poate deja previziona că statele naţionale vor deveni dependente de acest nou stat central, mai întâi din punct de vedere financiar, apoi pe plan politic. Întrucât statele membre îşi pierd tot mai mult din soliditatea lor financiară, ele pot din ce în ce mai puţin să contracteze împrumuturi în nume propriu. Cu toate că, până în prezent, în virtutea statutului său, Comisia europeană nu a contractat deocamdată credite, ea va trebui să aibă grijă de statele membre. Este în egală măsură posibil ca să se îndatoreze ea însăşi pentru a utiliza aceşti bani direct în statele membre. În orice caz, statele naţionale supra-îndatorate vor deveni direct tributare, financiar şi politic, faţă de acest nou stat central.

Este vorba de acelaşi proces care deja a avut loc pe plan naţional în numeroase ţări. Din ambiţie şi ignoranţă, numeroase municipalităţi s-au îndatorat considerabil în ultimii 30 de ani. În Germania, aceste credite au fost garantate de landuri. Astfel, oraşele şi comunele au devenit dependente de landuri. Or, multe landuri au parcurs ele însele acelaşi drum şi au ajuns subordonate statului federal. Astfel s-a întâmplat cu oraşele, comunele şi regiunile care, în prezent, în numeroase domenii, nu mai pot lua singure decizii. Toate depind de bunăvoinţa statului federal şi de firimiturile pe care acesta le aruncă.

Aceeaşi soartă îl aşteaptă pe statul federal. Este desigur încurajator că, în comparaţie cu alte state, resursele financiare ale statului german se prezintă acceptabil. Aceasta ne aminteşte de situaţia celui aflat pe marginea prăpastiei şi care continuă să-i privească pe cei ce au căzut sau care vor urma să cadă înaintea sa. Este posibil ca germanii să trăiască încă două sau trei decenii luând ei înşişi decizii, cu toate că, dacă ţinem cont de naivitatea lor de a identifica Europa cu Bruxelles-ul, ne putem îndoi că doresc cu adevărat acest lucru. Pe termen mai lung, este imposibil. Germania se va trezi din ce în ce mai mult subjugată de acest moloh bruxellez, care îi va eclipsa pe toţi tiranii de până în prezent ai continentului nostru.

Statul bruxellez nu va ezita ca, mai devreme sau mai târziu, să pună mâna pe distribuţia creditelor, pe care în prezent le garantează, şi va deveni în acest mod indispensabil în ochii tuturor cetăţenilor europeni. Această evoluţie este în natura lucrurilor: puterea oamenilor politici se hrăneşte din opinia cetăţenilor cu privire la ei. De ce trebuiau oamenii de la Bruxelles să se mulţumească să trudească şi le permiteau oamenilor politici naţionali să culeagă toate laudele? Mai devreme sau mai târziu, instituţiile sociale naţionale, în particular securitatea socială, se vor găsi la rândul lor „armonizate”, adică puse sub tutela organismelor centrale amplasate în Bruxelles.

În concluzie, crearea BCE şi a euro dă naştere unei duble tendinţe: pe de o parte, apariţia şi extinderea unui stat asistenţial european; pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele acestui nou stat central. Ambele tendinţe conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbuşirea sistemului, fie prin hiperinflaţie, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficienţe. Iată deci ce ne rezervă viitorul, dacă nici o schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflaţie de genul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.

În acelaşi procent de 0,1% a crescut, per ansamblu, şi întreaga economie a “celor 27″, iar potrivit Eurostat această creştere nu s-ar datora consumului intern sau investiţiilor – pe care guvernele UE au încercat să le stimuleze. Principala contribuţie la creştere ar fi avut-o uşoara “dezgheţare” a comerţului internaţional. Deşi a avut creştere, se spera ca economia germană să crească cu mai mult de 0,1%, în urma creşterii de 0,7% din trimestrul al treilea. Oficiul Federal de Statistică a notat o scădere cu 2,4% faţă de acelaşi ultim trimestru al anului 2008 şi a pus creşterea infimă pe seama exporturilor, nu pe un consum mai consistent în interiorul ţării.

