În vreme ce liderii Uniunii Europene croiesc scenarii pentru a scăpa de flămânzii de la masa bogaților, românii o țin tot într-o petrecere cu chiote. Dealtfel, relația românilor cu UE a fost una similară cu relația noastră cu URSS, în prima perioadă a instaurării comunismului.
Cei mai tineri nu au de unde să știe sau măcar să-și închipuie una ca asta; dar prin anii ’50-’60 nu se făcea mai nimic în România fără aprobarea consilierilor sovietici; resursele țării erau dirijate spre URSS (bine, măcar atunci era vorba despre despăgubiri de război) și, cu toate acestea, tinerii cântau imnuri întru slava Uniunii Sovietice. „Stalin și poporul rus/libertate ne-au adus”, strigau participanții la mitinguri.
Peste decenii, odată intrați în Uniunea Europeană, românii și-au amintit cum se stă în genunchi și au început să repete figura. De data asta au început să cânte întru slava Uniunii Europene. Orice spunea Europa era bun, trebuia aplicat fără discuții, fie ca era vorba despre o prevedere legală sau o simplă vorba a unui birocrat bruxellez. Resursele noastre merg acum frumos aranjate în vagoane spre țările „istețe” ale UE, care au știut sa pună mâna pe petrol, gaze, lemn, electricitate, comerț și așa mai departe.
Astăzi situația începe să se schimbe. După ani de agonie, UE e în pericol să moară. Pentru că țările „istețe” nu au știut când să se oprească și au provocat dezechilibre. Politice, economice, juridice. Au avut nevoie să-și securizeze conductele prin care își trăgeau resursele din colonii și au intervenit în politica locală, schimbând regimuri sau menținându-le când le conveneau, au schimbat legislații, s-au jucat cu definițiile pentru a interpreta lucrurile doar în favoarea lor.
Așa ca „isteții” doresc să scape de victimele lor. Le-au spus mereu că dacă vor sa devină la fel de bogați ca ei, trebuie să accepte condițiile impuse, să cedeze suveranitate, economii pentru că va veni și momentul acela în care vor beneficia de pe urma acestor sacrificii. Or, țările bogate ale UE refuză acum acele beneficii promise țărilor sărace. Acum acestea le put. Și nu le mai vor în Uniune. Sau le-ar accepta dar fără drepturi, numai cu obligații.
România nu are un „Plan B” pentru destrămarea UE sau pentru Europa cu două viteze. România a pupat în fund UE de la început și pâna la final, sperând să capete niște firimituri.
Întrebarea este simplă: în cazul unui scenariu pesimist în care UE se transformă, ce poate să facă România? Va continua cu conflictul intern între Puterile statului sau se va pune pe treabă, lucrând la un proiect de țară?
E greu de dat un răspuns optimist câtă vreme românii preferă să meargă la luptă legați la ochi.
Răzvan Bibire, ContraSENS
Comentarii recente