O TEMĂ de maximă actualitate, cu implicaţii majore asupra viitorului ţării este integrarea europeană a României. Dintru început trebuie să vedem ce ascunde această sintagmă, integrare europeană, mai ales că din punct de vedere geografic sau istoric nici nu se poate pune în discuţie apartenenţa României la Europa.

Dacă ne uităm în DEX constatăm că a integra înseamnă: a include, a îngloba, a încorpora, a (se) armoniza într-un tot. Astfel, pornind de la această definiţie şi coroborând-o cu informaţiile mai vechi sau mai noi din presa românească, ajungem la concluzia că după 2007 România va fi înghiţită şi încorporată într-o uriaşă structură suprastatală, o suprastructură politico-economică, care şi-a definit obiectivele şi mijloacele de ajunge la ele. Această suprastructură există şi a înghiţit deja mai multe state până în momentul de faţă.

Dintr-un interviu acordat de baroana Emma Nicholson (Ziua, 21 ian. 2006) aflăm că procesul de înghiţire va continua, „monstrul” fiind în continuare foarte flămând. Există însă şi voci care susţin că după înghiţirea României şi Bulgariei, eventual şi a Croaţiei, Uniunea va lua „o pauză de reflecţie” (Olli Rehn), pentru că aceasta „nu poate să se extindă la nesfârşit” (Dominique de Villepin). Deci după înglobarea-înghiţire urmează un proces de armonizare, adică creaţia(tura) are nevoie şi de un timp pentru digestie.

Toate acestea conduc la ideea că în viitorul apropiat România va deveni parte dintr-un tot din care identitatea naţională va dispărea. Această tendinţă este susţinută şi de o serie de puncte de vedere apărute în articolul Rodicăi Culcer „Ce nu ştim despre Europa” (EvZ, 10 feb. 2006), din care aflăm că: „Europa spre care ne îndreptăm încurajează comunităţile şi delegarea de competenţe, atât ‘în sus’, către un for de decizie paneuropean, cât şi ‘în jos’, către comunităţile locale şi regionale. Europa regiunilor înseamnă, de fapt, o Europă a comunităţilor şi nu a statelor naţionale (subl. n). Parlamentul European nu este nici el structurat pe state naţionale ci pe familii ideologice” şi că: „În Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, delegaţii nu reprezintă un stat naţional ci o familie ideologică”. Altfel spus: „Cei ce au gândit Comunitatea Europeană au avut în vedere o structură federală, în care frontierele se vor spiritualiza şi comunităţile – inclusiv cele etnice – se vor putea regrupa, evitând conflictele sângeroase”, iar „Europa (…) înseamnă o altă viziune asupra politicii, societăţii, drepturilor civice şi culturale şi chiar asupra statului naţional – care nu dispare dar îşi modifică funcţiunile” (idem).

Odata vălul ridicat, aflăm lucruri surprinzătoare despre noua structură europeană, în care vom intra cu voia sau fără voia noastră, sau mai bine zis fără să ne întrebe nimeni, jocurile fiind făcute, se pare, în cu totul alte medii de decizie decât am putea bănui. Supărător este faptul că aceste aspecte le aflăm, câţi vor fi citit şi înţeles materialele respective, nu de la aleşii noştri, politicienii pe care i-am mandatat prin vot să ne reprezinte, pe care îi plătim din buzunarele noastre şi cărora le tolerăm capriciile, imoralitate, jocul dublu şi hoţia, ci din materiale de presă.

Privind această provocare din altă perspectivă, constatăm că este greu de cuantificat ce va rezulta din impactul dintre o organizaţie cu caracter declarat ateu, dacă nu chiar antihristic – vezi Constituţia Europeană din care Hristos a fost alungat, la fel cum a fost alungat din Betleem acum 2000 de ani, în momentul naşterii Sale, legile prin care se interzic afişarea simbolurilor religioase în instituţiile publice şi chiar purtarea lor la vedere (din nefericire şi la noi s-a înregistrat o plângere în instanţă, înaintată de profesorul buzoian Emil Moise, care a cerut în instanţă interzicerea simbolurilor religioase în şcoala unde acesta îşi desfăşoară activitatea), eurolegea homofobiei, adoptată cu 468 de voturi pentru şi 149 contra prin care „aversiunea faţă de homosexuali, lesbiene, bisexuali, transsexuali (…) este similară cu rasismul, xenofobia, antisemitismul şi sexismul” şi poate fi sancţionată penal sau prin a-i declara nebuni pe cei care îi incriminează pe cei mai sus citaţi, aducând ca argumente morala biblică sau morala publică. Prin aceeaşi eurolege căsătoria între homosexuali înregistrată într-una din ţările UE trebuie recunoscută şi în ţara de domiciliu ş.a – şi o ţară majoritar ortodoxă, pentru că scris este că nu se poate alătura lumina cu întunericul şi nici Hristos cu Veliar (II Cor. 6. 14,15).

