Recent, a aparut in Romania, cartea „UE – o noua Uniune Sovietica?” a celebrului dizident sovietic, Vladimir Bucovsky. Cartea trateaza un subiect sensibil si de mare actualitate.

Pe scurt: Uniunea Europeana… o noua U.R.S.S?

Unghiurile noi în gândire, totdeauna au fost receptate în functie de felul cum ele schimba ceva în modurile de abordare. Noica de pilda, constant a reprosat unor carti, ca lasa omul „asa cum este”. Credem totusi, ca parcurgându-se cartea lui Bukovski, reprosul lui Noica nu se adevereste. Întrucât, fara sa vrei, îti dai seama la un moment dat, ca începi sa nu mai fii tu cel care erai, când ai lasat aceasta carte din mâna. Pentru ca indiferent de ce vederi politice ai, constati, cum zice si traducatorul si prezentatorul ei Dan C. Mihailescu, ca daca nu devii „europesimist”, cel putin „euroscepticismul” nu te ocoleste, mai ales în finalurile acestei carti. De aceea si consideram ca e bine sa începem tocmai cu aceste finaluri „ghilotina”, cum le numeste Dan C. Mihailescu, nu însa înainte de a familiariza pe cititor în legatura cu personalitatea autorului.

Bukovski este unul din cei câtiva reputati dizidenti antisovietici, printre care vom cita pe Saharov, Soljenitîn si fireste, Bulgakov. Expulzat de Brejnev în Occident, la schimb cu Luis Corvalan, presedintele Partidului Comunist Chilian, ajuns în închisorile lui Pinochet dupa asasinarea presedintelui Allende, acum este naturalizat ca cetatean englez. Dupa 1970 publica în limba engleza mai multe carti în care reliefeaza atât peregrinarile sale prin spitalele de psihiatrie si gulagurile sovietice, cât si evolutiile istorice ce au dominat secolul XX, si respectiv au condus la aparitia si disparitia URSS-ului de pe harta politica a Rusiei si a lumii.

În ceea ce priveste demonstratiile si concluziile „ghilotina”, anuntate de traducator si prefatator la începutul cartii pe care încercam s-o prezentam în ce are ea mai demn de retinut si pentru noi românii, constatam ca Bukovski când critica Uniunea Europeana, numind-o peiorativ o „clona” a fostei Uniuni Sovietice, printre altele merge cu „insinuarea” ca „UE-ul” (si aici credem ca „gluma” ni se potriveste si noua) a ajuns deja o „federatie” a sovietelor, întrucât (nici Dictionarul nostru politic n-a retinut acest „amanunt”), cuvântul „soviet” nu-i altceva tradus, decât cuvântul „consiliu”… Dar principala asemanare „formala” Bukovski o considera a fi evident alta.

Si Uniunea Europeana si URSS-ul, zice autorul, nu sunt conduse dupa principiul strict al democratiei reprezentative. Uniunea Sovietica era condusa de un „Birou politic” iar Uniunea Europeana este condusa la ora actuala de o „Comisie Europeana”, care, spune autorul, aduna în componenta niste „comisari” numiti în conditii greu de priceput. Deci cum fosta URSS n-a fost în realitate niciodata condusa democratic si limpede reprezentativ prin intermediul Sovietului Suprem, la fel actuala Uniune Europeana, ocoleste Consiliul Europei. Pentru ca, zice Bukovski, în ambele cazuri factorul politic se ridica deasupra oricarei ratiuni reprezentative nationale. Si în acest sens autorul face doua asemanari care oricum ai lua-o, parca îti dau de gândit. Bolsevicilor, subliniaza el, le placeau nespus de mult „minoritatile”, indiferent în ce constau ele. Când nu le aveau în mod îndestulator, chiar le inventau. De ce? Simplu, continua Bukovski: Pentru ca ele puteau sa fie manipulate mai usor în a-si impune programele lor politice. „Iar mai departe autorul „ghilotineaza” si alte temeiuri ale actualei Uniuni Europene, nefiind ultima de pilda, ca la insistentele stângii occidentale, UE se edifica cumva, astazi pe temelia „Casei Comune Europene”, idee „mosita” de Perestroika lui Gorbaciov.

Unul dintre monstrii sacri ai disidentei sovietice, “client” timp de 12 ani al regimurilor de temnita (inchisori, lagare, spital psihiatric) de sinistra amintire din fosta Uniune Sovietica, Vladimir Bukovski ofera cititorilor o noua lucrare – “Uniunea Europeana… o noua URSS?”, in care supune unui neiertator examen critic proiectul si institutiile comunitare, relevand totodata o serie de similitudini frapante intre Uniunea de azi si defuncta URSS. Adversar ireductibil al utopiilor “nemuritoare” de ieri si de azi, Bukovski trage un serios semnal de alarma asupra “transformarii unei Piete comune de state libere si suverane in schita unei noi URSS, mai soft si in perfecta adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre” (p. 20).

