Prăbuşirea europeană

de Theodore Dalrymple

O jurnalistă belgiană, care m-a intervievat recent despre criza datoriilor europene, m-a întrebat dacă eu cred în proiectul european. I-am indicat că îi voi răspunde la întrebare dacă ea îmi va spune ce este de fapt proiectul european. Prin dezvăluirea îndoielilor mele i-am dovedit că sufăr de acea ciudată debilitate mintală cunoscută sub numele de euroscepticism, o condiţie presupus alcătuită dintr-o combinaţie de inteligenţă scăzută şi xenofobie agresivă. Inteligenţa scăzută se manifestă prin opinia pacientului că instituţiile europene sunt mai degrabă o vacă de muls pentru nomenclatura transnaţională, decât începutul unei identităţi postnaţionale noi, generoase şi libere spiritual. Xenofobia se manifestă printr-o dorinţă secretă de conflict şi război, deoarece Uniunea Europeană şi predecesorii ei ar fi, chipurile, responsabile pentru evitarea războiului pe continent în ultimii 65 de ani.

Jurnalista m-a întrebat apoi dacă am luat în considerare faptul că naţionalismul este periculos. Întrebarea implică existenţa a două opţiuni în faţa Europei, între Uniunea Europeană şi fascism: că tot ce ne apără de ascensiunea la putere a unor noi Mussolini, Franco şi Hitler sunt prânzurile gratuite ale seniorilor eurocraţi. I-am răspuns că au existat forme periculoase de naţionalism, desigur, dar că, în circumstanţele actuale, supranaţionalismul reprezintă de departe cel mai mare pericol. Nu numai că un astfel de supranaţionalism este nedemocratic, deoarece nu reflectă nicio cerere larg răspândită, sau sentiment în rândul populaţiei, ci, de asemenea, deoarece riscă să provoace exact genul de naţionalism împotriva căruia se pretinde a fi bastion de apărare. În plus, istoria demonstrează că destrămarea formaţiunilor politice supranaţionale în Europa tinde să fie dezordonată.

Cu toate acestea, nu am fost în totalitate onest cînd am sugerat că nimeni nu poate să spună ce înseamnă de fapt proiectul european. José Manuel Barroso, un înfocat lider studenţesc maoist portughez care a devenit un cenuşiu preşedinte al Comisiei Europene (o schimbare care probabil că nu este atât de mare pe cât credem, în fond numeroşi revoluţionari au arătat că nu sunt altceva decât birocraţi frustraţi), a scos odată un porumbel pe gură. Fiindu-i pusă aceeaşi întrebare adresată de jurnalista mea, Barroso a răspuns: “Uneori îmi place să compar Uniunea Europeană cu un imperiu.” El s-a grăbit să adauge că UE nu este un imperiu tradiţional. Dar cu siguranţă un imperiu în Europa, mare, bogat şi puternic, ar putea alina sentimentele unei clase politice frustrate de faptul că a moştenit un rol mai mic în lume decât cel al predecesorilor, care au condus imperii adevărate, mult mai mari decât propriile lor ţări.

O reflecţie cu privire la situaţia din Belgia ar putea produce dubii în mintea celor mai fervenţi credincioşi ai proiectului european. Belgia există de când a fost încropită în 1830, dar în tot acest timp nu a fost capabilă să creeze o identitate naţională durabilă. Yves Leterme, unul dintre numeroşii ei prim-miniştrii, a spus odată că doar trei lucruri ţin Belgia împreună: berea, fotbalul şi regele. În momentul în care scriu aceste rânduri, Belgia nu a avut un guvern central de mai mult de 500 zile. În timp ce, trebuie să recunosc, ca un vizitator ocazional în această ţară, diferenţa dintre Belgia cu sau fără guvern central nu se poate observa la o inspecţie de suprafaţă, acest interludiu ar putea duce totuşi prea departe teoria guvernării limitate.

