Imaginea Uniunii Europene ca materializare a viitorului luminos al Europei a fost creată şi este întreţinută de oameni care fie sunt direct interesaţi de succesul acestei noi iniţiative de dimensiuni continentale, fie se lasă păcăliţi de retorica oficialilor de la Bruxelles.

Discuţiile de pe marginea recentului vot irlandez au scos în evidenţă consecinţele acestei realităţi pline de neajunsuri: marea dezbatere cu privire la viitorul Uniunii Europene nu face parte dintre preocupările naţiunii, ceea ce trădează un mod simplist de înţelegere a rolului nostru în aşa-numita “construcţie europeană”. Vinovaţi de această situaţie nu suntem numai noi, cetăţenii – clasa politică din România poartă o mare responsabilitate prin atitudinea ei faţă de tot ceea ce înseamnă reformarea sistemului nostru instituţional-politic.

Pe de o parte, politicienii români s-au pus, de cele mai multe ori, în contra cetăţeanului. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a intervenit, de multe ori, în favoarea noastră, scoţând în evidenţă neajunsurile acestei lumi întreţinute de vajnicii reprezentanţi ai naţiei, dar trebuie să începem a diferenţia între sugestiile bune ale Uniunii şi proiectul în sine. Putem lua un exemplu: depolitizarea actului de justiţie este o condiţie sine qua non pentru existenţa statului de drept, dar ea nu merge mână în mână cu susţinerea până în pânzele albe a tot ceea ce îşi doresc artizanii proiectului european.

Nu există o relaţie directă între statul de drept şi Uniunea Europeană. Nici democraţia nu a fost inventată de birocraţii de la Bruxelles, ba unii ar spune chiar că proiectul european este un atentat la democraţie. Există şi argumente în acest sens. Pe scurt, ele ar suna în felul următor:

1. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar avea o asemenea oroarea faţă de supunerea proiectului european unor referendumuri.
2. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar ignora rezultatele unor referendumuri ce nu îi sunt favorabile.
3. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, ar spune lucrurilor pe nume şi nu ar mai lua decizii în spatele uşilor închise.

Nimic din toate acestea nu se întâmplă în realitate, proiectul european construindu-se în afara susţinerii populare şi prin ignorarea făţişă a celor câteva referendumuri care s-au ţinut, într-un târziu, în unele din statele membre. Despre punctul final al proiectului european – o mega-federaţie socialistă de dimensiuni continentale – nici nu cred că are rost să scriu prea multe: birocraţii de la Bruxelles s-au ferit mereu de discutarea publică a acestui subiect.

Şi timpul lucrează în favoarea lor. De la şcoală până la facultate, statele naţionale produc europeni, cetăţeni ai unui stat care nu există, dar de a cărui soarta se leagă speranţele unei majorităţi intelectuale şi ale întregii birocraţii eurocrate. Mai mult, universităţile scot pe banda rulantă “specialişti” în “europenism” a căror viitoare existenţă se bazează pe succesul proiectului bruxellian şi care devin astfel captivi ai sistemului.

Practic, se încearcă inculcarea ideii ca Uniunea Europeana reprezinta culminarea a tot ce este mai măreţ in istoria dacă nu a umanitatii, măcar a continentului european. Trăim – cel puţin aşa ni se spune – într-un “sat global” unde trecutul este bun numai pentru filme şi simpozioane culturale, iar deschiderea faţă de “ceilalţi” reprezintă virtutea supremă pe care trebuie să o cultive omul. În consecinţă, trecerea de la “inapoiatul” stat naţional la modernul stat federativ supra- şi post-naţional european este o urmare naturală a “progresului” nostru.

Opoziţia la această nouă utopie, împotrivire denumită poate eufemistic “euroscepticism”, este nici mai mult, nici mai puţin, decât thoughtcrime. Oponenţii proiectului european sunt, desigur, “reacţionarii”, “înapoiaţii”, “extremiştii”, “conspiraţioniştii”, “naţionaliştii”, “bigoţii”, “rasiştii” şi în general toţi cei care urăsc oameni dintr-un motiv sau altul. Deschiderea la dialog a elitei pro-europene este cu adevărat încurajatoare.

Totuşi, chiar şi în aceste climat intelectual relativ ostil, există persoane publice care îşi asumă sarcina dificilă de a reprezenta contracurentul şi Soeren Kern (Senior Fellow for Transatlantic Relations al think tank-ului din Madrid, Grupo de Estudios Estratégicos / Grupul pentru Studii Stategice) este unul dintre ei aceştia. Articolul său, Lisbon Treaty: Europe’s Slow-Moving Coup d’État, este o bună recapitulare a evoluţiei a Uniunii Europene către statutul de federaţie internaţională.

