Deşi speculaţiile evidenţiază rădăcini solide ale ideii de “Europa” în istoria continentului nostru, în realitate originile construcţiei europene nu coboară mai jos de secolul XX, cele mai multe iniţiative în acest sens având loc după primul război mondial, cunoscut în epocă drept „Marele Război”.

Pe de o parte, printre consecinţele primului război mondial se numără încercările de a evita o nouă conflagraţie mondială, fiind publicate numeroase cărţi şi articole în favoarea păcii şi a unităţii europene create pe căi pacifiste. Consideraţiile conform cărora după primul război mondial a existat o „perioadă de pace” sunt însă complet eronate, căci în mod clar nu a fost vorba decât de un armistiţiu, însă asupra acestui lucru vom reveni un pic mai târziu. Contele Richard Coundenhove-Kalergi, fiul unui diplomat austriac şi al unei japoneze, a fost cel care a pus în 1922 bazele „Uniunii Paneuropene”. Şi-a expus în lucrarea intitulată PanEuropa, publicată în 1923, ideile conform cărora pentru asigurarea păcii era nevoie de cooperare la scară largă şi uniune politică între statele europene. În viziunea lui, supremaţia globală a Europei luase sfârşit, declinul intern al acesteia putând fi evitat dacă sistemul politic ar fi fost modernizat prin punerea accentului pe cooperare. Autorul afirmă în aceeaşi lucrare: „Fiecare mare eveniment istoric a început ca utopie şi a sfârşit ca realitate”. (Considerăm absolut necesar să adăugăm aici că şi socialismul a început ca utopie şi a sfârşit ca o crudă realitate în regimurile comuniste). Kalergi nu a avut însă prea mulţi adepţi, ideile sale fiind recunoscute pe drept cuvânt ca utopice (şi, implicit, periculoase) de către unii, în timp ce alţii, precum Aristide Briand, au susţinut ideea creării unei confederaţii europene acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor.

Gustav Stresemann a fost susţinător al aceluiaşi proiect ce avea în centrul său mijloace pacifiste. O altă variantă a creării unităţii europene era cea prin luptă, înrădăcinată în tradiţia bismarckiană şi exprimată prin celebrele cuvinte „Great questions will not be resolved by talk, but by iron and blood”!. De altfel, toate încercările anterioare de a unifica continentul european s-au făcut pe această cale. Hitler a fost adeptul continuării aceleiaşi tradiţii, el dispreţuind politica lui Stresemann şi considerându-l pe Coudenhove-Kalergi „bastard al oricui”. În orice caz, urmărea crearea unui imperiu germanic continental, dar avea în vedere şi drepturile celorlalte popoare: „Respingând principiile democratice parlamentare, noi susţinem foarte ferm dreptul popoarelor de a-şi determina propria lor viaţă”.

Pe de altă parte, prin tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial nu s-a semnat decât un armistiţiu, cel puţin în cazul Germaniei prevederile fiind absolut inacceptabile, de-a dreptul umilitoare. Toate partidele din Germania, de la comuniştii de extremă stângă până la naţional-socialiştii de extremă dreaptă ai lui Hitler, condamnau unanim Tratatul de la Versailles ca nedrept şi inacceptabil. Oricum, este clar că nu poate fi învinuită Germania, şi nici Hitler, pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, lucru devenit un automatism pentru mulţi autori, deoarece contextul internaţional făcea iminentă această conflagraţie, cu toate încercările pacifiste. Un război la scară mondială ar fi putut fi evitat într-adevăr, dar acest lucru nu a ţinut numai de responsabilitatea Germaniei. Luând în considerare acestea, ne pare mai viabilă posibilitatea creării unităţii europene pe calea armelor, combinată însă cu diplomaţia. Căci era clar că nu se putea vorbi de pace în asemenea condiţii. Oricum, Hitler nu a dorit un război de atât de mari proporţii, nici măcar nu era pregătit pentru aşa ceva, ba chiar a fost ferm convins până aproape în ultimul moment că Marea Britanie se va alătura Germaniei, atunci când îşi va da seama că nu-şi putea menţine imperiul colonial decât fiind de partea super-puterii continentale germane. Însă Churchill, care era foarte intransigent faţă de Hitler, a rămas la conducerea Angliei şi s-a aliat cu Statele Unite ale Americii împotriva puterilor Axei. Finalul războiului s-a soldat cu sinuciderea lui Hitler şi capitularea Reich-ului, pentru ca la data de 9 mai 1945 să înceapă în mod oficial o etapă cu totul nouă în istoria continentului european, această zi tragică fiind sărbătorită ca “Ziua Europei“.