Pornind de la premisa conform careia ex-comunistii au imbracat haina social-democratiei si au reluat asaltul asupra continentului european, celebrul disident sovietic este convins ca Occidentul, “contrar opiniei comune, nu a castigat razboiul rece” (p. 22). Starea de fapt este cu atat mai ingrijoratoare cu cat Vestul imita acum cate ceva din arsenalul fostului sau inamic. In termeni reali, colapsul Imperiului sovietic s-a datorat incapacitatii secretarilor de partid de a gestiona criza profunda economica a sistemului, si nicidecum actiunilor Occidentului. Imprumuturile crescande din ultimii ani ai Uniunii Sovietice venite dinspre Occident au fost manipulate de catre destinatari, in asa fel incat Vestul sa-si intoarca privirea de la disidenti la “reformatorii comunisti” sau la “comunistii liberali”, al caror scop era clar: “supravietuirea sistemului” (p. 24).

Nici actuala Rusie nu scapa opticii lui Bukovski. Victoria in alegerile prezidentiale a fostului locotenent-colonel KGB Vladimir Putin readuce puterea in mainile infamei politii secrete sovietice, adevarata diriguitoare a politicii Kremlinului. Aducand in atentia cititorului blocul comunitar european, Bukovski sustine cu tarie ca “daca se deosebesc net la suprafata (UE si URSS), in schimb seamana in profunzime” (p. 31). Pentru a-si argumenta propria convingere, autorul extrapoleaza si puncteaza cateva asemanari imposibil de trecut cu vederea. Atat UE, cat si URSS sunt uniuni de state, care, desi ghidate dupa principiul asa-zisei libere asociatii, nu accepta regimuri refractare ordinii actuale sau pe cale de a fi consimtite. Moscova a invadat Ungaria si Cehoslovacia in clipa in care cele doua tari nu au mai actionat la comenzile acesteia. Bruxellesul a amenintat Austria cu un veritabil boicot cand partidul nationalist al lui Haider a fost proclamat invingator in alegeri democratice.

Daca URSS era condusa de un Birou Politic format din cincisprezece persoane, decidenta Uniunii Europene este Comisia Europeana, compusa din douazeci si cinci de persoane. Abaterile de la linia calauzitoare a blocului comunitar, de la principiile sacrosancte ale “corectitudinii politice”, sunt infierate cu asprime (vezi cazul Rocco Buttiglione). In ambele Uniuni, “unele tari sunt mai egale ca altele” (p. 39), Rusia in URSS, Franta si Germania in UE – acestea considerandu-se adevarate centre de putere si singurele capabile in a-si impune vointa asupra “supuselor”.
O alta asemanare socanta este legata de geografie, ambele fiind extrem de flexibile in acest sens. Nu a existat o limita teritoriala clara nici in cazul Rusiei sovietice, nu exista nici in cazul noii Europe. Absorbirea fostelor republici sovietice, manevrele de aderare ale Turciei, chiar discutiile cu Rusia sunt analoage expansiunii nedefinite a URSS.

“Corectitudinea politica” – noua ideologie a inceputului de secol – a fost importata cu succes din fostul bloc sovietic. “Inamica a adevarului si a libertatii de exprimare” (Vladimir Volkoff, “Manualul corectitudinii politice”, traducere de Nicolae Nastase, editura Antet, Filipestii de Targ), “corectitudinea politica” impune o gandire unica, sacra si dogmatica, in vederea unei uniformizari absolute. “Pe scurt, constata Bukovski, in Europa contemporana, ca si in URSS-ul lui Brejnev, ai dreptul sa gandesti ce vrei, dar cu conditia de-a exprima numai ceea ce ideologia iti apartine” (p. 52). Cel ce sustine o opinie contrara celei oficiale este executat intelectual sau trimis la stalpul infamiei. Suntem martorii unei noi forme de autocenzura, ale carei dimensiuni au atins cote alarmante.

Chestiunea spinoasa a coruptiei nu este trecuta nici ea sub tacere, UE fiind pe punctul de a atinge un grad de coruptie similar celui din Uniunea Sovietica.
Expunand aceste asemanari, Vladimir Bukovski se intreaba “daca nu cumva Uniunea Europeana este un fel de clona a URSS, impusa statelor europene prea putin entuziaste de catre aceleasi forte politice care au transformat odinioara Rusia tarilor intr-un imperiu al ideologiei comuniste” (p. 59).

