Articol de: Marius Mioc

“Aderarea la Uniunea Europeană a făcut din România un contribuitor net la bugetul Uniunii, România nereuşind să beneficieze de fondurile europene postaderare” ne explică ziarul “Cotidianul” din 16 ianuarie 2008, făcînd bilanţul financiar al primului an al României în UE.

Cotizaţia noastră de membri ai Uniunii Europene a fost în 2007 de 1,1 miliarde euro, iar banii efectiv primiţi de la UE în 2007 au fost doar 400 milioane euro, ne explică ziarul. Chiar şi aceşti 400 milioane euro au fost pentru “pregătirea unor proiecte”, adică pentru birocraţia pe care tot UE o impune. Firmele specializate în consultanţă s-au bucurat desigur de banii UE, dar pentru cetăţeanul de rînd aceştia n-au adus prea mare folos.

Pe lîngă cei 1,1 miliarde euro plătiţi în calitate de cotizaţie la bugetul Uniunii, există şi o serie de costuri ascunse, pe care nici ziariştii de la “Cotidianul”, nici oficialităţile, nu le iau în seamă. Formalităţile birocratice impuse de UE şi deja integrate în legislaţia românească costă o mulţime de bani, plătiţi de firme, nu de bugetul statului, de aceea necontabilizaţi oficial. Costurile acestea se reflectă însă în preţul produselor cumpărate de români. Totodată, aceste formalităţi au efectul distorsionării pieţei în favoarea marilor firme, care au personal specializat pentru îndeplinirea condiţiilor birocratice, spre deosebire de micii întreprinzători. Este de altfel şi unul din scopurile nemărturisite ale UE.

Sub pretextul unor idei nobile precum “protecţia consumatorului” sau “ocrotirea mediului înconjurător”, UE ne-a impus programe costisitoare fără impact real în rezolvarea respectivelor probleme. În UE nu rezolvarea problemelor e importantă ci crearea de noi şi noi “proiecte” pentru rezolvarea problemelor, prin care se justifică salariile oştirii de birocraţi. O problemă cu adevărat rezolvată e un lucru rău, căci atunci cei care se ocupau cu acea problemă ar putea rămîne şomeri.

Ambalarea şi etichetarea obligatorie a produselor, de pildă, nu lasă consumatorii să aleagă dacă doresc sau nu ca produsele pe care le cumpără să fie ambalate şi etichetate. La produse alimentare, spre exemplu (unde obligaţia a fost deocamdată amînată), posibilitatea de a gusta produsele înainte de cumpărare e o chezăşie a calităţii mai bună decît existenţa unei etichete care să spună numele producătorului şi denumirea mărfii. Cu lozinci despre protecţia consumatorului, se introduc măsuri care de fapt îi răpesc consumatorului principalul său drept – cel de a alege. Ambalajele obligatorii sporesc cantitatea de deşeuri din oraşe, apărînd nevoia unor alte programe pentru gestionarea ecologică, de tip european, a deşeurilor. Se bifează astfel două realizări: a fost ocrotit şi consumatorul, şi mediul înconjurător!

“Taxa verde” aplicată electrocasnicelor şi electronicelor este un alt exemplu de problemă născocită pentru a avea apoi motiv de mulţumit UE pentru ajutorul primit la rezolvarea ei. Nici 1% din deşeurile românilor nu-l reprezintă aparatele electrocasnice, efectul real de reducere a poluării rezultat din programele complicate de înfiinţare a centrelor de colectare e practic neglijabil. Cel mai ecologic comportament nu este să produci multe deşeuri din care să reciclezi o mare cantitate ci să produci cît mai puţine deşeuri. Birocraţii au însă de raportat la Bruxeles o cantitate cît mai mare de deşeuri reciclată “ecologic”, de aceea şi producţia deşeurilor trebuie stimulată. Toată această joacă a lor, pe noi, cetăţenii obişnuiţi, ne ustură la buzunar.