Belgia nu are un guvern de atâta timp deoarece ţara este împărţită în două populaţii (de fapt trei, dar a treia este prea mică pentru a conta), cu politici incompatibile: Valonia vorbitoare de limbă franceză şi Flandra vorbitoare de limbă olandeză. Belgia este oficial bilingvă, dar nu veţi vedea niciun cuvânt olandez în Valonia şi niciun cuvânt francez în Flandra. Divizarea nu ar putea fi mai bine reliefată nici dacă un gard de sârmă ghimpată ar separa cele două provincii. Numai în capitală, la Bruxelles, puteţi vedea concesii pentru bilingvism.

Factori istorici şi economici au adâncit separarea dintre cele două regiuni. Valonia, deşi conţine o minoritate din populaţia Belgiei, a dominat mult timp cultura şi economia. Chiar şi clasa superioară flamandă vorbea franceza acasă, în timp ce limba olandeză era limba ţărănimii; pînă de curând, şcolile belgiene au interzis copiilor să vorbească olandeza în clasă. Însă, odată cu declinul industriei oţelului şi al exploatărilor de cărbune din Valonia, precum şi datorită creşterii economice a Flandrei, modelul de dominanţă s-a schimbat. Flandra a trecut de la statutul de rudă săracă la cea de rudă bogată, deşi cu un complex de inferioritate. În acest proces, Flandra a început să facă plăţi mari de transfer către Valonia, care suferea de un şomaj relativ ridicat. Astfel de plăţi promovează arareori bunăvoinţă între grupuri. Resentimentele sunt comune, atât în rândul donatorilor, care au suspiciuni că destinatarii îi exploatează, cât şi în rândul destinatarilor, care se dedau la contorsiuni mentale pentru a găsi justificări la dependenţa lor.

Nu este de mirare, prin urmare, că cele mai mari partide politice din Flandra sunt fie naţionaliste, fie pentru piaţa liberă; ambele filozofii duc la reducerea sau stoparea transferurilor. La fel de nesurprinzător este faptul că cel mai mare partid politic din Valonia este socialist şi doreşte ca plăţile să continue sau să crească. Forţele din teritoriu care patronează partidul socialist valon sunt aproape de natură feudală; schimbarea socială este ultimul lucru pe care îl doreşte partidul de schimbare socială. Însă nici partidele flamande şi nici socialiştii valoni nu sunt suficient de puternici pentru a impune un guvern asupra întregii ţări.

Incapacitatea Belgiei de a forma un guvern central nu ar conta atât de mult, dacă ţara nu ar avea nevoie să îşi reducă nivelul de cheltuieli publice. Deşi Belgia este cel mai mare exportator de bunuri şi servicii din lume raportat la populaţie şi are economii private sănătoase, ea are de asemenea şi o datorie publică vastă şi în creştere – aproape 100% din PIB – şi un deficit bugetar anual mai mare de cinci la sută. Strângerea curelei este esenţială în faţa unei creşteri economice neglijabile şi a costurilor tot mai mari ale obligaţiunilor guvernamentale faţă de o monedă (euro) pe care belgienii nu o pot spori în valoare, dar valonii şi flamanzii nu se pot înţelege asupra modului în care vor face acest lucru. Valonii vor impozite mai mari pentru a menţine regimul actual; flamanzii doresc impozite mai mici şi cheltuieli reduse, pentru a stimula creşterea pe termen lung. Rezultatul este un impas. Valonia şi Flandra sunt ca un cuplu căsătorit care nu mai poate trăi împreună, dar care găseşte divorţul imposibil din cauza dificultăţilor de lichidare a contractului matrimonial.

Întâmplarea face că birourile centrale ale UE se află în Bruxelles. Cu toate acestea, dificultăţile politice din Belgia nu dau de gândit unioniştilor europeni – sau, dacă le dau de gândit, se ajunge la o concluzie ciudată: că un lucru care nu a funcţionat timp de două secole într-o zonă mică, cu numai două populaţii, va funcţiona în câţiva ani într-o zonă mult mai mare şi cu o multitudine de populaţii. Unioniştilor nu le trece prin minte faptul că ţările diferite chiar sunt diferite: nu un pic, ci foarte mult, în cultură, limbă, istorie, tradiţii şi economii. Termenul de “european” nu este lipsit de sens, dar oricare ar putea fi conţinutul său, nu este suficient pentru formarea unui sistem politic viabil.