Capitolul intitulat “Fundatiile ” casei comune europene “” face un scurt istoric al stangii secolului al XX-lea – miscare marcata de scindarea intre socialisti (social-democrati) si comunisti – si continua cu expunerea “teoriei convergentei”. Aceasta teorie semnifica “intalnirea” intr-un punct comun a social-democratilor occidentali si a reformistilor sovietici, teorie la moda in anii 70 (pp. 65-67). Daca retorica anti-URSS a lui Ronald Reagan a reinflamat spiritele, “gorbimania” i-a atenuat pana si pe cei mai inversunati adversari ai colosului bolsevic. “Noua gandire politica” promovata de Mihail Gorbaciov a repus pe tapet mesajul socialist pacifist, viziunea sa asupra viitorului insemnand cladirea unei “case comune europene” . O utopie neo-marxista “in care popoarele Estului si ale Vestului sa traiasca in armonie” (p. 72).

Strategia Biroului Politic era clar conturata: “indepartarea Statelor Unite de Europa” (p. 83). Acest deziderat presupunea in primul rand coabitarea cu partidele “fratesti” de tipul celor socialiste, ba chiar crestin-democrate (vezi “compromisul politic” din Italia anului 1973). Liderii de stanga din Europa de Vest erau constienti ca numai prin acceptarea regulilor noului joc puteau spera la participarea la guvernare. Astfel ca, la jumatatea anilor 70, formatiunile politice de extrema-stanga incep pendularea intre Moscova si “eurocomunismul” atat de incantator. “Reformatorul” Gorbaciov era departe de o reconsiderare totala a miscarii comuniste internationale, sustinand: “in tot cazul, in alcatuirea aliantelor, trebuie sa tinem seama de pastrarea identitatii Partidului Comunist” (p. 92) si “adevarata alternativa la mizele burgheziei nu este decat comunismul” (p. 93).

Concluzia capitolului “Strangerea sarpelui” este ca mult-aplaudatele politici de perestroika si glasnosti au vizat nu atat repunerea in discutie a comunismului de tip sovietic, cat modificarea raportului de forte in Occident, cu partidele de stanga pe post de “vioara intai”.
Pentru social-democrati si comunisti, “casa comuna europeana” gorbaciovista insemna o retrezire a constiintei politico-sociale si implicit “suprema sansa istorica” (p. 102). Triumful “eurocomunismului” prin apropierea istorica dintre Uniunea Sovietica si stanga occidentala, o unire de pe baze noi a Europei, “nu este decat primul pas catre adevaratul obiectiv, pentru atingerea caruia va fi nevoie de multa rabdare – 25, 50 de ani sau poate chiar un secol, si anume Europa unita in integralitatea ei”, i se destainuia Francois Mitterand lui Mihail Gorbaciov in 1988 (p. 106). Pentru indeplinirea propriilor planuri monstruoase, fortele de stanga contau pe sprijinul Comisiei Trilaterale, care facea eforturi sustinute pentru ca Uniune Sovietica sa fie primita cu bratele deschise in organismele economico-financiare de pe mapamond. Proiectul de federalizare a Batranului Continent, in viziunea Trilateralei, nu se dorea o contrapondere la Statele Unite. Ba chiar, unele discutii au atins un alt punct sensibil: Japonia. Ultra-tehnologizatul stat al emisferei nordice aparea drept prezumtiv factor catalizator in constructia europeana!

Ultimul capitol – “Dupa ei, potopul” – concluzioneaza lucrarea lui Bukovski si ofera o imagine sumbra asupra viitorului mai mult sau mai putin apropiat. Autorul demitizeaza “liberalizarea” Europei de Est in contextul geopolitic post-1989 si afirma cu convingere ca a fost in fapt “o vasta operatiune de dezinformare orchestrata la Moscova”, iar tarile din Est au slujit drept “cai troieni” (p. 140). Daca forta de “propulsie” a Romaniei post-ceausiste a constituit-o “gorbaciovismul” iliescian, reunificarea Germaniei sub Kohl s-a plasat in disonanta cu planurile Moscovei.

Uniunea Europeana, rasarita din cenusa defunctei URSS, este un proiect himeric, construit impotriva vointei cetatenilor, “nu-ul” francezilor si olandezilor fiind elocvent. Vladimir Bukovski avertizeaza din nou asupra fenomenului malign al “corectitudinii politice” si asupra iluziei “viitorului luminos” de origine marxista. In lipsa proletariatului, Inchizitia de azi inventeaza noi si noi minoritati, pe care sa le “protejeze” de pericolul mai mult sau mai putin xenofob.
In final, autorul prezice prabusirea inexorabila a acestui castel din carti de joc care este Uniunea Europeana. In contextul in care partidele politice au fost virusate de propaganda mincinoasa a “politrucilor” blocului comunitar european, cetatenii raman singura sansa pentru a scrie epitaful noii URSS. “Cu alte cuvinte, trebuie sa ne continuam lupta de recucerire a democratiei”.