În privinţa economiei italiene, veştile sunt şi mai triste. După o creştere cu 0,6% în trimestrul al treilea, a urmat o contractare de 0,2% în ultimele trei luni ale lui 2009. Dacă şi în primul trimestru din 2010 Italia va înregistra o contractarea a PIB, se va putea considera că a revenit la recesiune. Spania a rămas în recesiune şi în cel de-al patrulea trimestru. Cat priveste Grecia, situatia acestei tari e critica.

Ce sunt totusi aceste asa-zise “plante etnobotanice” despre care s-a discutat asa de mult in ultimele zile? Dupa nume, s-ar crede ca e vorba de plante adunate de pe meleaguri indepartate ale lumii. Nimic mai fals! In realitate, sunt droguri sintetice, extrem de periculoase dupa cum prea bine s-a vazut.

Centrul European pentru Monitorizarea Drogurilor şi Dependenţei de Droguri (EMCDDA) a analizat componenţa celei mai des întâlnite game de produse, vândute sub numele de „Spice”. În urma unor cercetări care au decodificat structura moleculară şi biochimică a ierburilor, cercetătorii au descoperit că efectele halucinogene descrise de consumatori sunt cauzate de nişte substanţe sintetice, adăugate de către producători, care poartă numele de canabinoide. Cei mai întâlniţi compuşi chimici sunt JWC-018, HU-210 şi CP 47, 497.

Aceştia sunt receptori canabinoizi care se fixează pe o celulă şi declanşează activitatea acesteia, generând un efect psihoactiv. Substanţele pot fi de sute de ori mai puternice decât THC, elementul psihoactiv din canabis. Pentru a masca adăugarea componenţilor chimici sintetici, producătorii completează amestecul cu o cantitate mare de substanţe care nu prezintă niciun risc, precum vitamina E, cafeină sau mentol. De asemenea, unele dintre amestecuri pot avea chiar reziduri de metale grele, periculoase pentru organism.

As vrea sa inchei cu o parere personala. Mi-e greu sa cred ca autoritatile statului roman nu stiau despre ce e vorba si s-au lasat “pacalite” de catre vanzatorii de droguri. Intr-o tara in care avem un numar asa de mare de agenti secreti, mi-e greu sa cred ca nu s-a gasit macar vreunul care sa-si puna problema ce e cu asa-zisele “etnobotanice” si sa dea cel putin o cautare pe google pentru a afla mai multe. Ma uimeste de asemenea faptul ca in declaratiile oficiale, prim ministrul Boc minte (din nestiinta sau cu intentie) ca ar fi interzis “plantele etnobotanice”. Tinand cont de toate acestea, e oare hazardat sa spun ca a existat o complicitate intre autoritati si cei care au adus si comercializat aceste droguri in Romania?! Banii sunt mai importanti pentru guvernanti decat viata si sanatatea cetatenilor? Raspunsul trist, dar adevarat este ca da!

PS: La o analiza a listei cu substante interzise prin ordonanta de urgenta din 10 februarie, se remarca mai multi canabinoizi sintetici (CP_47,497 si derivati, JWC-018 etc.). De ce guvernul Romaniei insista sa afirme ca ar fi interzis niste “plante halucinogene”? Din ce analize facute in Romania s-au descoperit substantele respective?! Daca autoritatile stiau ca substantele respective sunt in asa zisele “plante etnobotanice” si au fost interzise de mult timp in alte tari (vezi Wikipedia), de ce n-au interzis de la bun inceput aceste droguri??