Punerea bazelor construcţiei europene

Jean Monnet, personaj destul de obscur, este considerat părinte fondator al Uniunii Europene. Paşii pe care i-a făcut pe acest drum sunt nu atât învăluiţi de mister, cât la fel de obscuri ca şi felul său de a fi şi de a manevra totul din umbră. Traficant ilegal de coniac prin colaborare cu compania canadiană Hudson Bay (pe care a ajutat-o apoi să profite din punct de vedere economic de pe urma primului război mondial), susţinător financiar al unor indivizi „dubioşi” din China, anchetat pentru evaziune fiscală, Monnet a fost cel care a militat pentru unitatea economică a Europei: „Prosperitatea şi progresul social vital vor rămâne de neatins până când naţiunile Europei nu vor forma o federaţie a unei „entităţi europene” care să le sudeze într-o singură unitate economică”. A încercat încă din timpul celui de-al doilea război mondial crearea unei colaborări de lungă durată între Anglia şi Franţa, însă aceasta a eşuat, francezii răspunzând: „Mai bine să vină Hitler, decât să fim sclavii Angliei”. După capitularea Franţei, a mediat colaborarea anglo-americană.

Printre susţinătorii aceleiaşi idei de unitate europeană merită menţionat italianul Altiero Spinelli, comunist încă de la 17 ani şi întemniţat timp de doisprezece ani, care, în 1941, a compus documentul Spre o Europă liberă şi unită.

După război, Jean Monnet a perseverat în încercările de a-şi pune în practică ideea, găsindu-l ca un bun paravan pe Robert Schuman. Ideea sa de formare a unei federaţii, a unui stat supranaţional, în mod clar nu putea fi acceptată de nici un stat, Marea Britanie fiind cel mai elocvent exemplu, aşa că Monnet a redactat planul trimis spre aprobare suficient de vag încât să-i ascundă adevăratele intenţii. Tratatul de la Paris, care crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 18 aprilie 1951 de către Franţa, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, a fost ratificat abia în decembrie 1951 „într-o atmosferă de îndoială şi resemnare”; deputatul Jaques Soustelle considera chiar că planul nu era „european” ci „antieuropean”: „ni se cere să abandonăm un sector important al economiei noastre în favoarea unei autocraţii de experţi necontrolate şi fără stat”. Ideea unei „armate europene” a fost respinsă în mod clar, Churchill, ca şi De Gaulle, fiind conştient că „Ceea ce vor să cânte soldaţii sunt propriile lor marşuri”.

Europa era pe cale să fie construită de o elită remarcabil de restrânsă, iar Monnet continua să acţioneze din umbră. O importantă victorie este obţinută prin crearea Euratom-ului, la care Germania Vestică aderă mai mult de nevoie, fiind singurul mod prin care putea obţine arme nucleare, în contextul ameninţării tot mai iminente a Uniunii Sovietice. Prin Tratatul semnat la Roma în martie 1957 se naşte Comunitatea Economică Europeană.

Mai multe informaţii pe această temă (şi nu numai) se găsesc în lucrarea Uniunea Europeană – Marea amăgire, scrisă de Christopher Booker şi Richard North.

Uniunea Europeană

Astfel fiind puse bazele Uniunii Europene, aceasta îşi continuă evoluţia şi extinderea pe plan european. Dacă numărul statelor fondatoare a fost de 6, astăzi sunt 27 de state membre, un mare val de extindere fiind cel din 2004, când au aderat nu mai puţin de 10 state. Trebuie să avem în vedere absenţa Elveţiei, cât şi a Norvegiei şi Islandei, care au preferat să rămână în afara proiectului construcţiei europene. De asemenea, Groenlanda, care a intrat în Uniunea Europeană, apoi a părăsit-o. Deci nu este obligatoriu să fii părtaş la acest proiect, se poate evita acest lucru.