Criza datoriilor a scos la iveală diferenţe în caracterul naţional, exact de genul celor care fac orice uniune mai strânsă atât dificilă, dar şi periculoasă. Într-adevăr, însăşi încercarea de a forţa o uniune se află la originea crizei, deoarece dacă Grecia şi Irlanda, pentru a lua cazul a două ţări aflate la extremele geografice ale continentului, nu ar fi putut să împrumute în euro sub impresia falsă că statutul de membru în zona euro garantează datoriile suverane, atunci este foarte puţin probabil că ele ar fi ajuns în strâmtoarea financiară din prezent. La urma urmei, creditorii ar fi fost mai prudenţi dacă datoriile ar fi fost plătite în drahme sau lire irlandeze, pe care grecii şi irlandezii le-ar fi putut manipula în voie.

Situaţia irlandeză şi greacă diferă foarte mult, motiv pentru care, împreună, constituie o şcoală pentru eurosceptici. Irlanda a fost înfloritoare pînă aproximativ în anul 2000, iar rata ei impresionantă de creştere s-a bazat pe acces uşor la cea mai mare piaţă din lume, o rată scăzută a impozitului pe profit, pe investiţii străine colosale şi o populaţie tânără, educată. În câţiva ani Irlanda a ieșit din starea de sărăcie imemorială și a ajuns una dintre cele mai bogate țări din lume.

Apoi, în anii 2000, Irlanda a fost cuprinsă de o nebunie demnă de un capitol din cartea lui Charles Mackay din 1841, “Memorii ale extraordinarelor amăgiri populare şi nebunia maselor”. Această dereglare a luat forma unei bule imobiliare. Creditul facil şi ratele scăzute ale dobânzilor au escaladat preţurile proprietăţilor imobiliare la cote astronomice; o casă din Dublin s-a vândut pentru aproape 100 milioane dolari. O explozie a sectorului de construcţii a dus la angajarea unei sfert din forţa de muncă. În această perioadă au fost construite în Irlanda mai multe locuinţe decât în Marea Britanie, a cărei populaţie este de 15 ori mai mare. Băncile străine i-au împrumutat pe irlandezi cu o nonşalanţă uimitoare. Royal Bank din Scoţia a împrumutat 50 miliarde dolari, circa 12.000 dolari americani pe persoană în Irlanda. Bănci britanice, germane şi belgiene au împrumutat împreună aproximativ 100.000 dolari pe cap de locuitor, ceea ce ar însemna 30 trilioane dolari dacă SUA ar fi împrumutat în acelaşi mod.

Încântat, guvernul irlandez a impozitat toate tranzacţiile financiare şi a privit cum i se umplu cuferele cu bani. S-a bucurat de un surplus bugetar, în ciuda creşterii cu 59% a angajărilor în sectorul public în perioada 1985 – 2002 şi în ciuda acordării celor mai generoase salarii din lume pentru lucrătorii la stat. Pentru un timp, toată lumea a fost fericită.

În ultimă analiză, guvernul a plătit forţa de muncă angajată în sectorul public cu bani împrumutaţi, chiar dacă aceştia au trecut iniţial prin mâini private. După ce întregul edificiu s-a prăbuşit, guvernul a naţionalizat datoria privată prin garantarea solvabilităţii băncilor irlandeze, astfel luând asupra sa obligaţii financiare mult mai mari decât întreaga economie irlandeză. Deficitul bugetar a crescut la 32 la sută, iar şomajul s-a ridicat brusc de la 4 la sută la 14 la sută, în numai câteva luni. Activitatea de construcţii s-a oprit complet; mediul rural irlandez s-a umplut cu şantiere de locuinţe neterminate şi au apărut oraşe fantomă înainte ca cineva să fi trăit în ele, ruine neromantice în construcţie. Aproximativ 5 la sută din populaţie a apelat la emigrare, eterna supapă de siguranţă a irlandezilor.

