Sursa: Silviu Man – Revista Rost

Nu este nimic nou în a afirma că UE este una dintre cele mai recente obsesii naţionale. Dacă la începutul anilor ’90, clasa conducătoare se încorda într-un găunos „Nu ne vindem ţara” (slogan cât se poate de previzibil – populaţiei i se livrase sistematic, după sfânta reţetă comunistă, imaginea unui Occident hulpav, ros de cancerul capitalismului), de câţiva ani buni, aceeaşi clasă conducătoare trimite bezele Bruxelles-ului, în timp ce se străduie să plombeze cu acquis comunitar cariile sociale autohtone.

Ce este UE pentru noi? Pentru cei mai mulţi dintre români, UE este e numele de cod al unui jandarm continental, cu glas patern, studii superioare şi cravată, mirosind a Dior şi a bună-credinţă, singurul care „îi mai poate scutura” pe aleşii noştri cei corupţi. Cineva exulta pe forumul unui ziar: „Văd în organismele UE singura noastră salvare din mocirla imoralităţii în care ne tăvălim de atât de mult timp’’. Deci, singura modalitate prin care am putea să scăpăm de mizeria lăsată de comunism şi perpetuată cu meticulozitate după Revoluţie.

O instanţă universală, în drept să dea directive vizavi de mărimea castraveţilor, gradul de curbură al bananelor şi beţelor de chibrit (nici o exagerare, cei neinformaţi pot verifica), cercetarea ştiinţifică, transhumanţa şi libertatea de exprimare pe internet* (recent s-a pus problema înregistrării bloggerilor din UE!**), etichetarea ţigărilor şi băuturilor energizante. Dar, pe de altă parte, un donator universal, care pompează generos bani (ne)rambursabili pentru comunele sărace, pentru infrastructură, pentru agricultură şi educaţie. Un prieten al democraţiei, al păcii şi drepturilor omului. Un Olimp al experţilor, al specialiştilor, al tehnocraţilor. Un paradis aseptic al bunurilor, confortului, plăcerii, lipsei de prejudecăţi dar şi al eficienţei, corectitudinii (politice), transparenţei şi ordinii. Furnizorul unic de fericire.

În toată ţara, steagurile albastre cu steluţe flutură vesel pe primării, hoteluri, biserici. UE ne-a adus cristalinul prefix „euro-” (care poate fi montat cu uşurinţă pe orice noţiune) şi ideea că a fi european înseamnă a trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. „Eurosceptic” şi „euroentuziast” au devenit noi categorii ontologice. Timpul nostru istoric are ca punct de reper major data de 1 ianuarie 2007. Dar nu ne punem întrebarea „cu ce preţ?”, a persoanei responsabile, apte de calcule pe termen lung, ci preferăm să ne întrebăm fripturistic: „nouă ce ne iese”?

Ce ştim, de fapt, despre UE? Identitatea acestui organism este nebuloasă pentru noi. Care este structura UE, care sunt relaţiile dintre diversele comitete şi comiţii, cum se aleg membrii acestora – rămân întrebări lipsite de importanţă pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi, mai important, nu ştim care este scopul ei de dincolo de declaraţiile stafidite. Nu ni se pare paradoxal că un organism instituţional care trebuie să funcţioneze eficient (ab)uzează de o limbă de cauciuc ce abundă în concepte de maximă imprecizie, secătuite de sens. Nu ne miră deloc că o simplă uniune economică a deviat într-un sistem care impune standarde culturale. Cartea lui Vladimir Bukovski Uniunea Europeană… o nouă URSS?, tradusă în româneşte de Dan C. Mihăilescu, încearcă să ridice câteva semne de întrebare asupra procedeelor de lucru europene şi să dea clarificări în privinţa originii acestora.

N-ar trebui să uităm că proiectul „casei comune europene” datează din 1987 şi îi aparţine lui… Gorbaciov – până atunci, Comunitatea europeană fiind doar un spaţiu economic unic, eventualitatea unei integrări politice lipsind din agendă. Nu ar trebui să ne fie indiferent gândul că acelaşi Gorbaciov a rezumat politica URSS în privinţa Europei Occidentale prin formula: „sugrumare prin îmbrăţişare”. Şi nici declaraţia lui Felipe Gonzalez, preşedintele guvernului spaniol care îi explica aceluiaşi Gorbaciov, în octombrie 1990: „Ani şi ani – şi în mare măsură artificial – noi am susţinut acest antagonism [opoziţia clasică între capitalism şi socialism, n.m. S.M.]. Astăzi, am ajuns la o concluzie stranie. De când am ajuns la putere, a trebuit să lupt cu tovarăşii mei din partid ca să-i fac să înţeleagă că economia de piaţă este cel mai bun instrument pentru a ne îndeplini scopurile principale. Nu un scop în sine, ci doar atât: cel mai bun instrument.”

