PRINTRE simbolurile asociate sau folosite de Uniunea Europeana pentru a-si afirma identitatea exista unul foarte nimerit prin semnificatia sa: Turnul Babel. Pentru cei care nu-si mai amintesc istoria biblica, Turnul Babel reprezinta prima incercare de a institui o guvernare mondiala. Conform legendei biblice, acest “proces de constituire a unui stat global” (ca sa vorbim in termeni moderni) a fost intreprins de Nirmod care s-a proclamat el insusi dumnezeu si a urmarit aducerea oamenilor intr-o stare de dependenta totala fata de el. Pentru a-si sublinia puterea, a inceput sa construiasca un turn urias (care sa ajunga la cer), dar nu a reusit sa termine aceasta lucrare din cauza interventiei lui Dumnezeu. Fireste, aceasta este doar o poveste, inspirata de imaginea ruinelor babiloniene asupra evreilor aflati in exil. Insa mesajul din spatele ei este foarte important.

Nu e o gluma, dar aceasta imagine a fost pusa in circulatie in anii 1980 de catre Consiliul Europei. Afisul infatiseaza Turnul Babel (reprodus dupa o pictura din 1563 a pictorului flamand Peter Brueghel cel Batran), iar in fundal se zareste o macara moderna, in jurul careia muncesc cativa oameni. Pentru a risipi orice dubiu in privinta semnificatiei imaginii, posterul contine sloganul “Multe limbi, o singura voce”, asezat strategic langa un zidar care fasoneaza material de contructie. Afisul este completat de stelele Uniunii Europene. Semnificatia materialului promotional este cat se poate de clara: construirea celui “de-al doilea Babilon” a reinceput in forta, iar de data aceasta Uniunea Europeana este pregatita sa termine edificiul lasat in paragina de Nimrod si contemporanii sai, inaintand cu sloganul “Multe limbi, o singura voce”.

Dealtfel, “noul turn al lui Babel” are o existenta cat se poate de reala, si anume, Cladirea Parlamentului European din Strasbourg, inaugurata in 1999, care pare o replica fidela a picturii cu acelasi nume a lui Peter Brueghel cel Batran.
Similitudinea izbitoare nu a scapat presei seculare, care a botezat impunatoarea constructie “Turnul Eurobabel”. Edificiul din Strasbourg este locul si unui alt simbol pagan adoptat de UE, pe unul din peretii interiori fiind zugravita rapirea Europei de catre Zeus. Potrivit legendei grecesti, Zeus a dorit sa se infrupte din nurii printese feniciene Europa. Ca sa ii intre in gratii, el s-a transformat intr-un taur de o frumusete rapitoare si a ingenuncheat la picioarele tinerei. Aceasta s-a urcat pe taur, care a plonjat in apa, a inotat pana in insula Creta, dupa care a violat-o pe frumoasa printesa.

Scena seducerii este pictata si la Bruxelles, pe bolta celuilalt sediu al Parlamentului European, pe o suprafata de trei ori mai mare decat marimea naturala a personajelor. Mai mult, europenii care viziteaza capitala UE se pot “delecta” privind statuia plasata chiar in fata sediului Consiliului Europei, in care Europa este infatisata calarind taurul zeiesc. Acest simbol este reprodus si pe timbre, cum a fost cel emis cu ocazia alegerilor parlamentare din Marea Britanie, in 1979, sau pe moneda euro comemorative pusa in circulatie in Italia, unde Europa, asezata pe taur, este reprezentata tinand in mana un stilou si Constitutia Europeana. Nici nu se puteam gasi ceva mai “sugestiv”.