Dar partea cea mai interesantă a poveştii este că Irlanda nu a cunoscut aproape nicio nelinişte socială după colapsul economic. Bineînţeles că oamenii au fost supăraţi; în mod justificat, ei au învinovăţit guvernul şi pe bancheri, dar nu şi-au acordat dreptul de a se manifesta violent. Irlandezii au înţeles, aşa cum nici un alt popor nu pare să fi înţeles, că ei au fost complici în criză. Ei s-au bucurat de distracţie atâta timp cât a durat: i-au votat şi menţinut la putere pe politicienii care le-au adus credit ieftin şi nerestricţionat, s-au îmbulzit să acumuleze bogăţie în timp ce preţurile caselor au crescut în ritm ameţitor, au luat în derâdere pe cei care avertizau ca lipsiți de patriotism, s-au împrumutat de parcă banii creşteau în copaci şi pînă şi şoferii de taxi şi lucrătorii la supermarket vorbeau încântaţi despre casele lor de vacanţă din Spania.

Cu toate acestea, după lovitura crizei şi măsurile luate de guvern, care a trebuit să taie drastic salariile din sectorul public şi să aplice alte măsuri de austeritate – prietenii mei care trăiesc în Irlanda au pierdut între o cincime şi un sfert din salariile lor – foarte puţini au avut cuvinte de plângere. Cei mai mulţi oameni au părut să înţeleagă că şapte ani de îmbuibare trebuiau să fie urmaţi de şapte ani de dietă. Legătura dintre excesul anterior şi greutăţile din prezent a fost evidentă pentru toată lumea, chiar dacă, justificat, oamenii au i-au acuzat pe politicieni şi bancheri mai mult decât pe ei înşişi.

Irlandezii au profitat de prima ocazie pentru a concedia guvernul, la urna de vot. Fianna Fail, partidul dominant de la proclamarea independenţei în 1921, a fost umilit în alegeri. Însă, recunoscând faptul dureros că vina altora nu înseamnă propria nevinovăţie, irlandezii au dat un exemplu lumii. După prăbuşire, guvernele succesive irlandeze au avut determinarea de a lupta pentru păstrarea impozitelor fiscale reduse pentru corporaţii, numite “prădalnice” de către ceilalţi europeni. (Este simptomatic pentru boala Europei faptul că abţinerea de la confiscarea banilor de către stat este acum considerată “jaf” de către clasa politică.) Economia irlandeză este astfel pregătită pentru o revenire mai rapidă.

Grecia a fost altă problemă. Guvernul, de asemenea bazându-se pe credit bun în euro, s-a împrumutat pur şi simplu pentru a întări sectorul public. Atunci când această piramidă diferit construită s-a prăbuşit, obiectivul principal al populaţiei a devenit împotrivirea la schimbări, garantând astfel continuarea obiceiului de a primi mai mult decât câştiga prin muncă şi de a consuma mai mult decât producea. Da, guvernul a fost corupt, da, băncile străine au împrumutat iresponsabil. Dar oare grecii chiar nu ştiu că evaziunea fiscală este o practică standard în ţara lor şi nici pe departe doar în rândul elitei, că o mare parte din ocuparea forţei de muncă în sectorul public a fost un simulacru de activitate productivă, că toate condiţiile de pensionare superioare celor din Germania au fost nemeritate şi de nesusţinut, că întreaga lor clasă politică şi administrativă este formată din mincinoşi şi escroci? Blamarea germanilor – stereotipul nazist a apărut rapid după ce subvenţiile europene au fost reduse – a devenit un mod convenabil de a evita introspecţia.

Desigur că germanii, sau cel puţin cei din clasa politică, nu au fost fără prihană. Ei s-au alăturat altor lideri europeni în gândirea că ar putea înlocui realitatea economică prin crearea unei monede comune, aşa cum au crezut că pot înlocui realitatea socială prin crearea unei uniuni politice. Părea că nu-i interesează faptul că populaţia germană, asemeni multor alte populaţii europene, nu a vrut să aibe nimic de a face cu euro şi au calculat că ar fi periculos să-i prezinte nota de plată, odată ce au început să apară problemele inevitabile.