Deja ar trebui să ne întrebăm cum pot fi amestecate socialismul european şi perestroika sovietică într-un proiect atât de luminos. Şi ce e oare cu acea expresie „sugrumare prin îmbrăţişare”? Nu e o glumă? Să mai dăm un exemplu interesant, urmând ca cititorul să studieze mai pe larg în cartea lui Bukovski relaţia pătimaşă dintre comuniştii ruşi şi socialiştii din Occident. Spre exemplu, Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei, aflat în delegaţia Comisiei Trilaterale împreună cu David Rockefeller şi Henry Kissinger, îi spune lui Gorbaciov: „La ora actuală, Europa occidentală experimentează o perestroika înnoindu-şi structurile. E greu de spus exact în ce moment se va petrece această înnoire, în cinci, zece, sau douăzeci de ani, dar în Europa de Vest se va naşte un nou stat federal modern. Noi către aşa ceva înaintăm, iar URSS trebuie să se pregătească să negocieze cu un astfel de stat unic care va reuni statele Europei occidentale”.

Scopul acestei întâlniri era sprijinirea URSS prin integrarea în instituţii economice şi financiare mondiale (ex. GATT sau Fondul Monetar Internaţional). Data exactă a acestei declaraţii este… 18 ianuarie 1989, adică pe vremea când, vorba autorului, „Tratatul de la Maastricht era încă în scutece”. Este aşadar de bun-simţ să te întrebi, precum Bukovski: „cum de puteau aceşti oameni să ştie dinainte care va fi voinţa popoarelor lor faţă de atari schimbări spectaculoase, menite să le zguduie statutul «peste cinci, zece sau douăzeci de ani?”» ”. Unde mai are loc democraţia de vreme ce exista deja un plan de la care nu trebuie să existe abateri (precum Danemarca în 1992 sau recentul caz al Irlandei)?

Rămâne, deci, să reflectăm asupra problemelor ridicate de Bukovski, mult mai spinoase şi mai complexe decât le-am expus eu în această scurtă prezentare. Să ne punem nişte semne de întrebare. Să ne informăm şi din alte surse. Chiar şi bloguri, cât încă nu sunt marcate cu „bun şi aprobat” sau „etichete de calitate”…

* Benjamin Henrion, reprezentând la Bruxelles The Foundation for a Free Information Infrastructure, o organizaţie non-profit având ca obiectiv stabilirea unei pieţe libere în IT avertizează asupra unei directive care ar da dreptul producătorilor de software şi providerilor de internet să monitorizeze întreg traficul de date, cu scopul/pretextul căutării materialelor piratate: „în viitor, aplicaţii software populare precum Skype sau chiar Firefox ar putea fi declarate ilegale în Europa dacă nu sunt certificate de o autoritate administrativă. Acest lucru va compromite întreaga dezvoltare liberă a internetului aşa cum o cunoaştem acum”.

** eurosceptic.ro: Autoarea Proiectului, Marianne Mikko (Grupul Socialist din Parlamentul European, Estonia), afirmă că, deşi blogosfera „a fost până acum un loc al bunelor intenţii şi a fost în general caracterizat de intenţii sincere”, există riscul din ce în ce mai mare ca, pe măsură ce bloggingul devine o activitate comună, acesta să devină „o sursă de poluare a cyberspaţiului”. Ea crede că, pentru a preveni acest lucru, este nevoie de un fel de etichetă de calitate aplicată asupra blogurilor şi a bloggerilor, a căror identitate şi motive pentru a scrie pe blog trebuie făcute publice (sublinierea mea, S.M.). Astfel, Raportul d-nei Mikko sugerează clarificarea statutului juridic şi de altă natură a blogurilor şi încurajează „etichetarea” lor voluntară în funcţie de responsabilităţile şi interesele profesionale şi financiare ale autorilor şi editorilor lor.