LIPSA de cunoastere a modului de functionare al UE, si , in general, opiniile false ale romanilor despre acest subiect, m-au determinat sa descriu pe scurt mecanismele de guvernare ale UE.

Afirmatia cea mai persistenta a eurofililor despre natura UE este aceea ca tot procesul de legiferare al acesteia este democratic, in ciuda faptului ca doar Comisia Europeana (organism neales) este in masura sa initieze legile. Aceasta pretentie se bazeaza pe faptul ca exista Consiliul European, format din politicieni alesi care raspund in fata parlamentelor nationale, si care exercita controlul democratic suprem in UE. Dar asta se intampla numai in teorie.

De asemenea, afirmatiei eurosceptice ca UE este condusa de o birocratie fara tara i se raspunde prin faptul ca numarul functionarilor de la Bruxelles este relativ mic, desi in continua crestere, si nu se compara, de exemplu, cu numarul functionarilor de la Washington DC. Dar, fiindca exista un dar, functionarii de la Bruxelles reprezinta de fapt numai varful aisbergului, din procesul deosebit de complex de guvernare a UE.

Aspectul esential al UE este acela ca functionarii de la Bruxelles reprezinta doar nucleul unei vaste retele care actioneaza in toate statele membre. Dealtfel, majoritatea propunerilor legislative nu vin direct de la Comisia Europeana, ci din alte surse: functionari civili ai statelor membre, diverse comitete anonime, grupuri de lobby finantate care actioneaza in numele unor industrii sau companii private, ONG-uri etc. Aceste propuneri sunt mai apoi negociate o lunga perioada de timp in diferite comitete, adeseori prezidate de oficiali ai Comisiei Europene.

Contributiile aduse acestui proces legislativ de catre functionarii publici din statele membre sunt coordonate de Comitetul Reprezentantilor Permanenti (Coreper), un organ permanent, de natură diplomatică, care pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi propunerile de compromis. Abia dupa acest proces complex, o propunere poate intra in faza finala, fiind inaintata spre aprobare ministrilor de resort din Consiliului de Ministri.

Mai mult, inaintea de luarea deciziei finale a Consiliului, multe propuneri noi de legi sunt analizate de Parlamentul European (P.E.), spre a da impresia ca acest procedeu le da popoarelor europene dreptul de a avea un cuvant de spus in felul cum sunt guvernate. Dar P.E. nu este in nici un caz un legislativ care sa furnizeze un control democratia asupra executivului reprezentat de Comisia Europeana. In cel mai bun caz, P.E. nu face decat sa adauge cateva propuneri noi pe langa cele ale Comisiei, dar in general, el se manifesta ca o „masina de vot” docila.

O apreciere atenta a activitatilor Consiliului de Ministri dezvaluie ca acesta nu are absolut nimic „democratic”. Intrunirile sale sunt in spatele usilor inchise, iar publicul nu are acces la discutii sau la modul cum sunt votate propunerile. De asemenea, circa 80% din propunerile inaintate Consiliului sunt plasate pe o asa-numita „lista A”, ca documente pe care nici macar ministrii nu le pot examina, fiind aprobate din oficiu. Unul dintre putinii participanti care au descris public activitatile Consiliului de ministri a fost Alan Clark, ministru adjunct al Comertului in Marea Britanie, in 1986. Impresiile lui despre modul cum se desfasoara o intrunire a Consiliului de Ministri nu sunt tocmai roze.

(…) totul e gata hotarat, tocmit si parafat de functionarii de la Coreper (Comitetul Reprezentantilor Permanenti). Ministrii intra in scena in ultimul minut, infierbantati, obositi, bolnavi sau beti (uneori, toate la un loc), isi citesc textul si pleaca.

Un alt ministru a descris cum, cand a sosit la primul sau Consiliu, a avut surpriza de a vedea ca primul punct de pe ordinea de zi era comunicatul care urma sa fie emis la sfarsitul sedintei! Intrigat, cand a intrebat functionarii superiori daca nu era normal ca asta sa se discute in final, i s-a raspuns: „A, nu, domnule ministru, toate celelalte puncte au fost rezolvate de Coreperul de saptamana trecuta.”

O data ce o propunere devine lege comunitara, mai exista doua etape inainte ca procesul sa ia sfarsit. In cazul unei directive, functionarii superiori din statele membre trebuie sa o „transpuna” intr-o forma pe care o considera potrivita cu propria lor tara, inainte de a putea fi transformata in lege nationala. Uneori, de forma, legea poate fi transmisa spre consultari unor diferite organizatii care reprezinta interesele ce pot fi afectate de ea, dar de regula, nu se schimba nimic din continutul ei. Intr-un final, functionarii prezinta aceste „reglementari” unui ministru care le semneaza, devenind astefel lege.

Cea mai remarcabila „realizare” a guvernarii UE este acela ca puterea de a emite o vasta majoritate de legi a fost transferata de la oamenii politici catre functionarii publici. Singurul rol util al politicienilor este acela de a da o spoiala de legitimitate democratica intregului proces.