Actul de întemeiere al Uniunii Europene s-a bazat pe o fraudă grosolană, fiind una dintre cele mai mari operaţiuni de manipulare colectivă din istoria omenirii. Tratatul de la Roma, semnat în urmă cu o jumătate de secol, a fost de fapt un document cu pagini goale, parafat cu mare pompă de lideri care au interpretat magistral commedia dell’ arte pusă în scenă în capitala Italiei. Dezvăluirile şocante făcute de unul dintre protagoniştii ceremoniei desfăşurate la 25 martie, 1957, au confirmat cele mai sumbre temeri ale celor ce văd în proiectul construcţiei europene materializarea unei utopii pentru subiecţii expuşi consecinţelor acesteia. Pierre Pescatore, membru al delegaţiei luxemburgheze care a luat parte la etapele lansării Comunităţii Economice Europene, a destăinuit ziarului Sunday Telegraph că documentul iscălit de reprezentanţii Germaniei, Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului nu conţinea decât titlul, tradus în patru limbi, şi pagina finală cu semnăturile. În rest, coperţile ascundeau un vraf voluminos de pagini albe menit să sugereze consistenţa şi seriozitatea tratatului. Caracterul pompos al ceremonialului a luat ochii participanţilor astfel că nimeni nu s-a mai uitat la cuprinsul documentului. Pescatore a explicat inexistenţa clauzelor prin faptul că ceremonia de semnare a fost grăbită de teama că generalul Charles de Gaulle ar fi putut fi ales în fruntea Franţei, la vremea respectivă fiind cunoscută rezerva viitorului preşedinte al Franţei (1958-1969) faţă de caracterul supranaţional pe care îl putea căpăta instituţiaeuropeană. De altfel, în 1954, gaulliştii şi comuniştii respinseseră în Adunarea Naţională franceză ideea unei Comunităţi europene a apărării.

Mărturia explozivă a lui Pescatore, nu întâmplător puţin mediatizată de mass-media internaţională, a data apă la moară euroscepticilor, cu atât mai mult cu cât ea a coincis cu festivităţile semi-centenarului UE şi semnarea Declaraţiei de la Berlin, eveniment care a relansat planul de adoptare a Tratatului Constituţional European. Printre cei care au sesizat semnificaţia cacialmalei interpretate la Roma s-a numărat şi Graham Brady, ministrul Afacerilor Europene al cabinetului britanic din umbră, care a spus că “dezvăluirea că Tratatul de la Roma a fost semnat în alb este în totală consonanţă cu modul în care s-a dezvoltat UE de la data înfiinţării până în zilele noastre.”Parlamentarul britanic a dat astfel glas opiniilor care au criticat constant caracterul secretos şi nedemocratic care a însoţit toate fazele procesului de constituire a Uniunii Europene. Acest comportament elitist-duplicitar s-a manifestat din plin şi cu ocazia aniversării celor 50 de ani de la înfiinţarea CEE, pilonul fondator al actualei Uniuni. După ce liderii celor 27 de state europene au semnat la Berlin “Declaraţia” prin care s-a fixat ca obiectiv adoptarea unei Constituţii a UE până la alegerile pentru Parlamentul European din 2009, cancelarul german Angela Merkel a declarat că tratatul constituţional va fi negociat în secret. Practic, strategia de resuscitare a proiectului constitutional, respins la referendumurile din Franţa şi Olanda, în 2005, se va baza pe consultări în spatele uşilor închise cu oficiali ai ţărilor membre UE. Aceaşi procedură lipsită de transparenţă a fost folosită şi în redactarea Declaraţiei de la Berlin, cand s-a apelat la canale diplomatice, fără a se purta discuţii directe cu liderii naţionali. Maniera nedemocratică de pregătire a summit-ului de la Belin a fost criticată de o serie de oficiali din Europa, cei mai nemulţumiţi fiind cehii, care au reproşat faptul că textul aniversar a fost pus la dispoziţia capitalelor cu doar două zile înainte de festivităţi. Preşedintele Vaclav Klaus s-a plâns de “lipsa dezbaterii democratice” şi a cerut Germaniei să abordeze într-un mod diferit viitoarele discuţii pe tema Constituţiei europene. Apelul liderului ceh a fost respins tranşant de cancelarul Angela Merkel, care a declarat că tratativele vor fi confidenţiale deoarece “proiectul constituţional este unul dintre subiectele care nu pot fi rezolvate în piaţa publică, iar negocierile cu uşile închise vor grăbi paşii, căci informaţiile nu vor mai ajunge în presă. Unele ţări membre emit pretenţii şi impun condiţii când află că şi alte state au cerut mai mult. Vrem să evităm ca de fiecare dată când avem o schiţă a documentului şi unul dintre cei 27 de membri are un amendament mic de adus, această schimbare să provoace o imensă dezbatere”.

