Bogdan Mateciuc

Într-o frumoasă zi de octombrie a anului trecut, liderii unionali se întâlneau la Lisabona, capitala Portugaliei, în încercarea de a elimina diferentele dintre ei referitoare la Tratatul de Reformă a Uniunii. Afară demonstrau 200.000 de oameni. Demonstrau pentru că cetătenilor UE li se refuza dreptul de a se pronunta asupra procesului de revizuire a mult-discutatei Constitutii unionale, deghizată acum sub titulatura de Tratat de Reformă a Uniunii.

O dată în plus, Uniunea îsi arăta hotărârea de a-si impune vointa si de a călca în picioare vointa populară.

Desi demonstratiile de la Lisabona au fost cele mai mari din capitala portugheză din ultimii 20 de ani, ele au fost ignorate complet de presă, care nu a scos o vorbă despre ele.

Evenimentul a constituit o demonstratie a puterii pe care această Uniune deja o exercită asupra presei si astfel asupra opiniei publice. Asa cum arăta Thomas Rupp, coordonator al Campaniei pentru Referendumul European, liderii unionali adunati la Lisabona „s-au lăudat că au reusit să depăsească criza institutională, dar de fapt nu au făcut decât să amplifice criza democratiei, prin evitarea completă a cetătenilor. Si, evident, nu putem conta prea mult că mass-media va face ceva în această privintă” (EU Observer, 23 octombrie 2007).

Noul colos economic si politic are deja o istorie în ceea ce priveste felul în care îsi făureste tratatele si normele prin propriile institutii – institutii menite a impune vointa Uniunii deasupra drepturilor si suveranitătii statelor membre. Liste normelor obligatorii astăzi pentru cele 27 de state membre, în multe cazuri în dauna suveranitătii acestora, ajunge la 90.000 de pagini!

Nu demult, Irlanda, Franta si Olanda au respins, prin referendum, Constitutia unională. Guvernul Marii Britanii s-a speriat atât de tare de sondajele de opinie care arătau că 70 la sută dintre britanici nu agreează această Constitutie, încât a aranjat ca nici măcar să nu se ajungă la un vot popular în această privintă. Aceeasi atitudine precaută si perversă în acelasi timp au avut-o si celelalte state membre, inclusiv România.

Se pare că termenul „democratie” înseamnă pentru birocratii de la Bruxelles cam tot atât cât înseamnă si pentru liderii de la Beijing. Cetătenii Uniunii sunt chemati la vot numai atunci când liderii sunt siguri că acestia votează cum trebuie.

Desi politicienii francezi, olandezi si germani si-au luat măsuri de precautie si au trecut Tratatul prin parlamentele nationale, obtinând repede ratificarea acestuia, iată că guvernul irlandez a avut din nou curajul – si obrăznicia – de a supune la vot Constitutia unională, rebotezată „Tratat de Reformă”. Cu toate eforturile făcute de politicienii lor pro-unionali, irlandezii au votat masiv pentru NU.

Liderii unionali sunt în derută. Din declaratiile lor, preluate de o presă servil pro-unională, întelegem că irlandezii sunt un fel de Gică Contra. Din cauza lor, Raiul nu poate coborî pe pământ.

Cu toate acestea, din ultimele lor declaratii, întelegem că procesul de ratificare va merge mai departe (la zi, nouăsprezece state l-au ratificat deja, desigur, nu prin referendum). Problema creată de votul negativ al Irlandei a fost amânată pentru octombrie.

Prea ocupată cu demonizarea irlandezilor, presa nu suflă o vorbă despre motivele pentru care acestia au respins Tratatul.

Anthony Coughlan, profesor emerit de Politici Sociale la Trinity College Dublin, discută, într-un articol intitulat „These Boots Are Gonna Walk All Over You” („Veti fi călcati în picioare”), cele mai importante zece aspecte pe care le reglementează Tratatul cu pricina.

1. Tratatul de la Lisabona creează o nouă Uniune din punct de vedere juridic. Noua Uniune devine practic un stat supranational:

Tratatul îi conferă acestei noi Uniuni o constituie statală, care produce aceleasi efecte juridice cu Constitutia respinsă de alegătorii francezi si olandezi în 2005.

Afirmatia din Tratat – Uniunea va înlocui si urma Comunitătii Europene (Art. 1.3) – arată că Uniunea post-Lisabona va fi o nouă entitate, iar Comunitatea Europeană din care facem parte acum va înceta să existe.

2. Tratatul permite noii Uniuni să actioneze ca un stat în relatia cu alte state si cu proprii cetăteni:

Ceea ce numim astăzi „Uniunea Europeană” nu este un stat. Nu este nici măcar o entittate juridică sau corporativă. Nu are personalitate juridică. Numele „Uniunea Europeană” este un termen descriptiv pentru natura relatiilor dintre cele 27 de state membre.

