Prof. dr. Francis Dessart, presedinte de onoare al Asociatiei Romane pentru Patrimoniu.

Sursa: http://www.altermedia.info

RECUNOSC CA titlul acestei comunicări nu-mi aparţine: l-am împrumutat din cotidianul rusesc „Vremia Novostei” care ilustrează în cinci cuvinte tăioase, dar perfect adevărate diferenţa intrinsecă dintre instituţiile numite europene şi Europa realităţilor.

O analiză a victoriei NU-ului, atât în Franţa cât şi în Ţările de Jos ne permite să scoatem la lumină câteva evidenţe pe care partidele politice şi puterile mediatice se ambiţionau să le oculteze de ani de zile.

Prima evidenţă este că nu există nici o adecvare între ideea europeană de bază (o civilizaţie comună sub forma unor multiple naţiuni) şi Europa artificială drămuită pe coridoarele eurocraţilor de la Bruxelles (sau poate ale Casei Albe, ale NATO ori ale Rand Corporation), bazată pe indici financiari, pe imperative economice multinaţionale şi pe interesele strategice ale Alianţei Atlantice.

Or, această confuzie a fost prezentată ca o condiţie sine qua non a deschiderii falsei Europe către ţările din Europa de Est – economie de piaţă ultraliberală şi aderare combinată la NATO şi Uniunea Europeană, cu suplimentul unei alinieri la anumite obsesii ale Parlamentului european (eutanasia, promovarea perversiunilor sexuale, respingerea identităţilor culturale). Oare pentru a se bălăci într-un astfel de noroi respinseseră popoarele Europei de Est marxismul?

Dacă ne uităm bine, constatăm că, de fapt, căderea comunismului a fost în mult mai mare măsură o victorie a Fondului Monetar Internaţional decât a democraţiilor naţionale. Răsturnarea a devenit urgentă atunci când capitalele zise comuniste au început să evolueze mai degrabă spre un fel de neo-naţionalism.

Dar, după această digresiune orientală e cazul să revenim în culisele recentelor referendumuri. Matematic vorbind, dacă ar fi votat nu popoarele, ci parlamentarii naţionali, este evident că atât Franţa cât şi Ţările de Jos ar fi înghiţit fără să clipească hapul Da-ului… Aceasta dovedeşte, dacă mai era nevoie, enorma distorsiune care există în ţările noastre între conducerile partidelor şi naţiunea profundă. In viitoarele noi republici bananiere ale Europei lărgite, votul parlamentarilor (profesionişti ai politicii) au fost cu prisosinţă favorabile acestui „Tratat pentru o Constituţie Europeană”. Mai ales pe ţărmurile mării Baltice.

Desigur, mi se va răspunde, dar ce te faci cu votul spaniolilor: or, acesta nu contrazice restul, căci relativa victorie a Da-ului nu a apărut decât din masiva abţinere a alegătorilor, în primul rând, şi apoi din solidaritatea de Ianus a dreptei şi stângii atlantizate.

Nu le pare picant amatorilor de paradoxuri înălţate la rang de paradigmă, că preşedintele Comisiei Uniunii Europene, cel mai solid stâlp al atlantismului, militase pe vremuri, în tara sa, la nivelul cel mai înalt al marxism-leninismului (numit pe drept sau pe nedrept maoist)?

Las altora plăcerea de a evolua într-un sat de gali ireductibili (foarte simpatici dealtfel): eu unul, mă simt cu adevărat european, sau mai bine …nu, pentru că rădăcinile mele identitare sunt şi ele adevărate şi… atât de adânci! Nu Europa trebuie repusă în discuţie, ci falsa Europă tehnocratică, parti-cratică şi financiarizată la modul mondialist, cea pe care o pregătise americanofilul Jean Monnet şi pe care o servesc cu credinţă profitorii sistemului…

N-ar fi nici un paradox să scriem: „Suveranişti din toate ţările uniţi-vă!” Ba din contră, este un imperativ geo-politic şi chiar geo-strategic.

Rămâne să sperăm că ţările ale căror parlamente naţional au impus propriul lor vot în locul votului cetăţenilor, îşi vor pune întrebările care trebuie. Nu am trecut oare de la o democraţie participativă la o democraţie de substituţie?

Democraţia oficială nu reprezintă majoritatea opiniilor exprimate, ci o adaptare a acestora la gândirea unică. Merită să ne amintim de votul masiv al irlandezilor împotriva textului de la Nisa. Şi ce s-a întâmplat? Sub diferite pretexte regretabile, „s-a organizat o nouă votare, câteva luni mai târziu, pentru a obţine in extremis procentul necesar unui „Da” de faţadă!

Graţie voturilor francez şi neerlandez – indiferent de diferenţele lor – Uniunea Europeană ar fi pierdut ceva din prestigiul ei… Si dacă ce! Ce prestigiu mai au nişte instituţii care, sub pretextul seriozităţii lor ultra-blindate (Montesquieu spusese deacum că gravitatea este fericirea imbecililor şi pavăza proştilor) seamănă din ce în ce mai mult cu concursurile Euroviziunii în care ceea ce se aude nu mai este muzică, iar limba unică devine încet-încet anglo-americana, în care se impun ţări neeuropene şi unicul scop este de fapt marketingul cel mai materialist. Culmea simbolului! Eurovoziunea 2005 a avut loc la Kiev, teatru recent al unei pseudo-revoluţii, a cărei reţetă fusese stabilită în oficinele fundaţiei Soros, a societăţii Rand Corporation şi a altor specialişti în sufocarea democraţiei şi culturii popoarelor.

Suntem în noroi din cauza Uniunii Europene, dar cel puţin încercăm să ieşim (din noroi, nu din Uniune). In ce le priveşte, două ţări candidate şi cu adevărat europene (România şi Bulgaria) se înghesuie la uşă, dar pentru a culege ce? Pentru a-şi pierde sufletul? Ce li s-o fi spus de cred atât în binefacerile eurocraţiei?

Europă, popoarele tale s-au trezit! Iţi vei putea regăsi adevăratul chip şi adevărata misiune; pornind la recucerirea propriei tale identităţi.