O Conferinţă Interguvernamentală va avea loc în a două jumătate a anului 2007, în timpul preşedinţiei portugheze a UE. Dacă liderii europeni vor fi de acord cu revizuirile aduse actului constituţional, statele membre vor ratifica Constituţia până la mijlocul lui 2009, ţinta pe care şi-a propus-o Declaraţia de la Berlin. Absenţa unei dezbateri deschise pe tema Constituţiei a fost denunţată de eurosceptici şi organizaţii pro-democraţie, care au anunţat că se vor coaliza pentru a contracara tentativa de resurecţie a tratatului constituţional, fără ca europenii de rând să aibă principalul cuvânt de spus pe această temă. Europarlamentarul Jens-Peter Bonde a declarat că va iniţia constituirea unui grup de deputaţi care va cere “organizarea unor referendumuri imediat ce se va ajunge la o concluzie în cadrul Conferinţei Interguvernamentale”. Frustrarea generată de ermetismul “dirijorilor” proiectului comunitar s-a manifestat şi în timpul summit-ului din capitala Germaniei, când mai multe grupări, printre care “EUDemocraţii” şi “Mai multă Democraţie” au organizat o contra-conferinţă care a adoptat “Alternativa Declaraţiei de la Berlin”, prin care se solicită liderilor EU să respecte NU-ul explicit al Franţei şi Olandei faţă de Constituţia UE: “Votul negativ a fost o expresie a alienării resimţite între cetăţeni şi clasa politică şi a fost un vot pentru o Europă a cetăţenilor. Încercarea Angelei Merkel de a reînvia Constituţia UE la cel mai înalt nivel şi în spatele uşilor închise nu va rezolva criza ci o va intensifica. Cerem un proces democratic, deschis – fără presiunea unor termene-limită stabilite artificial – în care cetăţenii să aibă cuvântul decisiv asupra viitorului Europei.”

Existenţa atâtor momente controversate în procesul de constituire a Uniunii Europene, marcat de la punctul zero şi până în prezent de fraude, conspiraţionism şi eludarea regulilor democratice naşte în mod legitim următoarea întrebare: ce forţe se află la cârma proiectului UE şi ce scopuri sunt urmărite? Un posibil răspuns la această întrebare este dat de prestigiosul istoric César Vidal, potrivit căruia, pentru a înţelege ce se întâmplă în Europa trebuie luat în consideraţie fenomenul francmasoneriei. În cartea “Masonii: Istoria celei mai puternice societăţi secrete”, apărută la editura Planeta, 2005, Vidal documentează rolul discret dar imens jucat de francmasoni în formarea Uniunii Europene. Spre exemplu, istoricul spaniol afirmă că “proiectul Constituţiei Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing” (fost preşedinte al Franţei în perioada 1974-1981, preşedintele Convenţiei Europene care a redactat textul tratatului constituţional – n.a.), că “masonii controlează Internaţionala Socialistă şi s-au înfiltrat puternic în partidele de dreapta” şi că aceştia exercită “o influenţă masivă în lumea comunicaţiilor şi în special în educaţie, justiţie şi forţele armate.” Referirile rolul jucat de Valery Giscard d’Estaing în geneza tratatuluiUE şi-au găsit o confirmare si în mărturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS. Într-o alocuţiune rostită în acest an la Bruxelles, Bukovsky a dezvăluit că, în ianuarie 1989, o delegaţie a Comisiei Trilaterale (organizaţie privată care grupează aproximativ 300-350 dintre cei mai influenţi lideri politici şi economici ai planetei -n.a.), formată din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-preşedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, bancherul american David Rockefeller şi fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge că URSS trebuie să se integreze în marile instituţii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondială. Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvântul şi i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule preşedinte, nu pot să vă spun exact când se va întâmpla – probabil într-un interval de 15 ani – dar Europa va fi un stat federal şi trebuie să vă pregătiţi pentru aceasta.” Bukovsky nu şi-a putut reţine uimirea faţă de capacităţile profetice ale lui d’Estaing:”Asta se întâmpla în ianuarie 1989, într-o vreme în care tratatul de la Mastricht din 1992 nici măcar nu fusese schiţat. Cum de ştia Giscard d’Estaing ce se va întâmpla în următorii 15 ani? Şi, surpriză, surpriză, cum de a devenit autorul constituţiei europene în 2002-2003? Iată o întrebare foarte bună. Miroase a conspiraţie, nu-i aşa?”