Tratatul de la Lisabona schimbă această situatie si creează o Uniune constitutională, sub acelasi nume. spre deosebire de actuala Uniune, noua Uniune va fi separată si superioară statelor ei membre. Ea va putea încheia tratate cu alte state în toate domeniile ei de competentă, ca stat al comunitătii internationale.

De asemenea, Tratatul creează functia de presedinte al Uniunii, precum si cel de ministru de externe, de corp diplomatic si de procuror general. Noua Uniune va fi semnatară a Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, asa cum sunt si statele membre, inclusiv unele tări din afara Uniunii.

Tratatul stabileste principiul întâietătii legilor unionale în fata celor nationale ale statelor membre (Declaratia 27). Noua Uniune creează majoritatea legilor pentru statele membre si, potrivit Tratatului, noua Uniune, care va înlocui Comunitatea Europeană, obtine puteri legislative si mai mari, putând lua decizii cu majoritate de voturi în 68 de domenii sau chestiuni politice asupra cărora statele membre au azi drept de veto.

3. Pentru prima oară, Tratatul ne transformă în cetăteni adevărati ai Uniunii – o modificare fată de actualul statut national sau onorific de „cetătean al UE”:

În prezent, cetătenia unională este „complementară” cetăteniei nationale, această din urmă având în mod clar întâietate, cel putin pentru simplul fapt că actuala Uniune nu e un stat.

Tratatul de la Lisabona modifică însă întelesul „cetăteniei unionale”. Articolul 17b.1 înlocuieste termenul „complementar” din propozitia „Cetătenia Uniunii va fi complementară cetăteniei nationale”, astfel încât noua formulare spune: „Cetătenia Uniunii va fi suplumentară cetăteniei nationale”. Aceasta le conferă celor 500 de milioane de locuitori ai actualelor state membre o nouă cetătenie, separată de cea natională. Drepturile si obligatiile atasate cetăteniei unionale vor fi superioare celor atasate cetăteniilor nationale, în caz de conflict între cele două, datorită superioritătii legislatiei unionale fată de cea natională.

În felul acesta, orice aberatii legislative votate de liderii de la Bruxelles vor avea prevalentă fată de legile nationale, iar noi va trebui să ne conformăm pentru că „asa vrea Uniunea”.

Statele membre îsi vor păstra constitutiile nationale, dar acestea vor deveni subordonate noii Constitutii unionale. Cam ca în fosta URSS.

4. Pentru a ascunde amploarea schimbărilor, se va păstra acelasi nume – Uniunea Europeană – dar Tratatul de la Lisabona modifică fundamental natura juridică si constitutională a Uniunii. În felul acesta, cetătenilor le este ascunsă importanta modificărilor efectuate:

Modificarea naturii constitutionale a Uniunii si a statelor membre se va face între trei etape, mentionate în Tratat:

a) Se creează o Uniune cu personalitate juridică si existentă independentă în toate privintele, astfel încât aceasta va putea functiona ca un adevărat stat în relatia cu alte state si cu proprii cetăteni (Art. 32);

b) Noua Uniune înlocuieste actuala Comunitate Europeană si îi preia toate atributiile si institutiile. De asemenea, preia atributele „interguvernamentale” în domeniile politicii externe si penal, justitiei si afacerilor interne – domenii care nu sunt incluse azi în legislatia unională – lăsând afară doar politicile de securitate în afara atributiilor noului supra-stat (Art. 11.1).

c) Noi devenim efectiv cetăteni ai unei Uniuni federale creată prin acest Tratat. Statutul actual de cetătean national este redus, peste acesta suprapunându-se statutul de cetătean al Uniunii.

5. Se creează un Parlament unional pentru cetătenii noii Uniuni:

Tratatul de la Lisabona/Constitutia unională creează membri ai Parlamentului unional, transformându-i pe actualii „reprezentanti ai popoarelor statelor membre” în „reprezentanti ai cetătenilor Uniunii” (Art. 9a). Acest lucru ilustrează mutarea constituională pe care o realizează Tratatul, de la prezenta Uniune de state nationale la o nouă Uniune federală, cu cetăteni unionali – o Uniunea în care actualele state membre sunt reduse la statului de provincii sau regiuni.

6. Se creează un cabinet de ministri pentru noua Uniune:

Tratatul transformă Consiliul Europei, „summitul” trimestrial al sefilor de state membre, într-o institutie a noii Uniuni, astfel încât actele sale juridice vor fi, asemenea actelor celorlalte institutii unionale, supuse avizului juridic al Curtii unionale de Justitie.