Tratatul de la Lisabona: lovitură de stat în slow motion de Soeren Kern

Alegătorii irlandezi au aprobat controversatul tratat de la Lisabona al Uniunii Europene, document care va schimba pentru totdeauna dinamica politicii europene (şi poate şi globale). Votul “da” vine la mai puţin de 18 luni după ce irlandezii au dat un răspuns “greşit” prin respingerea tratatului într-un prim referendum.

Conform rezultatului final, 67,1% dintre alegătorii irlandezi au aprobat tratatul, în timp ce 32,9% au votat “nu”. Prezenţa la vot a electoratului de 3 milioane a fost de 58%.

În ultimul an, guvernul irlandez s-a aflat sub presiune din partea unui stabiliment politic european furios care cerea un al doilea referendum care să producă răspunsul “corect”. Dublinul a ajuns la rezultatul dorit prin hrănirea temerilor publice care aveau ca subiect tremurânda economie irlandeză care este estimată că va scădea în acest an cu un şocant 10%. De asemenea, guvernul irlandez a avertizat că Irlanda va fi “dată afară” sau “va rămâne în urmă” în Europa în eventualitatea în care s-ar vota din nou “nu”, o perspectivă descurajantă pentru o ţară traumatizată de a doua cea mai înaltă rată a şomajului din UE.
Irlanda, cu un număr de locuitori de 1% din populaţia de 500 de milioane a Uniunii, a fost singura ţară dintre cele 27 ale UE care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular. 24 de alte state europene au trecut tratatul prin parlament, pe tăcute, ceea ce s-a dovedit o rută mult mai puţin riscantă decât democraţia directă. Liderii Poloniei şi Cehiei, singurele puncte de rezistenţă rămase, vor fi presaţi să ratifice tratatul cât mai repede posibil (parlamentele ambelor state au ratificat deja tratatul) pentru ca marele proiect european să pornească iute.

Tratatul de la Lisabona, cunoscut şi ca Tratatul de Reformă, este aproape identic cu Constituţia Europeană, un document care a fost răsunator respins de alegătorii francezi şi olandezi în 2005. Printre multe alte inovaţii, Tratatul de la Lisabona (peste 250 de pagini) va stabili un preşedinte permanent al UE (Tony Blair?), un ministru de externe şi un serviciu diplimatic al Uniunii. Prin clauza de apărare reciprocă – intitulată Cooperare Structurată Permanentă -,convenţia pregăteşte drumul pentru crearea unei armate europene. Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona obligă naţiunile UE să cedeze centrului decizional suveranitatea din mai multe zone şi reduce drepturile naţionale de veto pentru a permite luarea mai multor decizii prin majoritate în loc de consimţământ unanim.

Tratatul reprezintă culminarea uluitoare a mai mult de 50 de ani de integrare europeană şi politică, proces care a rezultat în erodarea sistematica a democraţiei şi a responsabilităţii democratice în Europa.

Uniunea Europeană îşi are originile în Tratatul de la Roma (1957) ce a dat naştere Comunităţii Economice Europene (CEE). CEE, cunoscută şi ca “Piaţa Comună”, a fost o uniune vamală. Ţările membre CEE au căzut de de acord să elimine toate tarifele vamale într-o perioadă tranzitorie de 12 ani şi în timp a fost stabilit un tarif comun pentru toate produsele care vin din ţări terţe.

Actul Unic European (1987) extinde domeniul CEE pentru a include nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar şi libera mişcare a persoanelor, capitalului şi serviciilor. Actul înfiinţează o autentică piaţă comună, dar codifică Cooperarea Politică Europeană care a fost un predecesor al Politicii Externe Comune şi de Securitate (PESC).

Căderea Zidului Berlinului (1989) şi reunificarea Germaniei (1990) l-a determinat pe preşedintele francez François Mitterrand, care se temea de o revenire a hegemoniei germane, să caute o modalitate permanentă de a ancora Germania în interiorul instituţiilor europene. Împreună cu cancelarul german Helmuth Kohl, care era dornic să uşureze îndoielile de la Paris şi Londra în privinţa unei Germanii reunificate, Miterrand a lucrat pentru a transforma întreaga Europă într-o uniune atot-cuprinzătoare.