“Cine nu-şi cunoaşte istoria, riscă să o repete”. Pentru cei avizaţi, actualitatea clasicului dicton sare în ochi atunci când privim similitudinile dintre mitul fondator al Europei şi naşterea modernă a Uniunii Europene. Potrivit legendei, acum 4500 de ani, minciuna, seducţia şi violul au fost armele folosite de Zeus, travestit într-un taur alb, pentru a pune mâna pe frumoasa prinţesă feniciană Europa. Astăzi, aceleaşi metode – secretomania, dirijismul dim umbră şi violul conştiinţelor-, sunt utilizate de “arhitecţii” proiectului european pentru a ispiti un întreg continent şi a-l face să cadă în braţele celui care va fi echivalentul contemporan al tatălui păgân al zeilor antici.

Revelaţiile pe marginea originii frauduloase a proiectului comunitar european confirmă scepticismul opiniei publice faţă de presupusul caracter democratic al UE. Conform unui sondaj de opinie realizat de organizaţia britanică Open Europe, în prezent, peste jumătate dintre europeni sunt de părere că Uniunea Europeană nu îi reprezintă şi pe cetăţenii obişnuiţi din statele membre. Din acest motiv, trei sferturi dintre europeni vor ca orice viitor tratat propus în locul proiectului de constituţie, respins de Franta şi Olanda, să fie supus unui referendum. Stilul ermetic al arhitecturii sediului Comisiei Europene de la Bruxelles exprimă perfect geneza şi tipul de societate care se doreşte a fi impusa populatiei UE. UE, cel mai “grandios” şi mai “democratic” proiect din istoria modernă a omenirii, aşa cum este caracterizat de liderii continentului, e în realitate opera unei elite oculte, care a construit pas cu pas, din umbră, edificiul european.În toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politică europeană. Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertăţii şi Securităţii, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv că este mult prea conservator. În viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialişti şi ecologişti, “vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmaţia făcută în cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un păcat. Confruntat cu opoziţia furibundă a majorităţii Parlamentului European, care a ameninţat cu un vot de blam la adresa întregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. În locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, şi se părea că toate controversele vor fi date repede uitării. Înainte însă de a pleca de la Bruxelles, Buttiglione a aruncat bomba, acuzându-l pe înlocuitorul său de apartenenţă la o societate secretă. În momentul felicitării pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicanul creştin-democrat a afirmat:” Sper ca audierile lui să meargă bine şi nimeni să nu îl întrebe dacă este francmason. Dacă vor face aceasta nu va fi decât repetarea aceleiaşi injustiţii care mi s-a făcut si mie”. Ulterior, în cadrul unei dezbateri desfăşurate la Milano, Buttiglione a spus că principiul după care funcţionează instituţiile europene este “Afară cu creştinii, înăuntru cu francmasonii”.

Declaraţiile lui Buttiglione au atins un subiect tabu în mass-media oficială, deşi la nivelul elitelor politico-economico-financiare acesta face parte din categoria “secretul lui Polichinelle”, adică a acelor realităţi pe care toată lumea le cunoaşte, dar aproape nimeni nu vorbeşte în public despre ele. Cu alte cuvinte, marea “taină” a procesului de construcţie a Europei Unificate este paternitatea sa masonică, recunoscută cu mândrie chiar de arhitecţii din umbră ai edificiului UE. În schimb, la nivelul maselor, cărora li se inculcă versiunea originii postbelice a UE, se cunosc prea puţine despre faptul că proiectul Europei unite datează încă de la mijlocul secolului XIX. La vremea respectivă, principalul promotor al “Statelor Unite ale Europei” a fost celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini, una dintre cele mai importante personalităţi ale francmasoneriei europene. Puţină lume ştie că, după ce a luptat cu succes pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea “Giovine Europa”(Tânăra Europa), cu scopul declarat de a dărâma guvernele “reacţionare” şi dinastiile regale şi de a elibera şi unifica toată Europa. Odată atins acest scop, următorul pas ar fi fost unirea întregii emisfere occidentale într-o “Alianţă Universală” pentru democraţie, din care să facă parte şi Statele Unite ale Americii, “primul stat masonic din lume”, în accepţia liderilor francmasoneriei.