În privinţa organizării, în mod oficial se vorbeşte despre un „federalism interguvernamental”, printre instituţiile Uniunii Europene fiind atât instituţii supranaţionale, cât şi interguvernamentale. Unii chiar consideră metoda interguvernamentală ineficientă, fiind luate măsuri în acest sens, astfel tinzându-se spre dimensiunea supranaţională dorită de la bun început de Jean Monnet. Crearea unei constituţii europene, atât de discutată de politicieni şi specialişti, ar contribui la această dimensiune. Guvernele unor state sunt conştiente de acest lucru, acesta este şi motivul pentru care au respins această idee. Se vorbeşte chiar de un deficit democratic la nivelul Uniunii Europene, o mare parte dintre cetăţeni sunt indiferenţi, iar viitorul Uniunii este destul de incert. Desigur că se încearcă găsirea unor soluţii, mai ales că din start au existat „duşmani ai Uniunii” şi există chiar şi azi. Paul Magnette, în Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, vorbeşte despre partidele politice, susţinând ideea că atât cele de stânga, cât şi cele de dreapta se opun construcţiei europene, primele pe motiv că ar dori o altă direcţie de dezvoltare a proiectului, cu acestea existând totuşi şanse de a se ajunge la o înţelegere, pe când celelalte sunt ireconciliabile şi merită considerate un real pericol. Dar de când nu ai dreptul să gândeşti ce vrei şi să-ţi exprimi punctele de vedere în mod liber? În unele ţări europene, inclusiv în Germania şi România, legea interzice exprimarea opiniilor negaţioniste, xenofobe sau rasiste, ca şi incitările la ura rasială sau apologia crimelor contra umanităţii, delicte definite însă destul de vag. Rişti pe drept cuvânt o condamnare dacă negi crimele comise de Hitler. În schimb eşti liber să-i consideri pe Stalin sau Mao ca pe nişte fermecători binefăcători ai planetei, afişându-le pretutindeni numele şi fotografiile. Ba chiar te poţi prezenta în alegeri agitându-le pancartele. Aceste lucruri sunt foarte frumos punctate de Vladimir Bukovski şi Peter Stroilov, în lucrarea Uniunea Europeană… o nouă URSS?. Sigur, libertatea de expresie nu e încălcată, însă ai nevoie de tot mai mult curaj pentru a îndrăzni să spui ceva în contra curentului dominant. Iar curentul dominant este lesne de creat prin influenţa mass-media. După cum punctează aceeaşi autori, în Europa contemporană, ca şi în URSS-ul lui Brejnev, ai dreptul să gândeşti ce vrei, dar cu condiţia de-a exprima numai ceea ce ideologia îţi îngăduie. Oamenilor nu li se impune ce să creadă, ci li se cere numai să se comporte ca şi când ar crede. Sau, dacă nu, să tacă. Un caz edificator este cel al Suediei, unde recent s-a ajuns până acolo încât să se acţioneze pe căi legale împotriva unor scriitori de bloguri, priviţi ca periculoşi prin temele abordate şi perspectiva asumată.

Mai mult decât atât, iată ce afirmă Paul Sabourin în lucrarea sa intitulată Naţionalismele europene: „Folosirea Uniunii europene corespunde la ceea ce denumim o „internaţională voluntară”… Este spiritul tratatelor comunitare.“ În acest context naţionalismele sunt considerate o problemă majoră. Paul Magnette chiar îşi încheie lucrarea mai sus menţionată printr-o estimare pe termen lung, conform căreia nu va fi chiar atât de uşor de a atenua diferenţele dintre diversele identităţi europene în specificul lor, fiind nevoie de ceva timp. În acelaşi spirit se poate afirma şi contrariul, dacă avem în vedere faptele istorice, şi anume că va mai fi nevoie de ceva timp pentru ca „paharul ostilităţilor” să se umple şi să răbufnească, astfel încât se va alege praful de ideea utopică a „păcii eterne”, precum şi de Uniunea Europeană ale cărei baze au fost puse de nimeni altul decât „manipulatorul din umbră” Jean Monnet.

Cât timp vom mai suporta toate acestea?