“Scopul pe termen lung este crearea unei armate europene sub deplin control parlamentar”, a declarat ministrul german de Externe, Guido Westerwelle, weekendul trecut, la Conferinţa de Securitate de la Munchen – una dintre cele mai prestigioase reuniuni mondiale de acest fel. “Nimeni nu are motive să se teamă de Europa, toată lumea ar trebui să se poată baza pe Europa”, susţine ministrul care nu vrea “înlocuirea” NATO.

Summit european, fără jurnalişti şi public

Primul summit al şefilor de stat şi de guvern UE de când belgianul Herman van Rompuy este preşedintele Consiliului European se va desfăşura, joi, la Bruxelles, fără accesul presei şi al publicului. Jurnaliştii nu vor putea lua declaraţii de la invitaţi, pe măsură ce sosesc la Biblioteca Solvay. “Cei 27″ vor fi aproape singuri cu van Rompuy, căci nu li se va permite nici accesul miniştrilor şi al consilierilor, pentru că primul preşedinte permanent al Consiliului vrea o întâlnire cât mai “intimă”.

Sursa: Gandul.info

Într-un articol postat astăzi, John Griffing le atrage atenţia americanilor asupra (auto)distrugerii Europei, proces accelerat prin ratificarea Tratatului de la Lisabona. Moartea naţiunilor europene este un fapt, iar această moarte, spune Griffing, o anticipează pe cea a Statelor Unite. Pentru românii care se află (încă) în primul din cele cinci stadii ale întristării enumerate de Elisabeth Kübler-Ross, [1] am tradus mai jos cîteva fragmente lămuritoare din acest articol.

Spre deosebire de incubii şi sucubii care ne bîntuie în acest somn al raţiunii creştine din care nu mai putem (pentru că nu mai vrem) să ne trezim, otrăvindu-ne viziunea creştină, acest text ne arată în plus că Uniunea Europeană nu a fost niciodată un proiect creştin, ci unul hotărît anticreştin şi antieuropean. [2]

După aproape două decenii în care românii au fost injectaţi cu vaccinul dilematic împotriva unor noţiuni precum libertate, Românie, Europă, ei au renunţat la puterea de a rămîne liberi, români, europeni. S-au eliberat, sînt cool şi, ca dovadă, nu mai vor să ştie ce este aceea România profundă, cum sau dacă se poate preface istoria, etc. În mod previzibil, creştinismul s-a bucurat de un tratament aparte, de vreme ce el este sursa libertăţii şi identităţii oricărui om; astfel, creştinismul a fost transformat într-o afacere privată, separată de dogmă, de istorie şi de Biserica însăşi. [3]

Această redefinire constantă şi agresivă era necesară pentru a susţine ideea unei întemeieri creştine a Uniunii Europene, mai precis, pentru a legitima o dublă deturnare: a destinului european (prin încadrarea U.E. într-o istorie pretins creştină) şi a adevărului creştin (prin menţinerea lui într-o falsă istorie europeană). (Gheorghe Fedorovici)

Nimicirea naţiunilor

de John Griffing [4]

Americanii ar trebui să ia în serios Tratatul de la Lisabona şi evenimentele corespunzătoare din Europa. Ne aflăm pe acelaşi drum, şi ne apropiem cu repeziciune de punctul de unde întoarcerea nu mai este cu putinţă. Europa – Europa alcătuită din naţiuni libere şi independente – nu mai există. Suveranitatea a pierit aici cu totul, iar un monstru colectivist, sugestiv descris de Mihail Gorbaciov ca „Sovieta europeană”, călăreşte acum continentul, inaugurînd noua tiranie pentru secolul 21. Prin unanima (dar foarte nedemocratica) ratificare a mîrşavului Tratat de la Lisabona din 3 noiembrie 2009, Uniunea Europeană a realizat un transfer de autoritate la care nu au putut ajunge nici măcar cele mai agresive cuceriri militare. Nici măcar Anschluss-ul nemţilor nu se poate compara cu această renunţare unanimă la libertate exprimată de lunaticii europeni.