Este însă posibil de observat efectul de secularizare, pe care îl are această înglobare, privind Grecia ortodoxă, modul cum a evoluat aceasta în cei circa 25 de ani de când este membră a uniunii:

„În Grecia sunt lucruri care, dacă nu se petrece o minune dumnezeiască, vor fi si la noi: la seminar se intră fără concurs, din lipsă de candidaţi; multe seminarii s-au închis din acest motiv; unii elevi seminarişti sunt tunşi punk si fumează; mulţi seminarişti, când aud de rugăciune, pleacă! De aceea, participarea lor la rugăciune nu este obligatorie; mitropoliţii insista în predici ca oamenii să-şi mărite fetele cu teologi; sunt mulţi preoţi de mir celibatari! Există aproape 2000 de parohii vacante şi 200 de mănăstiri fără vieţuitori! Se spovedesc doar păcatele de moarte; mai mult, se practică spovedania în scris (ce poate fi trimisa prin poştă), care este valabilă 1-2 luni, timp în care credinciosul se poate împărtăşi; astfel, printr-o împărtăşire mai deasa (dar de multe ori cu nevrednicie – spre osândă) se încearcă o sfinţire forţată a credincioşilor; aceasta practică tinde să pătrundă şi în Sfântul Munte Athos; la mănăstirea Sfânta Teodora, unde se afla Sf. Moaşte (din sec. al XII-lea) ale Sf. Teodora şi Sf. David se face Sfânta Liturghie doar in prima zi de Paşti, din lipsa credincioşilor. Şi acest lucru se întâmplă în… Tesalonic!

Toate acestea au loc într-o ţară creştină ortodoxă, cu Biserică Ortodoxă Naţională bine organizată şi cu o conducere bisericească care şi-a păstrat verticalitatea, cu numeroşi sfinţi, sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni. Toate acestea au loc într-o ţară cu 98% din populaţie ortodoxă, unde politicienii şi şeful statului sunt creştini practicanţi, unde instituţiile de stat fuzionează cu Biserica (primăriile, ministerele, parlamentul, spitalele, etc., au toate câte o capelă). Influenţa democraţiei impuse de UE a fost deci mult mai puternica decât influenţa credinţei propovăduite de Biserică de 2000 de ani!” (www.rugulaprins.ro).

Dacă studiem modul în care Constituţia Uniunii a fost votată, se pot trage concluzii interesante asupra relaţiilor dintre cetăţeni şi clasa politică mandatată se le reprezinte interesele. Astfel, în Franţa şi Olanda, ţări în care a fost consultată populaţia constituţia a picat cu succes – evident motivele pentru care legea fundamentală a UE a fost respinsă nu au fost de natură religioasă. Riscând să aibă un efect de domino adoptarea, sau nu, a constituţiei prin consultarea populaţiei a fost oprită, până ce oamenii vor fi aduşi „în centrul evenimentelor” (Emma Nicholson) şi va fi „informată la nivelul multora din ţările membre UE” (Ziua, 21 ian. 2006). Adică, altfel spus, trebuie depus un efort susţinut în ceea ce priveşte îndoctrinarea, ideologizarea şi manipularea opiniei publice, alocând importante resurse financiare, „cheltuind bani, pentru a menţine opinia publică informată 100%, astfel încât să-şi poată exercita efectiv voinţa prin intermediul nostru, al parlamentarilor„ (idem – subl. ns.)

În alte ţări Europene – în special cele din fostul lagăr socialist – adoptarea Constituţiei Europene s-a făcut s-a făcut fără consultarea cetăţenilor, în parlamentele ţărilor respective. Ţinând cont că între interesele clasei politice şi cele ale populaţiei există diferenţe de opinie majore, ar fi fost interesant de văzut cum ar fi reacţionat electoratul şi scorul votului, în cazul unor referendumuri.

Dacă ne referim la România şi privim modul total opac cum s-au făcut negocierile şi cum s-au închis capitolele din Tratatul de Aderare şi faptul că populaţia nu a fost informată asupra conţinutului acelor capitole, precum şi neîncrederea crescândă a populaţiei – se pare că nu vor sosi câini comunitari europeni cu covrigi în coadă, iar fondurile, câte vor fi, vor fi devalizate rapid prin procedee care au fost deja experimentate şi verificate – în acest demers politic, putem trage concluzia că aleşii sunt din nou duplicitari şi doresc să pună cetăţenii în faţa unui fapt împlinit. (Silviu Aronet)