Pentru un timp moneda euro a lăsat impresia că serveşte intereselor germane, permiţând altor ţări să cumpere bunuri germane, pe care altfel nu şi-ar fi putut permite să le cumpere. Între timp Germania, cu o determinare nespecifică altor ţări europene, a redus impozitele pe salarii şi abia a majorat salariile, având stabilită anterior o bază de producţie puternică. Economiile au crescut, iar Germania a devenit China Europei. Acum se confruntă cu problema excedentului comercial, mai mare decât al deficitelor comerciale combinate ale Franţei, Italiei şi Spaniei.

Europenii s-au pus singuri la colţ. În cazul în care datoriile ţărilor europene sunt puse într-un coş comun, atunci nu există decât o singură ţară care stabileşte normele comune, şi nu va fi Franţa, care se confruntă cu un deficit mare, datorii mari şi un dezechilibru comercial de mari dimensiuni. Istoricul John Robert Seeley a scris într-un enunţ faimos că imperiul britanic s-a format “într-un paroxism al lipsei de judecată”. Aşa ar putea fi cu hegemonia Germaniei în Europa.

Dar este îndoielnic faptul că austeritatea fiscală de înţeles a Germaniei va produce bucurie în restul Europei, unde consecinţele economice şi sociale vor fi dureroase. Chiar şi în Irlanda se pot auzi bâiguieli despre modul în care independenţa a fost cedată “germanilor”, aşa cum tind să fie numiţi acum toţi tehnocraţii europeni. În Germania, soluţia de a înlătura datoria prin emiterea de euro nu este populară deoarece conducătorii au promis populaţiei sceptice, atunci când moneda comună era supusă dezbaterii, că adoptarea ei nu va însemna niciodată nevoia de a plăti datoriile altor ţări. Iar datorită unor motive istorice evidente, o populaţie germană nemulţumită nu este un factor liniştitor pentru restul Europei.

Alternativa la partajarea datoriilor pare să fie destrămarea euro. Acest lucru ar putea transforma recesiunea într-o criză prelungită, cu ţările expulzate din zona euro forţate într-o neîndeplinire a obligaţiilor financiare catastrofală pentru sistemul bancar. Ameţesc numai gândindu-mă la contul meu bancar în euro: în cazul unei destrămări va fi convertit în drahme sau în mărci germane, şi cine va decide? La fel ca toţi ceilalţi, aş prefera mărci germane, o preferinţă care va duce la creşterea preţului mărcii până la punctul în care exporturile germane, indiferent cât de înaltă calitatea lor, vor deveni prea scumpe pentru a mai găsi cumpărători.

Nu e de mirare că Angela Merkel, cancelarul german, pare indecisă: ca orice politican, ea doreşte o soluţie nedureroasă pentru orice problemă. Ea nu vrea să se impună prin intermediul greutăţii Germaniei şi să comande celorlalte ţări Papieren, bitte. Cu toate acestea, ea nu vrea nici să fie responsabilă pentru inflaţie galopantă sau dezmembrarea euro. Orice ar decide, dragostea faţă de Germania în Europa nu va creşte.

Pe scurt, cheltuielile iresponsabile a numeroase guverne europene, care au acordat beneficii nemeritate la populaţii întregi, în contul generaţiilor care vor veni, au produs – împreună cu uniunea monetară megalomană – o criză care nu este doar economică, ci socială, politică şi chiar civilizaţională. Uniunea Europeană, proiectată pentru a pune capăt războiului pe continent, a resuscitat antagonisme care ar putea să se încheie în belicozitate. Iar proiectul european se dovedește a fi drept ceea ce orice persoană ar fi putut observa că a fost dintotdeauna: ceva asemănător cu construirea unei masive Iugoslavii post-Tito.

În original: The European Crack-Up. Articol apărut în ediţia din ianuarie 2012 a revistei americane City Journal. În românește la În linie dreaptă

Leave a Comment