Din punct de vedere juridic, aceste summituri ale Consiliului European nu vor fi fi întruniri „interguvernamentale” ale primi-ministrilor sau presedintilor. Ca parte a noului cadru institutional, acestia vor trebui, prin Constitutie, „să promoveze valorile Uniunii, să sprijine obiectivele ei si să servească intereselor ei” si „să asigure uniformitatea, eficienta si continuitatea politicilor si actiunilor ei” (Art. 9). De asemenea, ei vor „defini directia politică generală si prioritătile acesteia” (Art. 9b).

Consiliul European devine astfel un adevărat cabinet de ministri ai noii Uniuni, iar membrii săi vor fi obligati să reprezintă Uniunea în raport cu statele membre, iar nu statele membre în raport cu Uniunea.

7. Se creează functia de presedinte al Uniunii:

Caracterul federal al „summiturilor” Consiliului European, în noua structură unională, este întărit si prin prevederea care conferă acestui Consiliu un presedinte permanent, cu mandat de până la 5 ani (2,5 ani, cu posibilitatea unei prelungiri) (Art. 9b).

Nu există nici o întrunire de sefi de stat sau guvern, în nici un context international, care să mentină acelasi presedinte timp ce mai mult ani, în timp ce prim-ministrii nationali vin si pleacă.

8. Se creează un cod de drepturi civile pentru cetătenii noii Uniuni:

Toate statele dispun de coduri privind drepturile cetătenilor lor. Pentru Uniune, va fi Carta Drepturilor Fundamentale. Ea va deveni obligatoriu prin noul Tratat, si va fi parte esentială din structura constitutională a noii Uniuni (Art. 6).

Se afirmă că aceasta va fi obligatorie pentru institutiile proprii Uniunii si pentru statele membre, în implementarea legislatiei unionale. Totusi, această limitare la legislatia si institutiile unionale este nerealistă, din următoarele motive:

a) Principiile prevalentei si al uniformitătii dreptului unional fac ca statele membre să fie obligate prin Carta Drepturilor Fundamentale nu doar la implementarea legislatiei unionale, ci si la „interpretarea si aplicarea legislatiilor nationale în conformitate cu legislatia unională”;

b) Carta stabileste drepturi fundamentale în domenii în care Uniunea nu are acum competente, cum ar fi eliminarea pedepsei cu moartea, afirmarea drepturilor cetăteanului în procedurile penale si altele.

Aceasta conferă Curtii unionale de Justitie o nouă si lărgită jurisdictie privind drepturile omului si drepturile civile, transformând această institutie în autoritatea finală care va decide care sunt drepturile omului pe întregul teritoriu acoperit de legislatia unională, inclusiv împotriva curtilor supreme nationale si a Curtii pentru Drepturile Omului de la Strasbourg – aceasta deservind toate tările europene, nu doar pe cele unionale.

Astfel, dacă Uniunea va adopta o rezolutie privind legalizarea „căsătoriilor” homosexuale pe tot cuprinsul ei (există deja o propunere în acest sens), aceasta va deveni obligatorie pentru toate statele membre.

9. Parlamentele nationale devin subordonate noii Uniuni:

Tratatul subliniază rolul de subordonare al parlamentelor nationale în noua structură constitutională a Uniunii, afirmând că „parlamentele nationale vor contribui activ la buna functionare a Uniunii”, prin varii mijloace specificate la Articolul 8c. Imperativul „vor contribui” indică obligatia parlamentelor nationale de a servi intereselor noii Uniuni.

Oricum, parlamentele nationale deja si-au pierdut mare parte din puterea legislativă, legislatia fiind „recomandată” de către Uniune. Cetătenii care aleg aceste parlamente si-au pierdut si ei dreptul de a decide asupra acestor legi.

Prevederea din Tratat, potrivit căreia, dacă o treime dintre parlamentele nationale formulează o obiectie la o propunere a Comisiei, Comisia trebuie să o reanalizeze, dar nu neapărat să o abandoneze, constituie o prea măruntă compensatie pentru restrângerea democratiei efectuată prin pierderea a 68 de veto din partea parlamentelor nationale, ca urmare a altor modificări propuse prin Tratatul de la Lisabona.