În 1989, o Conferinţă Interguvernamentă a înfiinţat uniunea monetară şi economică. În 1990, o altă CI a fost convocată pentru a studia constituirea unui uniuni politice. Apoi, în 1992, după 3 ani de dezbateri în spatele uşilor închise, ce au ignorat cerinţele publice pentru mai multă transparenţă, a luat fiinţă Tratatul Uniunii Europene (cunoscut ca şi Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Maastricht a modificat Tratatul de la Roma şi Actul Unic European prin trecerea dincolo de limitele unei pieţe comune către o uniune politică şi a schimbat şi denumirea oficială a CEE în Uniunea Europeană.

Maastricht a creat trei piloni, dintre care unul permite acţiunile comune în politica externă şi afacerile militare şi un altul care consolidează cooperarea în lupta împotriva crimei organizate. Tratatul de la Maastricht a înfiinţat şi Banca Centrală Europeană şi a introdus rate de schimb fixe şi o singură monedă numită Euro.

În 1998, Tratatul de la Amsterdam a modificat părţi ale Tratului de la Maastricht, din nou fără participare publică. Principala modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam a fost crearea unei noi poziţii intitulate Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună. Tratatul înzestra UE cu o politică comună de securitate, inclusiv formarea treptată a unei politici comune de apărare.

În 2001, Tratatul din Nisa a fost creat (încă o dată fără participare publică) pentru a reforma structura instituţională a UE cu o viziune pentru extinderea în Est.

Ajungând în 2009, scopul declarat al Tratatului de la Lisabona este acela de a “completa procesul început de Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul din Nisa cu o viziune de consolidare a eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii şi de îmbunătăţire a coerenţei ei în acţiune”.

Susţinătorii Tratatului de la Lisabona spun că scopul lui este acela de a cimenta integrarea europeană prin procesului de a adoptare a deciziilor. Dar în esenţa lui, Tratatul de la Lisabona, numit o “lovitură de stat în slow motion”, se reduce la centralizarea puterii politice de către o clică conducătoare din Bruxelles, nealeasă, care îşi doreşte să conducă Europa indiferent de constrângerile democraţiei.

Tratatul de la Lisabona promovează aspiraţiile europene dincolo de Europa, de aceea americanii trebuie să ia aminte. Într-adevăr, globaliştii europeni speră ca Tratatul de la Lisabona va transforma UE într-o superputere capabilă sa contra-balanseze Statele Unite în relaţiile internaţionale.

Strategii europeni au fost nemulţumiţi de incapacitatea Europei de a vorbi cu o singură voce, o slăbiciune debilitantă care castrează deseori greutatea economică şi politică a Europei pe scena globală, în special în relaţia cu Statele Unite. Tratatul de la Lisabona este inteţionat a remedia această deficienţă prin impunerea unui preşedinte european şi a unui ministru de externe în fruntea edificiului european.

Mai clar, Tratatul de la Lisabon este destinat evitării unei repetări a diviziunilor europene care au dus la Războiul din Irak, când Franţa şi Germania au fost frustrate în încercările lor de a prezenta un front european unit pentru a bloca invazia americană. La aceea vreme, un număr mediu de state europene au rupt rândurile cu Franţa şi Germania şi s-au alăturat Statelor Unite în “the coalition of the willing”, spre mânia elitei bruxelliene.

Prin acordarea de jurisdicţie asupra chestiunilor războiului şi păcii unor birocraţi UE nealeşi , Tratatul de la Lisabona va uzurpa prerogativele naţionale ale statelor membre în ceea ce priveşte utilizarea forţei militare. Pe viitor, asta va face mult mai dificil pentru aliaţii europeni să sprijine Statele Unite în războaie nepopulare.

Tratatul de la Lisabona va împinge UE într-o direcţie care ar trebui să fie profund descurajantă atât pentru americani, cât şi pentru europeni. Tratatul de la Lisabona va face Europa mult mai centralizată şi mai puţin democratică decât este în prezent. Pentru relaţiile transatlantice, asta înseamnă că multe decizii din politica externă care vor afecta direct Statele Unite, de la economie şi comerţ până la cooperarea transatlantică în privinţa contra-terorismului islamic, vor fi din ce în ce mai des adoptate de birocraţii nealeşi (şi deseori patologic antiamericani) din Bruxelles, în dauna guvernelor naţionale.

Istoria integrării europene este un caz clasic despre cum un simplu tratat economic poate fi transformat gradual intr-un leviatan supranaţional, federal, non-democratic, atot-cuprinzător. Într-adevăr, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie un avertisment pentru americanii care vor să remodeleze Statele Unite după imaginea Europei.

Sursa: InLinieDreapta, 28 octombrie 2009