[…] Comisia Europeană, nealeasă de nimeni, poate revizui, edita sau chiar reface legile aprobate iniţial de reprezentanţii aleşi ai poporului. „Primatul legii U.E.”, comparat cu clauza de supremaţie americană, a fost întrebuinţat pentru a anula libertăţile istorice a douăzeci şi cinci de naţiuni din U.E. În realitate, puncte esenţiale din Magna Carta au fost recent suprimate prin votul unei majorităţi simple din Parlamentul european, iar liderii britanici au fost constrînşi să se supună. În prezent, exerciţiul suveranităţii britanice nu este decît o chestiune de formă, de vreme ce toate legile şi regulamentele U.E. sînt „obligatorii în integralitatea lor”, lăsînd autorităţilor naţionale doar „alegerea formelor şi metodelor” de aplicare a acestor legi şi regulamente.

[…] Cum s-a ajuns aici? Cum s-a putut ca naţiuni independente, cu identităţi distincte şi culturi divergente, să accepte să fie înlănţuite de cîrdul de gîşte al birocraţilor europeni din Bruxelles? Răspunsul este că atacul asupra principiului naţionalităţii, propriu statelor europene, a fost introdus cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată, picătură cu picătură. Europa şi-a pierdut suveranitatea cu cincizeci de ani în urmă, o dată cu instituţionalizarea unui plan de dezvoltare prin care europenilor avea să li se administreze un elefant cu linguriţa. După cum a spus cîndva părintele proiectului european, Jean Monnet,

Naţiunile Europei trebuie să fie călăuzite spre super-statul lor fără ca popoarele să înţeleagă ce se petrece. Acest lucru poate fi realizat prin paşi succesivi, fiecare din aceştia fiind deghizat într-o acţiune cu scop economic, dar care în realitate să conducă pînă la urmă la federaţie.

[…] Sfîrşitul naţiunii în Europa oferă un avertisment fără echivoc pentru Statele Unite, pentru că mulţi dintre aceiaşi indivizi implicaţi în crearea „Europei” sînt activi în S.U.A.

[…] Suveranitatea este o stradă cu sens unic. Ea poate fi redobîndită doar printr-o mare vărsare de sînge. La un moment dat, pierderea suveranităţii noastre naţionale va oferi autorităţilor străine nealese de noi puterea răuvoitoare [unholy] de a hotărî soarta libertăţii americane. Guvernului nostru ar trebui să nu i se permită să renunţe la această putere [care ne garantează libertatea]. Este timpul să intervenim, dacă vrem să nu urmăm Europa pe drumul nimicirii de sine.

(traducere de Gheorghe Fedorovici)

——-

NOTE:

[1] Acestea sînt, în ordine: negare, mînie, tîrguire, deprimare, acceptare.

[2] Vezi o perspectivă teologică mai elaborată asupra acestui aspect aici.

[3] „Dar, cum creştinismul nu poate fi redus la informaţiile referitoare la el (de nici un fel: nici istorice, nici filosofice, nici sociologice, nici chiar teologice – argumentul este în Evanghelia după Ioan 21, 25), rezultă că numai credinţa poate cunoaşte şi ilustra conţinuturile creştinismului”. H.-R. Patapievici, „Europa – darul creştinismului”. Altfel spus, creştinismul ţine în mod exclusiv de ordinea subiectivă a sufletului. Personal, recunosc că mi-e greu să înţeleg cum a putut produce o religie atît de descărnată precum cea descrisă de dl. Patapievici o civilizaţie atît de întrupată precum cea europeană. În orice caz, ar fi util de văzut în ce măsură această tendinţă de scoatere a creştinismului din istorie ar putea fi explicată în contextul actual al creştinismului românesc nu atît ca o formă de secularizare iluministă, ci mai degrabă ca o predispoziţie favorizată de anistorismul quasi-oficial practicat de teologia ortodoxă de la Căderea Bizanţului încoace.

[4] Articolul integral poate fi citit aici.