10. Noua Uniune are dreptul să-si acorde noi puteri:

Acest lucru este ilustrat prin:

a) scopul lărgit al Clauzei de Flexibilitate (Art. 308), prin care, dacă Tratatul nu conferă puterile necesare noii Uniuni pentru ca această să-si atingă obiectivele foarte largi, atunci Consiliul poate lua măsurile necesare prin unanimitate. Tratatul de la Lisabona extinde această prevedere de la domeniul de actiune al pietei comune la toate politicile noii Uniuni, menite a servi atingerea obiectivelor ei mult mai largi. Clauza de Flexibilitate a fost deseori folosită în ultimii ani pentru a spori atributele legislative ale Uniunii;

b) Propunerea de „Procedură simplificată pentru revizuirea Tratatului”, care permite primilor ministrii si presedintilor Consiliului European să facă trecerea de la adoptarea deciziilor unionale cu unanimitate la votul cu majoritate calificată privind „Tratatul de functionare a Uniunii” (Art. 33.6), în care numărul populatiei unor state membre poate avea un caracter decisiv;

c) anumite „pasarele” vor permite Consiliului European să treacă de la votul prin unanimitate la cel cu majoritate în anumite domenii, cum ar fi cooperarea judiciară pe chestiuni civile (Art. 69d), penale (Art. 69f.2), în relatia cu procurorul general unional (69i.4) si într-o serie de alte domenii.

Profesorul Coughlan îsi încheie astfel analiza:

Odată ratificat Tratatul de la Lisabona, nu văd nici o functie statală majoră pe care să nu o aibă si noua Uniune. Aceasta va putea să oblige statele membre să participe la războaie împotriva vointei lor. Tratatul nu prevede că Uniunea ar putea merge la război, în timp ce statele membre s-ar putea abtine.

Obligatia Uniunii de „a se dota cu mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor si îndeplinirea politicilor sale” (Art. 269a), ceea ce înseamnă obtinerea de „fonduri proprii” pentru finantarea acestora, poate fi privită ca o posibilitate pentru Uniune de a avea atribute fiscale si de colectare de fonduri, desi aceasta va necesita unanimitate de voturi.

Totusi, noua Uniune va avea propriul guvern, cu ramuri legislative, executive si juridice, propriul presedinte, proprii cetăteni si cetătenie, propriul cod al drepturilor omului, propria monedă, politici economice si fiscale, posibilitatea de a încheia tratate internationale, propriul ministru de externe, corp diplomatic si reprezentant la ONU, propriul cod penal si un procuror general. Deja are simbolurile unui stat national, cum ar fi drapelul, imnul, motto-ul si sărbătoarea anuală oficială.

În ceea ce priveste autoritatea statală a noii Uniuni, aceasta este întruchipată de propriile institutii executive, legislative si juridice: Consiliul European, Consiliul de Ministrii, Comisia, Parlamentul si Curtea de Justitie. De asemenea, aceasta este implementată la nivelul statelor membre si al autoritătilor acestora, care vor implementa si aplica legile unionale si vor interpreta si aplica legile nationale în conformitate cu cele unionale. Conform Tratatului de la Lisabina, statele membre vor fi obligate prin Constitutie să facă aceasta. În acest fel, „autoritătile de stat” ale Uniunii nu vor avea nevoie să fie reprezentate de soldati si politisti care să circule pe străzile noastre în uniforme unionale.

Toate statele federale clasice, care s-au format prin transferul puterii de la state constituente mici către o autoritate federală superioară, s-au dezvoltat într-o manieră treptată, asa cum se întâmplă astăzi si cu „Uniunea Europeană”. Germania, Statele Unite, Canada si Australia secolului 19 sunt exemple clasice. Uniunea Europeană o dobândit puteri mult mai repede decât oricare dintre aceste state federale – într-un interval de timp de aproximativ 60 de ani.

Principala diferentă dintre aceste federatii clasice si noua Uniune este faptul că acele state popoarele vorbeau aceeasi limbă si împărtăseau aceeasi istorie, cultură si solidaritate natională care le-au oferit o bază democratică si au conferit legitimitate autoritătilor superioare. Toate statele stabile sunt întemeiate pe comunităti în care oamenii vorbesc aceeasi limbă si se identifică unul cul altul drept un singur popor – „noi”. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană nu există nici un popor „european”, decât statistic. Tratatul de la Lisabona reprezintă o încercare de a construi în mod artificial o federatie europeană foarte centralizată, pornind de sus în jos, pe baza popoarelor Europei, fără informarea si consimtământul liber exprimat al acestora.

Dacă am fi avut o federatie europeană democratică si acceptabilă, cerinta constitutională minimă pentru ea ar fi fost ca legile ei să fie initiate si aprobate de către reprezentantii direct alesi ai poporului, fie în Parlamentul unional, fie în cele nationale. Din nefericire, nici Tratatul de la Lisabona si nici Constitutia unională nu prevăd asa ceva.

Conferind mai degrabă indirect o constitutie noii Uniuni pe care acesta o creează, Tratatul de la Lisabona reprezintă ceea ce premierul belgian Guy Verhofstadt numea „cheia de boltă a unui stat federal european”. Pentru elitele politice euro-federaliste care au instrumentat vreme de decenii acest proces, aceasta reprezintă o împlinire a ceea ce Declaratia Schuman din 1950, care întemeia Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Otelului, declara a fi „primul pas în federatia Europei”.