La începutul secolului XX, ideea unificării Europei a fost preluată de alţi importanţi masoni europeni. Aristide Briand (1862-1932), ministru de externe francez, susţinut de omologul său german, Gustav Streseman (1878-1929, a propus, pentru prima dată în numele unui guvern, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene în cadrul Societăţii Naţiunilor. Viziunea celor doi oameni de stat a fost împărtăşită de un alt mason faimos în epocă, contele Richard von Coudenhove-Kalergi, cel care a publicat în 1923 manifestul Pan-Europa, urmat de o lucrare în trei volume, “Lupta pentru Paneuropa” (1925-1928). Demersul contelui Kalergi şi al adepţilor săi, grupaţi în Mişcarea Pan-Europeană, a fost încurajat şi finanţat de o serie de masoni americani dornici să creeze, în acest mod, Statele Unite ale Europei după modelul american. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Kalergi a fondat Uniunea Parlamentară Europeană, pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale. În august 1946, este creată Uniunea Europeană a Federaliştilor, care a sprijinit eforturile de federalizare a Europei promovate de Robert Schuman şi Jean Monnet, şi asociaţii lor Etienne Hrisch, Paul Reuter şi Pierre Uri. Mulţi dintre ei erau membri ai European Union Chain (Chaine dţUnion Europeenne – C.U.E.), un grup de francmasoni originari în special din Franţa, Belgia, Germania, Olanda şi Elveţia. După ce a devenit evident că marile guverne europene nu sunt dispuse să-şi vadă prerogativele diminuate, s-a apelat la o stratagemă pentru depăşirea reticenţelor acestora. Pornind de la premisa “cine are puterea economică, deţine pârghiile puterii”, strategia lui Jean Monnet şi Robert Schuman a constat în concentrarea principalelor resurse industriale într-o instanţă supranaţională, care să nu mai fie supusă autorităţii unui guvern sau unui stat naţional. Negocierile desfăşurate în culisele centrelor de putere din Paris şi Bonn au dus la propunerea de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), propunere lansată la 9 mai 1950. Primul transfer de putere către o instituţie supranaţională a fost marcat la 18 aprilie 1951, la Paris, când în Tratatul de consituire a C.E.C.O. s-a enunţat obiectivul final al autorilor organizaţiei:”pentru a avea pace trebuie să avem Europa”. Fiecare din etapele succesive ale proiectului construcţiei europene – Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană – a fost asistată discret de “ucenicii, meşteşugarii şi arhitecţii” edificiului care şi-a propus să unească, în final, nu doar economicul, ci şi politicul, morala şi viaţa spirituală a continentului nostru.

Calendarul modern al “unificării europene”:

25 martie 1957: Semnarea Tratatului de la Roma, care instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa comună) şi ComunitateaEuropeană a Energiei Atomice (CEEA).
5 ianuarie 1958: intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma şi crearea instituţiilor (Consiliul de Miniştri, Comisia, Adunarea ParlamentarăEuropeană).
1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda se alătură Comunităţii Europene.
1 ianuarie 1981: cele nouă state membre devin zece, prin aderarea Greciei.
1 ianuarie 1986: Spania si Portugalia devin membre ale Comunităţii.
17 februarie 1986: semnarea Actului unic european, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987, care prevede crearea unei Pieţe unice, începând din1993.
7 februarie 1992: semnarea Tratatului de la Maastricht, care prevede trecerea la moneda unică cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
1 noiembrie 1993: intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. CEE devine Uniunea Europeană (UE).
1 ianuarie 1995: Aderă la UE Austria, Finlanda şi Suedia.
26 martie 1995: intrarea în vigoare a Convenţiei de la Schengen, care desfiinţează controalele efectuate asupra persoanelor la graniţele ţărilor membre ale spaţiului Schengen şi prevede o mai mare cooperareîntre organele de justiţie şi de poliţie din aceste state.
2 octombrie 1997: semnarea Tratatului de la Amsterdam, menit să consolideze integrarea europeană.
11 decembrie 2000: semnarea Tratatului de la Nisa, care a deschis calea extinderii UE.
1 ianuarie 2002: punerea în circulaţie a monedelor şi bancnotelor euro.
1 mai 2004: extinderea istorică a Uniunii Europene, care trece de la 15 la 25 de membri, odată cu aderarea Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, a celor trei republici baltice (Lituania, Letonia,Estonia), a Ciprului şi Maltei.
29 octombrie 2004: semnarea Constituţiei Europene, la Roma. Spania este primul stat membru UE care ratifică prin referendum Constituţia europeană (la 20 februarie 2005), ce va fi respinsă de Franţa (la 29mai) şi Olanda (la 1 iunie 2005).
1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria aderă la Uniunea Europeană, care numără astfel 27 de state membre.